O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 45

de Jules Verne

CAPITOLUL 45

Iată sfârşitul unei povestiri căreia nu-i vor da crezare nici măcar oamenii cei mai obişnuiţi să nu se mire de nimic. Dar eu sunt înarmat împotriva neîncrederii omeneşti.

Pescarii din Stromboli ne-au primit ca pe nişte naufragiaţi şi ne-au înconjurat cu toată grija, dându-ne îmbrăcăminte şi merinde. După patruzeci şi opt de ore de aşteptare, la 31 august, un vaporaş ne duse la Messina. Câteva zile de odihnă petrecute aici au fost de ajuns pentru a alunga toată oboseala.

În ziua de vineri, 4 septembrie, ne-am îmbarcat pe vaporul Volturne, unul din vasele-poştă ale mesageriilor imperiale franceze şi, după trei zile, am acostat la Marsilia, nemaiavând în minte decât o singură preocupare — blestemata noastră busolă! Faptul acesta inexplicabil nu-mi dădea pace o clipă. în seara zilei de 9 septembrie am ajuns la Hamburg.

Cred că e de prisos să vă descriu mirarea Marthei şi bucuria lui Grauben.

— Acum, după ce ai devenit un erou, îmi spuse iubita mea logodnică, n-o să ne mai despărţim niciodată, Axel! O priveam. Ea zâmbea printre lacrimi.

Vă închipuiţi ce senzaţie a făcut la Hamburg reîntoarcerea profesorului Lidenbrock! Datorită indiscreţiilor Marthei, vestea călătoriei unchiului spre centrul Pământului se răspândise în lumea întreagă. Dar aproape nimeni n-a voit să creadă aşa ceva şi, când l-au revăzut, cu atât mai mult s-au îndoit de acest lucru.

Totuşi, prezenţa lui Hans şi alte informaţii venite din Islanda au schimbat încetul cu încetul părerea opiniei publice.

În acest timp, unchiul meu deveni un om celebru, iar eu, nepotul unui om celebru, ceea ce nu-i deloc de dispreţuit. Hamburgul dădu o serbare în cinstea noastră. Apoi avu loc la Johannaeum o şedinţă publică, în care profesorul făcu o expunere amănunţită asupra expediţiei sale şi omise numai faptele relative la busolă. Chiar în ziua aceea depuse la arhivele oraşului documentul lui Saknussemm, exprimându-şi marea sa părere de rău pentru faptul că împrejurări mai puternice decât voinţa sa nu i-au permis să meargă pe urmele călătorului islandez până în centrul Pământului. Cu toată gloria pe care o dobândise, unchiul meu continua să rămână acelaşi om modest şi reputaţia lui crescu şi mai mult. Dar atâtea onoruri au stârnit fireşte şi gelozia multor invidioşi. Cum teoriile sale, bazate pe fapte certe, contraziceau teoria căldurii interioare, el trebui să susţină în scris şi prin viu grai nenumărate controverse — de altfel, remarcabile — cu savanţi din toate ţările lumii. În ceea ce mă priveşte însă, nu pot fi de acord cu teoria sa cu privire la răcire. În ciuda celor văzute, cred şi voi crede totdeauna că există o căldură interioară, dar, pe de altă parte, trebuie să mărturisesc că unele împrejurări, care nu sunt încă bine stabilite, pot schimba această lege în urma acţiunii unor fenomene naturale.

În momentul când aceste probleme deveniseră palpitante, unchiul meu avu o mare supărare: Hans părăsi Hamburgul, cu toate insistenţele noastre de a-l reţine. Omul căruia îi datoram totul nu vru să ne lase să-i plătim datoria. Îl apucase dorul de Islanda.

— Farval, spuse el într-o zi, şi, după acest simplu cuvânt de adio, plecă la Reykjavik, unde sosi cu bine. Ne legasem foarte mult de curajosul nostru vânător de eideri şi lipsa lui nu ne va face niciodată să-l uităm, căci doar ne-a salvat viaţa de atâtea ori. Şi e sigur că nu voi muri până nu-l voi mai revedea încă o dată!....

Ca încheiere, trebuie să adaug că lucrarea aceasta, O călătorie spre centrul Pământului, a făcut o enormă senzaţie în lumea întreagă. A fost tipărită şi tradusă în toate limbile. Cele mai mari şi mai însemnate ziare îşi smulgeau unul altuia principalele episoade, care erau comentate, discutate, atacate, susţinute, cu o convingere egală atât în tabăra celor care credeau, cît şi în a celor neconvinşi. Şi, lucru rar, unchiul meu s-a bucurat în timpul vieţii de toată gloria pe care o cucerise, şi până şi domnul Bamum îi propuse să-l expună, pe un preţ foarte ridicat, în Statele Unite.

Dar o supărare, mai bine zis un chin nepotolit, tot s-a strecurat în toiul acestei glorii. Un fapt ne rămăsese totuşi nelămurit: busola. Or, pentru un savant, un fenomen pe care nu-l poate explica devine o tortură a raţiunii. Ei bine, Cerul îi rezervă totuşi unchiului meu privilegiul de a fi deplin fericit.

Într-o zi, pe când rânduiam o colecţie de minereuri în cabinetul său de lucru, am zărit faimoasa busolă şi am început s-o cercetez.

Se afla aici, în colţul ăsta, de şase luni, fără să-i pese de necazurile pe care le pricinuise. Deodată am rămas încremenit! Am scos un ţipăt. Profesorul veni degrabă.

— Ce s-a întâmplat? mă întrebă el.

— Busola asta!....

— Ei, ce-i cu ea?

— Nu vezi, acul arată sudul şi nu nordul?!

— Ce spui?

— Priveşte-o! S-au schimbat polii.

— Schimbat!

Unchiul meu a privit-o, a comparat-o, şi deodată a sărit în sus de bucurie, de s-a cutremurat casa. Un fulger ne luminase în aceeaşi clipă mintea la amândoi!....

— Aşadar, strigă el, îndată ce-şi recapătă graiul, după sosirea noastră la Capul Saknussemm, acul acestei blestemate busole arăta nordul, în loc să arate sudul?

— Desigur.

— Atunci greşeala noastră se explică. Dar cărui fenomen se datoreşte oare această răsturnare a polilor?

— Nimic mai simplu.

— Explică-te, băiete.

— În timpul furtunii de pe Marea Lidenbrock, discul acela de foc, care a magnetizat obiectele de fier de pe pluta noastră, a dezorientat pur şi simplu şi busola!

— Ah, striga profesorul, izbucnind în râs, aşadar ne-a jucat un renghi electricitatea?

Din acea zi, unchiul meu a fost cel mai fericit dintre savanţi, iar eu, cel mai fericit dintre oameni, căci frumoasa mea irlandeză, renunţând la situaţia ei de pupilă, căpătă în casa din Konigstrasse dubla calitate de nepoată şi de soţie. Cred că e de prisos să mai adaug că unchiul ei era chiar ilustrul profesor Otto Lidenbrock, membru corespondent al tuturor Societăţilor ştiinţifice de Geografie şi Mineralogie din cele cinci continente ale lumii.

Sfârşit.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 45

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 45

de Jules Verne

Biografie

Opera