O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 28

de Jules Verne

CAPITOLUL 28

Când mi-am revenit în fire, faţa mi-era udă, dar udă de lacrimi. Cât a durat leşinul nu ştiu, căci nu mai aveam nici un mijloc ca să-mi dau seama de timp. Nici o singurătate nu s-a putut asemui vreodată cu aceea în care mă aflam şi niciodată n-a fost cineva atât de părăsit!

Din cauza căderii pierdusem mult sânge. Eram mânjit cu sânge peste tot. Ce rău îmi părea că nu murisem şi că aveam să trag încă multe! Nici nu voiam să mai judec. Căutam să gonesc din minte orice gând şi, învins de durere, mă rostogolii lângă peretele de granit.

Simţeam cum mă cuprinde din nou leşinul şi-mi dădeam seama că odată cu el mi se scurge ultimul strop de energie când, deodată, un zgomot puternic îmi lovi auzul. La început semăna cu bubuitul prelung al tunetului, dar, imediat după aceea, undele sonore au prins să se piardă în îndepărtatele adâncimi ale prăpastiei.

De unde venea acest zgomot? Era neîndoios că fusese produs de vreun fenomen care avusese loc în sânul masivului terestru.

Cine ştie ce explozie a vreunui gaz sau ce prăbuşire de straturi se produsese tocmai atunci!

Am ascultat din nou cu atenţie. Voiam să ştiu dacă nu cumva se repetă zgomotul. Trecuse aproape un sfert de oră şi-n galerie domnea tăcerea. Nu-mi auzeam nici măcar bătăile inimii. Deodată, lipind din întâmplare urechea de perete, mi s-a părut că aud câteva cuvinte nedesluşite, de neînţeles, îndepărtate. Am tresărit. E o halucinaţie! m-am gândit eu. Dar nu! Ascultând cu mai multă atenţie, am auzit, într-adevăr, un murmur de voci. Dar mă aflam într-un asemenea hal de slăbiciune, că nu eram în stare să înţeleg ce se vorbea. Şi totuşi se vorbea. Eram sigur de asta. O clipă am stat la îndoială, temându-mă ca aceste cuvinte să nu fie cumva ale mele, repetate de ecou. Cine ştie, poate că strigasem eu singur! Mi-am încleştat buzele şi am lipit din nou urechea de perete. Da, nu-ncape îndoială, se vorbeşte! Se vorbeşte!M-am târât câţiva paşi mai departe de-a lungul peretelui şi-am auzit mai clar. Am izbutit să prind numai câteva cuvinte nesigure, ciudate, de neînţeles. Ele ajungeau până la mine ca şi cum ar fi fost pronunţate foarte încet, aproape pe şoptite. Cuvântul forlorad îl auzeam repetându-se mereu, cu un accent de durere.

Ce însemna? Cine-l pronunţa? Unchiul meu, sau mai curând Hans? Dar dacă îi auzeam atât de limpede, atunci însemna că şi ei puteau să mă audă.

— Ajutor! am strigat din toate puterile. Ajutor!

Am ascultat, căutând să prind măcar un răspuns, un strigăt, un suspin. Dar nu se auzea nimic. Au mai trecut câteva minute. În mintea mea începuse să se înfiripe o lume întreagă de gânduri. Îmi spuneam că vocea îmi era prea slăbită şi că din pricina asta nu putea ajunge până la tovarăşii mei. Căci ei sunt, ei sunt, cu siguranţă! am repetat eu. Cine altcineva ar fi îndrăznit să se afunde la 30 de leghe sub pămînt?

Am ascultat din nou. Îmi plimbam urechea pe perete, pentru a găsi punctul matematic unde vocile păreau că ating maximum de intensitate. Cuvântul forlorad îmi reveni iarăşi în auz, apoi bubuitul acela de tunet care mă trezise din toropeala mea. Nu, mi-am spus, asta-i sigur! Glasurile acestea nu pot pătrunde prin masivul muntos. Pereţii sunt din granit şi n-ar putea trece prin ei nici cea mai puternică detunătură! Zgomotele ajung cu siguranţă până la mine chiar prin galerie! Probabil că aici se petrece un fenomen acustic cu totul special!

Am ascultat iarăşi, şi de data aceasta... de data aceasta mi-am auzit limpede numele străbătând spaţiul.

Era vocea unchiului meu. El vorbea cu călăuza şi forlorad era un cuvânt danez! Atunci am înţeles totul. Pentru a mă face auzit, trebuia să vorbesc de-a lungul acestui perete care va avea rolul să-mi ducă glasul întocmai cum un fir conduce electricitatea.

Dar nu mai aveam timp de pierdut. Dacă tovarăşii mei s-ar fi depărtat cu câţiva paşi, fenomenul de acustică n-ar mai fi avut loc. M-am apropiat deci de perete şi am pronunţat cât mai distinct cu putinţă:

— Unchiule Lidenbrock!

Aşteptam cu o nelinişte plină de spaimă. Sunetul nu se propagă cu o viteză prea mare; densitatea straturilor de aer nu-i măreşte viteza, ci doar intensitatea. După câteva secunde, care mi s-au părut veacuri, îmi ajunseră la ureche cuvintele:

— Axel, Axel, tu eşti ?

. . . . . . . . . . . . .

— Da, da, eu sunt!...

. . . . . . . . . . . . .

— Copilul meu, unde eşti ?

. . . . . . . . . . . . .

— Pierdut, în cel mai adânc întuneric.

. . . . . . . . . . . . .

— Dar lampa ta ?

. . . . . . . . . . . . .

— S-a stins.

. . . . . . . . . . . . .

— Şi pârâul?

. . . . . . . . . . . . .

— A dispărut.

. . . . . . . . . . . . .

— Axel, bietul meu Axel, nu-ţi pierde curajul!

. . . . . . . . . . . . .

— Aşteaptă puţin, sunt istovit! Nu mai am putere să răspund. Dar vorbeşte-mi dumneata.

. . . . . . . . . . . . .

— Curaj, îmi repetă unchiul meu. Nu mai vorbi, ci ascultă-mă. Te-am căutat urcând şi coborând galeria, dar n-a fost chip să te găsim. Ah, cât am plâns după tine, copilul meu! în sfârşit, bănuind că te afli totuşi pe drumul izvorului, am coborât din nou, trăgând focuri de puşcă. Acum, dacă vocile noastre s-au întâlnit, faptul acesta se datoreşte numai unui fenomen de acustică! Deocamdată mâinile noastre nu se pot atinge! Dar nu dispera, dragă Axel! E de ajuns de mult că ne putem auzi!

M-am gândit câteva clipe şi-o speranţă, încă vagă, mi-a cuprins sufletul. Uitasem să întreb ceva foarte important. Mi-am apropiat deci buzele de perete şi am strigat:

— Unchiule!

. . . . . . . . . . . . .

— Ce-i, copilul meu ? am primit răspunsul după cîteva clipe.

. . . . . . . . . . . . .

— Mai înainte de orice, trebuie să ştim ce distanţă ne desparte.

. . . . . . . . . . . . .

— Asta e uşor.

. . . . . . . . . . . . .

— Ai cronometrul la dumneata ?

. . . . . . . . . . . . .

— Da.

. . . . . . . . . . . . .

— Ei bine, scoate-l! Pronunţă numele meu şi notează exact secunda în care l-ai pronunţat. Eu o să-l repet îndată ce-mi va ajunge în urechi, şi dumneata vei nota, de asemenea, momentul precis când ţi-a parvenit răspunsul meu.

. . . . . . . . . . . . .

— Te-am înţeles. Şi jumătatea timpului cuprins între întrebarea mea şi răspunsul tău va arăta tocmai durata de care are nevoie vocea mea ca s-ajungă până la tine.

. . . . . . . . . . . . .

— Foarte bine, unchiule.

. . . . . . . . . . . . .

— Eşti gata?

. . . . . . . . . . . . .

— Da.

. . . . . . . . . . . . .

— Ei bine, fii atent, voi pronunţa numele tău...

. . . . . . . . . . . . .

Mi-am lipit urechea de perete şi îndată ce am auzit cuvântul Axel, am răspuns imediat Axel, apoi am aşteptat.

— 40 de secunde, spuse atunci unchiul meu. S-au scurs 40 de secunde între cele două cuvinte. Aşadar, sunetul a avut nevoie de douăzeci de secunde pentru a ajunge la mine. Or, la douăzeci de mii de picioare pe secundă, asta face douăzeci de mii patru sute de picioare sau o leghe şi jumătate şi o optime. Iată distanţa care ne desparte!

. . . . . . . . . . . . .

— O leghe şi jumătate! am murmurat eu.

. . . . . . . . . . . . .

— Ei, Axel, trebuie să învingi greutatea asta!

. . . . . . . . . . . . .

— E nevoie să urc sau să cobor ?

. . . . . . . . . . . . .

— Să cobori şi iată de ce. Noi am ajuns la o mare scobitură, unde se întâlnesc numeroase galerii. După cum bănuiesc, tot aici trebuie să ducă şi galeria în care eşti tu, căci toate aceste crăpături, toate aceste falii ale scoarţei sunt dispuse ca nişte raze în jurul imensei caverne în care ne aflăm. Scoală-te deci şi porneşte. Târăşte-te dacă e nevoie, dă-ţi drumul pe pantele cele mai abrupte, mergi până la capăt, căci vei găsi braţele noastre gata să te primească... La drum. copilul meu, la drum!

Aceste cuvinte m-au însufleţit peste măsură.

— Adio, unchiule, am strigat. Pornesc chiar acum! Părăsind locul ăsta, n-o să-mi mai fie în putinţă să comunic cu dumneata. Aşadar, adio!

. . . . . . . . . . . . .

— La revedere, Axel, la revedere!

Au fost ultimele cuvinte pe care le-am mai auzit. Această surprinzătoare discuţie, schimbată prin măruntaiele Pământului, la mai mult de o leghe distanţă, s-a sfârşit cu acele puţine cuvinte de îmbărbătare şi nădejde. Am adresat atunci un gând plin de recunoştinţă Providenţei, căci ea mă condusese prin aceste imensităţi întunecoase, îndreptându-mi paşii poate spre singurul loc unde glasul tovarăşilor mei a putut ajunge până la mine. Uimitorul fenomen de acustică se explică foarte uşor prin una din legile fizicii şi se datora formei galeriilor şi conductibilităţii rocilor. De altfel, sunt numeroase exemple de propagare a sunetelor abia perceptibile în spaţiile intermediare, îmi amintesc că acest fenomen a fost observat în mai multe locuri; printre altele, în galeria interioară a Catedralei Sfântul Paul din Londra şi, mai ales, în adâncul acelor curioase peşteri din Sicilia, acele latomii de lângă Siracuza, dintre care cea mai minunată e cunoscută sub numele de Urechea lui Denys.

Toate aceste gânduri îmi veneau în minte, şi-mi dădeam foarte bine seama că dacă vocea unchiului meu putuse ajunge până la mine, nu exista nici un obstacol între noi. Urmând drumul sunetului, trebuia în mod neîndoios să dau de tovarăşii mei, dar totul era să nu mă părăsească puterile. M-am sculat, deci, şi am pornit-o la drum. Dar, de fapt, mai mult mă târam decât mergeam. Panta era îndeajuns de abruptă. Când n-am mai putut altfel, mi-am dat drumul să alunec pe ea.

În curând, viteza coborârii deveni înspăimântătoare şi, din clipă în clipă, eram ameninţat să cad. Dar nu mai aveam nici o putere să mă opresc.

Deodată am văzut că-mi fuge terenul de sub picioare. Simţeam cu groază cum mă rostogolesc, săltând ca o minge, lovindu-mă de colţurile ieşite în afară ale unei galerii verticale, un adevărat puţ. M-am lovit cu capul de o stâncă ascuţită şi mi-am pierdut cunoştinţa.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 28

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 28

de Jules Verne

Biografie

Opera