O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 13

de Jules Verne

CAPITOLUL 13

Trebuia să fie noapte, dar, la a şaizeci şi cincea paralelă, lumina nocturnă a regiunilor polare nu mă mai uimea; în Islanda, soarele nu apune în cursul lunilor iunie şi iulie.

Totuşi temperatura scăzuse. Mi-era frig şi mai ales foame. Fu, deci, binevenită această „boer”, care se deschisese, ospitalieră, pentru a ne primi.

Era casa unui ţăran, dar în privinţa ospitalităţii n-aş fi dat-o pe palatul unui rege. La sosirea noastră, stăpânul casei veni să ne întindă mâna şi, fără multă ceremonie, ne făcu semn să-l urmăm.

Să-l urmăm, într-adevăr, căci de însoţit ne-ar fi fost imposibil să-l însoţim. Un coridor lung, strâmt şi întunecos ducea spre locuinţa construită din bârne de-abia cioplite, şi prin el ajungeai la fiecare din cele patru încăperi: bucătăria, atelierul de ţesut — „badstofa”, camera de culcare a familiei şi, cea mai bună încăpere din toate, camera de oaspeţi.

Unchiul meu, la înălţimea căruia nu avuseseră cum să se gândească cei care au construit casa, s-a lovit de trei-patru ori cu capul de grindă. Gazda ne-a făcut semn să intrăm şi-am păşit într-un fel de sală mare, lipită pe jos cu pământ şi luminată de o singură fereastră, ale cărei ochiuri, în loc să aibă geamuri, erau acoperite cu piele de oaie foarte puţin transparentă. Patul era alcătuit din două rame de lemn, vopsite cu roşu şi împodobite cu proverbe islandeze, şi-n loc de saltea, între stinghii, fusese zvârlit un aşternut de paie uscate. Adevărul e că nu mă aşteptam la confort, dar în casă duhnea a peşte uscat, a carne sărată şi a lapte acru, miros cu care nu mă prea împăcam.

Nici nu ne-am aranjat bine lucrurile, că s-a şi auzit glasul gazdei, care ne poftea să trecem în bucătărie, căci. şi pe gerurile cele mai mari, era singura încăpere din toată casa unde se făcea foc.

Unchiul meu se grăbi să dea ascultare acestui îndemn prietenesc şi, la rându-mi, am făcut acelaşi lucru.

Aşa-zisa sobă era cu totul primitivă; în mijlocul camerei se afla o piatră care servea drept vatră, iar în acoperiş, o gaură prin care ieşea fumul. De altfel, bucătăria aceasta servea şi ca sală de mâncare.

Când am intrat, gazda, de parcă nu ne-ar fi văzut până atunci, ne întâmpină cu salutul „saellvertu!” adică fiţi fericiţi şi veni să ne sărute pe obraz.

După el, nevastă-sa pronunţă aceeaşi urare, însoţită de acelaşi ceremonial; apoi, amândoi soţii, punând mâna dreaptă pe inimă, făcură o adâncă plecăciune.

Ţin să mai adaug că islandeza era mama a nouăsprezece copii, unii mai mari, alţii mai mici, şi toţi mişunau claie peste grămadă în mijlocul rotocoalelor de fum care umpleau odaia. Şi-n fiecare clipă zăream cum începe să se desluşească din ceaţa asta câte un căpşor blond şi puţin melancolic. Ai fi zis că-s un şirag de îngeri cam nespălaţi...

Unchiul meu şi cu mine i-am întâmpinat cu multă prietenie pe aceşti puişori şi peste puţin, trei-patru puşti ni se urcaseră pe umeri, alţii pe genunchi şi tot atâţia se foiau pe lângă picioarele noastre. Cei mai mărişori s-au luat la întrecere să ne ureze „saellvertu!” pe toate tonurile posibile, iar cei mici, care nu puteau încă vorbi, ţipau care mai de care.

Anunţarea cinei avu darul să întrerupă concertul acesta. Tocmai atunci intră şi călăuza care dăduse mâncare cailor, adică, mai bine zis, îi lăsase slobozi pe câmp, că era mai economicos. Bietele animale trebuiau să-şi găsească singure hrana, mulţumindu-se cu muşchiul rar care creştea pe stânci şi cu câteva smocuri de iarbă de mare, prea puţin săţioasă. Şi tot singure urmau să vină a doua zi, ca să-şi reia munca din ajun.

— Saellvertu! făcu Hans.

Apoi, liniştit, aproape automat, sărută la fel, fără vreo deosebire, pe gazdă, pe soţia sa şi pe cei nouăsprezece copii.

După ce se termină acest ritual, ne aşezarăm la masă. Eram douăzeci şi patru cu toţii, aşa că nu-i o figură de stil, ci şedeam, în adevăratul înţeles al cuvântului, unii peste alţii. Cei mai favorizaţi dintre noi n-aveam decât doi copii pe genunchi.

La sosirea supei se făcu totuşi linişte în această mică lume, şi firea tăcută, caracteristică până şi copiilor islandezi, începu să se arate din nou. Gazda ne servi o supă cu licheni, destul de plăcută la gust, apoi o uriaşă porţie de peşte uscat, care înota în nişte unt acrit de mai bine de douăzeci de ani şi care, potrivit ideilor gastronomice ale localnicilor, era preferabil untului proaspăt. în afară de asta ne-au mai dat „skyr”, un fel de lapte covăsit, cu biscuiţi muiaţi în zeamă de ienupăr, iar ca băutură, lapte amestecat cu apă, numit prin partea locului „blanda”. Nu puteam să-mi dau seama dacă aceste ciudate mâncăruri erau bune sau nu. Ştiu doar că aveam o foame de lup şi că la desert am înghiţit, până la ultima picătură, o fiertură groasă de hrişcă.

După masă, copiii dispărură şi am rămas numai noi, aşezaţi în jurul vetrei în care ardea turbă, mărăcini, bălegar de vacă şi oase uscate de peşte. După această cură de încălzire, fiecare ne-am dus la culcare. Mai înainte de a trece în camera sa, gazda se oferi, după obiceiul locului, să ne tragă ciorapii şi pantalonii, dar la refuzul nostru, foarte politicos de altfel, n-a mai stăruit. Venise, în sfârşit, timpul să pun capul jos şi m-am făcut imediat ghem în culcuşul meu de fân.

A doua zi, la cinci dimineaţa, ne-am luat rămas bun de la îndatoritorul ţăran islandez, pe care cu greu l-a putut îndupleca unchiul meu să primească o sumă de bani pentru că ne găzduise şi ne ospătase. După aceea, Hans a dat semnalul de plecare. De îndată ce am ieşit din Gardar, terenul şi-a schimbat înfăţişarea; pământul deveni mlăştinos şi greu de străbătut. Spre dreapta, lanţul de munţi se prelungea la nesfârşit, ca un imens sistem de fortificaţii naturale, astfel că a trebuit să urcăm povârnişurile şi-n drum dădurăm de multe ori peste râuri pe care trebuia să le trecem prin vad, având grijă să nu udăm prea mult bagajele.

Pustiul devenea din ce în ce mai pronunţat, totuşi, câteodată, părea că în depărtare se furişează o umbră omenească, iar dacă surprindeam pe neaşteptate, la vreo cotitură a drumului, o astfel de umbră, rămâneam dezgustat la vederea unei figuri tumefiate, cu pielea lucioasă, cu capul chel şi având pe tot corpul numai răni respingătoare, pe care zdrenţele mizerabile nu puteau să le ascundă.

Fiinţele acelea nenorocite nu se apropiau de noi, ca să-şi întindă mâna diformă, ci, dimpotrivă, fugeau, dar nu atât de repede ca Hans să n-apuce să le salute cu obişnuitul „saellvertu!”.

— Spetelsk, spunea el.

— Un lepros! repeta unchiul meu.

Şi numai simpla pronunţare a cuvântului ne producea un dezgust fără seamăn.

Această boală îngrozitoare e destul de răspândită în Islanda; nu e molipsitoare, însă ereditară şi, de aceea, acestor nenorociţi le este interzisă căsătoria.

Apariţiile acestea nu aveau darul să înveselească peisajul, care devenea din ce în ce mai trist; călcam pe ultimele petice de iarbă. De aici înainte n-am mai văzut nici un arbore, ci numai câteva pâlcuri de mesteceni pitici, ca nişte mărăcini. N-am mai zărit nici un animal, în afară de câţiva cai, pe care stăpânii lor nu-i puteau hrăni şi care rătăceau pe câmpiile sterpe. Câteodată, un şoim plutea în norii cenuşii, ca apoi să se îndrepte zburând spre sud. M-am lăsat cuprins de melancolia acestei naturi sălbatice şi m-am întors cu gândul la ţara mea natală.

Am trecut mai multe mici fiorduri fără importanţă şi chiar un adevărat golf, dar cum fluxul era staţionar în acel moment, n-am mai trebuit să aşteptăm, şi astfel am ajuns curând în cătunul Alftanes, situat la depărtare de o milă de locul de unde plecasem.

Seara, după ce am trecut prin vad râurile Alfa şi Heta, bogate în păstrăvi şi ştiucă, am fost siliţi să petrecem noaptea într-o colibă părăsită, vrednică de a fi vizitată de către spiriduşi şi de toate celelalte făpturi ale mitologiei scandinave. Şi era neîndoios că tartorul frigului aici îşi alesese sălaşul şi îşi făcea de cap toată noaptea.

În ziua următoare nu s-a produs nici un fapt mai deosebit. Acelaşi teren mlăştinos, aceeaşi privelişte tristă. Seara, făcusem aproape jumătate din drumul pe care-l aveam de parcurs şi am dormit la „annexia” din Krosolbt.

În ziua de 19 iunie am dat peste un teren format numai din lavă, care se întindea pe o lungime de aproape o milă. Această formaţie a solului e numită „hraun” prin partea locului. Lava era zbârcită la suprafaţă şi avea forma unor cabluri, când lungi, când încolăcite.

Din munţii învecinaţi, care erau de fapt nişte vulcani stinşi, se scurgea continuu o masă imensă de materie topită. Resturile acestea atestau tocmai cu câtă violenţă se manifestaseră în trecut.

Între timp, ici-colo, se ridicau rotocoale de fum din adâncul izvoarelor calde.

Ne grăbeam, aşa că n-am avut timp să cercetăm aceste fenomene, în curând am trecut iar prin regiuni mlăştinoase, întretăiate de mici lacuri.

De data asta ne îndreptam spre apus; am dat ocol marelui Golf Faxa şi am putut vedea cele două culmi albe ale Sneffelsului înălţându-se în nori, la mai puţin de cinci mile depărtare de locul unde ne aflam.

Caii mergeau bine, căci terenul începuse să fie destul de propice pentru mers. Dar, în ce mă priveşte, de la o vreme mă simţeam foarte obosit. În schimb, unchiul meu se arăta plin de vigoare şi se ţinea ca în prima zi. Nu mă puteam opri să nu-l admir şi aceeaşi admiraţie o nutream şi faţă de Hans, care mergea de parcă ar fi făcut o simplă plimbare.

Sâmbătă, 20 iunie, la ora 6 seara, am ajuns la Budir, un târg aşezat pe malul mării. Călăuza ceru să i se dea simbria cuvenită; unchiul meu îi plăti imediat. Am tras chiar la nişte rude ale lui Hans, adică la unchii şi verii săi, care ne-au primit foarte bine. Fără să abuzăm de bunătatea acestor oameni cumsecade, aş fi rămas bucuros la ei ca să mă mai întremez după oboseala drumului. Dar unchiul, care se simţea mai în puteri ca oricând, nici n-a vrut să audă de aşa ceva şi a doua-zi a trebuit să plecăm mai departe, călare pe blândele noastre animale.

După aspectul solului îţi puteai da seama uşor că te afli în vecinătatea muntelui, ale cărui rădăcini de granit ieşeau din pământ, întocmai ca rădăcinile unui stejar bătrân. Am ocolit poalele vulcanului, pe care profesorul nu-l pierdea din ochi. Tot timpul gesticula şi părea că-l sfidează, spunându-i:

— Aşadar, tu eşti uriaşul pe care-l voi îmblânzi!

După patru ore de mers, caii se opriră singuri la poarta biserici din Stapi.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 13

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 13

de Jules Verne

Biografie

Opera