O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 26

de Jules Verne

CAPITOLUL 26

Trebuie să mărturisesc că până aici toate lucrurile au mers bine şi aş păcătui dacă m-aş plânge de ceva. În cazul când media greutăţilor ar fi rămas constantă, cu siguranţă că aveam să ne atingem ţelul. Şi atunci, ce glorie ne aştepta! Iată că începusem să gândesc ca profesorul Lidenbrock! Să fac aceleaşi raţionamente. Pe cinstea mea... Oare toate astea se datorau mediului ciudat în care trăiam? Poate!

Timp de câteva zile am coborât povârnişuri foarte repezi, unele aproape verticale, care-mi dădeau fiori, afundându-ne înăuntrul Pământului. Erau zile când parcurgeam câte o leghe şi jumătate până la două leghe, coborând pante periculoase, şi nu ştiu ce ne-am fi făcut de nu ne-ar fi venit în ajutor Hans, cu îndemânarea lui şi minunatul său sânge rece. Acest islandez nepăsător ne era cu totul devotat; numai datorită lui am putut scăpa dintr-o mulţime de primejdii din care singuri n-am fi putut ieşi.

Mutismul său creştea din zi în zi tot mai mult. Şi-mi părea că ne cuprinsese şi pe noi. De altfel, se ştie că obiectele din jur au o mare influenţă asupra omului. Cel care se închide între patru pereţi sfârşeşte prin a pierde facultatea de a asocia ideile şi cuvintele. Câţi prizonieri zvârliţi în întunericul celulelor n-au ajuns idioţi, dacă nu şi nebuni, din cauză că nu şi-au mai putut exercita facultăţile gândirii!

În răstimpul celor două săptămâni care s-au scurs după ultima noastră discuţie, nu s-a întâmplat nici un fapt demn de a fi povestit. N-am reţinut în memorie nimic şi lucrul este explicabil. Totuşi, un singur eveniment, de o extremă gravitate, îmi stăruie tot timpul în amintire, şi mi-ar fi greu să uit până şi cel mai mic amănunt.

La 7 august, în urma atâtor coborâşuri, atinsesem o adâncime de 30 de leghe. Aşadar, deasupra noastră, la 30 de leghe, se găseau stânci, oceane, continente şi oraşe. După socotelile mele, trebuia să fim la aproximativ două sute de leghe depărtare de Islanda. În ziua aceea mergeam pe o galerie puţin înclinată. Eu mă aflam în frunte. Unchiul meu ducea unul din aparatele Ruhmkorff, iar eu pe al doilea, atent să examinez straturile de granit. Deodată, întorcându-mă înapoi, am văzut că eram singur. Asta-i bună, mi-am spus, pesemne c-am mers prea repede, sau

Hans şi unchiul meu s-au oprit în drum! Acum n-am încotro, trebuie să mă întorc la ei. Din fericire, drumul nu urca prea tare.

M-am întors. Am mers aproape un sfert de oră. Nimeni. Am strigat. Nici un răspuns. Glasul meu se pierdea, înghiţit de ecourile cavernoase pe care le trezise deodată. începuse să mă cuprindă îngrijorarea. Mă trecu un fior prin tot corpul. Puţină stăpânire! mi-am spus cu glas tare. Sunt sigur că-mi voi regăsi tovarăşii. Doar nu-s două drumuri, şi eu sunt înaintea lor. Să mă întorc.

Am urcat din nou înapoi, cam vreo jumătate de oră, ascultând cu încordare dacă nu mă strigă cineva, căci, în acea atmosferă densă, orice vorbă putea să-mi ajungă la ureche de oricât de departe. O tăcere îngrozitoare domnea în imensa galerie. M-am oprit. Nici nu-m venea să cred că sunt singur. Preferam să cred că m-am rătăcit, nu că eram pierdut, căci acela care se rătăceşte mai poate fi găsit. Fiindcă nu există alt drum decât ăsta, mi-am spus, şi cum şi ei trebuie să vină tot pe aici, nu se poate să nu-i întâlnesc. Va fi de ajuns numai să urc. Dar dacă, nevăzându-mă şi uitând că le-am luat-o înainte, le-o fi trecut şi lor prin gând să se întoarcă înapoi?! Ei bine! Chiar şi-n cazul ăsta, nimic nu-i pierdut; dacă mă grăbesc, tot îi voi găsi, asta-i sigur!...

Repetam aceste ultime cuvinte ca un om care nu-i convins de cele ce spune. De altfel mi-a trebuit un timp destul de îndelungat ca să pot desprinde din mintea mea tulbure aceste idei atât de simple şi să le pot închega în câteva frânturi de frază.

Mă cuprinsese îndoiala. Mergeam eu oare înaintea lor? Desigur. Hans era în urma mea, iar unchiul venea după el. Într-un rând, Hans se oprise câteva minute, pentru a-şi prinde mai bine bagajele pe umăr. Mereu îmi venea în minte acest amănunt. Probabil că atunci am luat-o înainte!

De altfel, mă gândeam eu încurajându-mă, mai am la îndemână un mijloc sigur pentru a nu mă rătăci, un fir care să mă călăuzească prin acest labirint şi care nu poate să se rupă — e credinciosul meu pârâiaş! N-am decât să-i urmez cursul şi va trebui să dau cu siguranţă de urmele tovarăşilor mei!

Gândul ăsta m-a însufleţit şi m-am aşternut la drum, fără a pierde o clipă.

Cât de mult am binecuvântat atunci prevederea unchiului meu care-l oprise pe vânător să astupe gaura făcută în peretele de granit. După ce ne-a astâmpărat setea în tot timpul drumului, izvorul acesta binefăcător îmi servea acum de călăuză prin întortocheatele subterane ale scoarţei pământeşti.

Înainte de a porni, m-am gândit că mi-ar prinde bine dacă m-aş spăla niţel. M-am aplecat, aşadar, pentru a-mi cufunda fruntea în undele Izvorului lui Hans... Dar mare mi-a fost uimirea când, în loc de apă, am dat peste piatră de granit uscată şi colţuroasă! Pârâul nu mai curgea la picioarele mele.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 26

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 26

de Jules Verne

Biografie

Opera