O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 31

de Jules Verne

CAPITOLUL 31

A doua zi m-am trezit complet vindecat. M-am gândit că o baie mi-ar face foarte bine şi de aceea m-am dus să mă scald câteva minute în apele acestei Mediterane. Cred că n-am greşit botezând-o astfel, fiindcă, dintre toate, numele acesta i se potrivea cel mai bine.

M-am întors degrabă, căci mi se făcuse o foame de lup. Hans se pricepea să pregătească bucatele; de altfel, acum avea apă şi foc din belşug, aşa că putea să mai schimbe puţin felurile de mâncare. La desert ne-a servit câteva ceşti de cafea, şi delicioasa băutură parcă niciodată nu mi s-a părut mai plăcută la gust.

— Acum, spuse unchiul meu, s-apropie ora fluxului şi nu se cade să pierdem ocazia de a-l studia...

— Cum, fluxul? am strigat eu.

— Da! Şi de ce te miri aşa?...

— Influenţa lunii şi a soarelui se resimte până aici?!

— De ce nu? Oare corpurile nu sunt supuse atracţiei universale în totalitatea lor? Pentru ce marea asta ar face excepţie? Ei bine, află că şi ea e supusă legilor universale. De aceea, cu toată presiunea atmosferică ce se exercită la suprafaţa ei, o s-o vezi înălţându-se ca şi Atlanticul.

Peste câteva clipe călcam pe nisipul malului, în timp ce valurile se prelingeau puţin câte puţin înspre plajă.

— Iată, a şi început să se formeze valul, am strigat eu.

— Da, Axel, şi după spuma pe care o lasă, nu mă-ndoiesc că marea o să se ridice la o înălţime de aproape zece picioare.

— Uimitor!

— Nu, e firesc.

— Orice ai zice, unchiule, toate astea mi se par extraordinare şi aproape că nu-mi cred ochilor. Cine şi-ar fi închipuit vreodată că în aceste abisuri subpământene ar putea să existe un ocean adevărat, cu flux şi reflux, bătut de vînturi şi furtuni?!

— Şi de ce nu? Cunoşti oare vreo lege a fizicii care să se opună?

— Nu cunosc, de vreme ce am înlăturat teoria căldurii existente în centrul Pământului.

—- Deci, până aici, teoria lui Davy e justificată ?

— După cât se vede, da! Şi trebuie să tragem concluzia că nimic nu contrazice existenţa mărilor sau a altor ţinuturi în interiorul globului.

— Fără îndoială, dar nu-s locuite.

— Crezi? La urma urmei, apele astea de ce n-ar adăposti câţiva peşti de o speţă necunoscută?

— Ştiu şi eu, s-ar putea să fie. Dar până acum n-am zărit nici unul.

— Ei bine, nimic nu ne împiedică să ne facem nişte undiţe. Poate că şi aici cârligul o să se dovedească la fel de folositor ca şi în apele de la suprafaţa Pământului...

— Vom încerca, Axel, căci se cuvine să pătrundem toate tainele acestor meleaguri noi.

— Dar în ce loc ne aflăm, unchiule, căci până acu' am uitat să te întreb? Şi de bună seamă că instrumentele dumitale ţi-au dat de mult răspunsul.

— În linie orizontală, ne găsim la 350 de leghe de Islanda.

— Chiar atât să fie ?

— Sunt sigur că nu mă înşel nici cu 500 de stânjeni.

— Şi busola arată tot sud-estul ?

— Da, cu o înclinaţie spre apus de 19 grade şi 42 de minute, la fel ca şi pe pământ. În ce priveşte însă înclinaţia , se petrece un fapt curios, pe care l-am observat cu cea mai mare atenţie.

— Care anume ?

— În loc să se încline înspre pol, aşa cum se întâmplă totdeauna în emisfera boreală, acul are o tendinţă cu totul contrară.

— Cu alte cuvinte, trebuie să tragem concluzia că punctul de atracţie magnetică se află cuprins între suprafaţa Pământului şi locul unde suntem acum.

— Exact. Şi e probabil că dacă am fi ajuns sub regiunile polare, pe la 70 de grade, unde James Ross a descoperit polul magnetic, în ani 30 vedea acul ridicându-se vertical. Deci, acest misterios centru de atracţie nu se află situat la o mare adâncime.

— Asta-i neîndoios! Iată un fapt pe care ştiinţa nici nu l-a bănuit măcar.

— Ştiinţa, băiete, e alcătuită din erori, pe care e bine să le săvârşeşti, căci ele duc, încetul cu încetul, spre adevăr.

— Şi la ce adâncime ne aflăm ?

— La o adâncime de 35 de leghe.

— Aşadar, am spus eu, privind harta, deasupra noastră se întinde partea muntoasă a Scoţiei, sau, şi mai exact, Munţii Grampieni, al căror vârf veşnic acoperit cu zăpadă se ridică la o înălţime ameţitoare.

— Da, răspunse profesorul, râzând. E cam grea povara pe care o ducem în spinare, dar bolta e solidă; marele arhitect al Universului a construit-o din materiale trainice şi niciodată omul n-a fost în stare să facă una la fel, de o asemenea proporţie! Căci, ce sunt bolţile podurilor şi ogivele catedralelor pe lângă această boltă cu o rază de trei leghe, sub care un ocean îşi poate desfăşura în voie clocotul furtunilor ?

— O, să nu crezi că m-aş teme că cerul o să cadă peste mine! Dar, unchiule, ce proiecte mai ai? Nu te gândeşti încă să ne întoarcem la suprafaţa Pământului?

— Să ne întoarcem?! Ei aş! Dimpotrivă, o să ne continuăm drumul, fiindcă până acu' totul a mers atât de bine!

— Totuşi, nu văd cum am putea să mergem mai departe, că doar înaintea noastră se întinde pânza asta nesfârşită de apă!..

— Nu te teme, nu-s atât de zănatic să mă arunc orbeşte!... Dar dacă oceanele nu-s, de fapt, decât nişte lacuri, fiindcă sunt înconjurate de ţărmuri, cu atât mai mult marea asta interioară e tot un lac, căci doar e ţărmurită de masivul de granit.

— Nu încape îndoială că-i aşa!

— Atunci?! Sunt sigur că pe celălalt mal vom găsi noi drumuri.

— Cam ce lungime socoţi că are oceanul ăsta ?

— 30 sau 40 de leghe.

— Ah! am exclamat, gândindu-mă că s-ar putea să nu fie tocmai exactă aprecierea.

— Deci, n-avem timp de pierdut, şi chiar de mâine o să pornim pe mare.

Fără să vreau, am căutat din ochi vasul care urma să ne transporte.

— Va să zică, ne vom îmbarca!... am spus eu. Biiine Şi pe ce vas vom porni?

— Nu vom călători pe un vas, băiete, ci pe o plută bună şi trainică.

— Pe o plută! am strigat, cuprins de uimire. O plută e la fel de imposibil de construit aici, ca şi un vapor, şi nu văd...

— E drept că nu vezi, dar, dacă ai fi atent, ai putea auzi!

— Ce să aud ?

— Nişte lovituri de ciocan care te vestesc că Hans s-a şi apucat de lucru.

— Face o plută?

— Da.

— Cum, a şi doborât arborii cu securea ?

— Nu! Arborii erau doborâţi... Vino, şi-o să-l vezi cum lucrează. După un sfert de oră de mers, am ajuns pe partea cealaltă a promontoriului care forma micul port natural. Acolo l-am zărit pe Hans lucrând fără preget. Doar câţiva paşi mă mai despărţeau de el. Spre marea mea mirare, pe nisip se odihnea o plută pe jumătate terminată. Era întocmită din nişte bârne dintr-un lemn cu totul special şi avea numeroase podine. După lemnele curbate şi alţi buşteni, care stăteau împrăştiaţi pe pământ, ai fi zis că se construieşte aici nu o plută, ci o întreagă flotă.

— Unchiule, i-am strigat, din ce fel de lemn e făcută ?

— Din pin, brad şi alte specii de conifere nordice, mineralizate sub acţiunea apelor mării.

— E cu putinţă asta?

— Desigur. E ceea ce numim surtarbrandur sau lemn fosilă.

— Atunci trebuie să aibă duritatea pietrei, ca şi ligniţii, şi nu va putea să plutească.

— Se întâmplă uneori şi ceea ce spui. Într-adevăr, unii buşteni au devenit adevăraţi antraciţi, dar alţii, cum sunt aceştia, n-au suferit încă decât un început de transformare fosilă. Priveşte şi ai să te convingi pe dată, adăugă unchiul meu, zvârlind în mare una din acele preţioase fosile. Bucata de lemn dispăru pentru o clipă, dar curând reveni la suprafaţă şi se lăsă în voia valurilor.

— Ei, te-ai convins ? mă întrebă unchiul meu.

— Pe deplin! Şi convingerea mea e cu atât mai mare, cu cât faptul e de necrezut!

A doua zi, seara, datorită îndemânării lui Hans, pluta era gata: avea o lungime de 10 picioare şi o lăţime de cinci. Bârnele erau legate între ele cu frânghii groase şi păreau că oferă destule garanţii viitorilor călători. De altfel, de îndată ce fu lansată pe Marea Lidenbrock, pluta lunecă uşor, de parcă ar fi fost de când lumea pe apă.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 31

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 31

de Jules Verne

Biografie

Opera