O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 8

de Jules Verne

CAPITOLUL 8

Altona, o adevărată periferie a Hamburgului, e punctul terminus al liniei ferate care vine dinspre Kiel şi care trebuia să ne ducă spre ţărmurile Beltului. Nu trecuseră nici douăzeci de minute şi am intrat în ţinutul Holstein.

La ora şase şi jumătate, trăsura se opri în faţa gării; numeroasele colete ale unchiului meu, toate acele voluminoase baloturi, fură de îndată descărcate, transportate, cîntărite, etichetate şi încărcate din nou în vagonul de bagaje, iar la ora şapte şedeam unul în faţa altuia în acelaşi

compartiment. Se auzi deodată şuieratul locomotivei şi trenul se puse în mişcare.

Mă resemnasem oare ? încă nu. Totuşi, aerul proaspăt al dimineţii şi schimbarea continuă a peisajului, din pricina vitezei cu care mergea trenul, mă distrăgeau de la preocupările mele.

Cât despre gândurile profesorului, cu siguranţă că o luau cu mult înainte acestui tren, care mergea mult prea încet faţă de nerăbdarea lui.

Eram singuri în vagon, dar nu schimbam o vorbă. Din când în când unchiul meu îşi cerceta buzunarele şi geanta de voiaj cu o minuţioasă atenţie. Am tras cu ochiul şi mi-am dat seama că nu-i lipsea nici unul din lucrurile care-i erau necesare pentru a îndeplini ceea ce proiectase.

Printre altele, am zărit o foaie de hârtie împăturită cu grijă, care purta antetul Legaţiei daneze şi avea semnătura domnului Christiensen, consul la Hamburg şi bun prieten al unchiului meu. Ea trebuia să ne ajute la Copenhaga ca să putem obţine mai uşor recomandările necesare către guvernatorul Islandei.

Am mai zărit de asemenea şi faimosul document, ascuns ca un obiect de mare preţ în cea mai secretă despărţitură a portofelului. L-am blestemat din toată inima, şi am început din nou să privesc ţinutul prin care treceam.

Era o nesfârşită înlănţuire de câmpii, fără cel mai mic farmec, monotone, pline de nămol, dar îndeajuns de fertile: un ţinut foarte propice pentru aşezarea unei reţele feroviare şi adecvat liniilor drepte, atât de căutate de companiile de căi ferate.

Dar această monotonie n-a avut timp să mă obosească fiindcă, după trei ore de la plecare, trenul se opri la Kiel, la doi paşi de mare.

Cum bagajele noastre fuseseră înregistrate pentru Copenhaga, n-a trebuit să se ocupe nimeni de ele. Cu toate acestea, profesorul le urmări cu o privire îngrijorată în tot timpul cât dură transportul lor pe vapor. De pe punte dispărură repede în fundul calei.

De zorit ce fusese, unchiul meu calculase atât de bine orele de legătură dintre tren şi vapor, încât ne mai rămase o zi întreagă până la plecare. Vaporul Ellenora nu pornea la drum decât la miezul nopţii. Această nefericită împrejurare declanşă nouă ore de înfrigurată nelinişte, răstimp în care irascibilul călător trimise la toţi dracii administraţia vapoarelor şi a căilor ferate şi guvernele care tolerau asemenea abuzuri. Ba, mai mult chiar, a trebuit să-i ţin isonul când l-a luat la rost pe căpitanul vaporului Ellenora. Voia, nici mai mult nici mai puţin, să-l silească pe căpitan să pună imediat sub presiune vaporul, fără a pierde nici o clipă. Dar căpitanul ridică din umeri şi-l trimise la plimbare!

La Kiel, ca în orice altă parte a lumii, trebuia să-ţi petreci într-un fel ziua... Şi ne-am irosit-o plimbându-ne pe malurile înverzite ale golfului, în fundul căruia se ridica orăşelul, parcurgând pădurile dese ce-i dădeau înfăţişarea unui cuib pitulat într-un mănunchi de ramuri şi admirând vilele care aveau fiecare micul lor bazin pentru băi reci. Şi-n chipul acesta, alergând şi bombănind, am colindat Kielul până la ora zece seara.

Când ne-am urcat pe bord, ocupându-ne cele două paturi aşezate unul deasupra celuilalt în singura cabină existentă pe vas, rotocoalele de fum ale Ellenorei se desfăşurau spre cer, iar puntea se cutremura de duduitul înfundat al maşinilor.

La zece şi un sfert, ancorele au fost ridicate şi vaporul a început să alunece cu repeziciune pe apele întunecoase ale Marelui Belt.

Noaptea părea de pâclă şi vântul sufla cu tărie. Marea era agitată. Câtva timp se mai zăriră în întuneric focurile de pe coastă, iar mai apoi, undeva, un far străluci deasupra valurilor. Doar atâta mi-a rămas în minte din această primă călătorie pe mare.

A doua zi, pe la ora şapte dimineaţa, am debarcat la Korsor, un orăşel aşezat pe coasta apuseană a ţinutului Seeland. Şi-n cea mai mare grabă ne-am suit într-un tren, care ne purtă printr-un ţinut la fel de neted ca şi câmpiile Holsteinului.

Mai aveam trei ore de călătorie până să ajungem în capitala Danemarcei. Unchiul meu nu închisese ochii toată noaptea. În nerăbdarea sa, cred că ar fi fost în stare să împingă vaporul cu picioarele.

La un moment dat, el zări fâşia luminoasă a mării.

— Sundul! strigă el.

La stânga noastră se înălţa o clădire mare, care semăna cu un spital.

— E un ospiciu de nebuni, ne lămuri unul din tovarăşii noştri de drum.

„Ei, mă gândii eu, iată un loc unde ar trebui să ne sfârşim zilele! Oricât de mare e spitalul ăsta, îmi pare că-i prea mic pentru a cuprinde toată nebunia profesorului Lidenbrock!”...

în sfârşit, la zece dimineaţa, am pus piciorul în Copenhaga. Am încărcat bagajele într-o trăsură şi am tras la hotelul Phoenix, situat în cartierul Bred-Gale. Drumul până acolo a durat o jumătate de oră, căci gara e departe, afară din oraş. Unchiul meu n-avu răbdare să se dichisească şi mă trase după el. Portarul hotelului vorbea germana şi engleza, dar profesorul, ca un poliglot ce era, îl întrebă într-o daneză corectă, şi tot în daneză îi răspunse şi acest personaj, lămurindu-l unde se află Muzeul de antichităţi al Nordului.

Directorul acestei ciudate instituţii, unde se găsesc îngrămădite comori de artă nenumărate, după care s-ar fi putut reconstitui istoria Danemarcei, studiindu-se vechile sale arme de piatră, cupele şi bijuteriile sale, era un savant. Domnul profesor Thomson — căci aşa se numea — era prietenul consulului danez din Hamburg.

Unchiul meu avea pentru el o călduroasă scrisoare de recomandaţie. îndeobşte se ştie că un savant primeşte destul de rău pe un alt savant. Dar, de astă dată, lucrurile se întâmplară cu totul altfel. Domnul Thomson se arătă a fi un om foarte îndatoritor şi făcu o primire cordială nu numai profesorului Lidenbrock, ci chiar şi nepotului său. Nu e nevoie să mai spun că amândoi am păstrat cel mai strict secret, faţă de binevoitorul director al muzeului. Şi l-am făcut să creadă că voiam pur şi simplu să vizităm Islanda ca amatori dezinteresaţi.

Domnul Thomson s-a pus cu totul la dispoziţia noastră, şi-n cea mai mare grabă a mers chiar cu noi pe chei, pentru a găsi un vas gata de plecare.

În sinea mea speram că mijloacele de transport vor lipsi cu desăvârşire, dar m-am înşelat. O mică goeletă daneză, Valkyria, trebuia să ridice pânzele la 2 iunie, pornind spre Reykjavik. Căpitanul, domnul Bjarne, se afla chiar pe bord. De bucurie, viitorul său pasager îi strânse cu atâta putere mâinile, că era gata să i le frângă. Omul acesta cumsecade rămase cam mirat de un asemenea gest. La drept vorbind, găsea că-i un lucru foarte normal să meargă în Islanda, de vreme ce asta era meseria lui. Unchiul meu găsea însă că lucrul acesta-i sublim. Demnul căpitan profită de acest entuziasm, ca să ne ceară un preţ dublu pentru călătorie. Dar noi nu ne-am uitat la asta.

— Marţi, la şapte dimineaţa, să fiţi pe bord, ne-a spus domnul Bjarne, după ce băgă în buzunar un teanc respectabil de dolari.

I-am mulţumit domnului Thomson pentru grija pe care o arătase faţă de noi şi ne-am întors la hotelul Phoenix.

— Straşnic! Totul merge straşnic de bine! repeta unchiul meu. Mare noroc am avut c-am găsit gata de plecare corabia asta! Acu' hai să mâncăm şi apoi vom merge să vizităm oraşul.

Ne-am dus la Kongens-Nye-Torw, o piaţă în formă neregulată, unde se află un post păzit de două tunuri în poziţie de tragere, dar care-s atît de vechi că nu sperie pe nimeni. în apropiere, la numărul. 5, era un restaurant francez, o ospătărie ţinută de un bucătar pe nume Vincent; am mâncat îndeajuns de bine pentru preţul modest de patru mărci de persoană.

Apoi am simţit o bucurie copilărească să colind oraşul; unchiul se lăsă în voia mea, urmându-mă la pas, dar, la drept vorbind, nu dădu atenţie la nimic, nici palatului regal, care nu era cine ştie ce, nici frumosului pod din secolul al şaptesprezecelea, care se arcuieşte peste canal, chiar în faţa muzeului, nici uriaşului cenotaf1 al lui Torwaldsen, împodobit cu îngrozitoare picturi murale şi care cuprinde în interior operele acestui sculptor statuar, nici castelului Rosenborg, ca o cutie de bomboane, aşezat într-un parc destul de drăguţ, nici minunatei clădiri a Bursei, în stilul Renaşterii, nici clopotniţei formată din cozile înlănţuite a patru dragoni de bronz, şi nici marilor mori de pe meterezuri, ale căror aripi uriaşe se umflau ca pânzele unei corăbii în bătaia vântului ce venea dinspre mare.

Ce încântătoare plimbări aş fi făcut spre port, în tovărăşia frumoasei mele irlandeze! Nu ne-am mai fi săturat privind vasele cu două punţi şi fregatele care dormeau liniştite sub învelitoarele lor roşii, şi am fi tot mers pe malurile înverzite ale strâmtorii, prin desişurile umbroase în mijlocul cărora stă pitită citadela ale cărei tunuri îşi întind gâturile negre printre ramurile de soc şi de sălcii!

Dar vai, biata mea Grauben era acum atât de departe! Oare puteam spera s-o mai revăd vreodată?

Unchiul meu, care nu dădea nici o atenţie acestor privelişti încântătoare, se opri deodată, atras peste măsură de o clopotniţă care-şi înălţa silueta în insula Amak, cartierul sud-vestic al Copenhagăi.

Mi-a poruncit să-mi îndrept paşii în această direcţie; ne-am îmbarcat pe un vaporaş cu aburi, care făcea cursele pe canaluri şi, în câteva minute, am acostat la cheiul Dock-Yard.

După ce am străbătut câteva străzi înguste, unde ne-a fost dat să vedem nişte ocnaşi, îmbrăcaţi în pantaloni pe jumătate galbeni, pe jumătate cenuşii, care munceau sub bâtele păzitorilor, am ajuns în faţa bisericii Vor-Frelsers. Această biserică n-avea nimic deosebit. Dar clopotniţa ei destul de înaltă atrăsese atenţia profesorului şi iată din ce pricină: începând de la platformă, o scară circulară exterioară îi înconjura săgeata, desfăşurându-şi spiralele către cer.

— Hai să urcăm! mi-a spus unchiul,

— Dar dacă ne vine ameţeală? am obiectat eu.

— Cu atât mai mult; trebuie să ne obişnuim.

— Totuşi...

— Hai, grăbeşte-te că n-avem vreme de pierdut!

Trebuia să-l ascult. Un gardian, care locuia în partea cealaltă a străzii, ne dădu o cheie şi urcuşul începu. Unchiul mi-a luat-o înainte, cu pasul sprinten. îl urmam cu groază, căci mi se învârtea capul, să-mi plângi de milă, nu altceva. N-aveam nici îndrăzneala vulturilor şi nici nervii lor tari.

Cât timp am urcat în interiorul clopotniţei, totul a mers cum a mers, dar după o sută cincizeci de trepte, când am ajuns la platformă şi aerul m-a izbit drept în faţă, am înţeles că acum vine partea cea mai grea a urcuşului. Şi într-adevăr, de aici începea scara aeriană, sprijinită numai de o rampă şubredă şi ale cărei trepte, din ce în ce mai înguste, păreau că urcă spre infinit.

— N-o să pot urca niciodată! am exclamat eu.

— Nu cumva eşti fricos? Urcă! Urcă odată, mă îndemna, necruţător, profesorul.

A trebuit să-l urmez, agăţându-mă de ce întâlneam în cale, ca să nu cad. Aerul mă ameţea; simţeam cum oscilează clopotniţa în bătaia vântului. De teamă, mi se muiaseră picioarele şi începusem să urc în genunchi, apoi pe burtă. La un moment dat am închis ochii, căci simţeam cum mă cuprinde ameţeala din pricina înălţimii.

În cele din urmă, însă, mai mult târât de unchiul meu, am ajuns lângă sfera de metal din vârful clopotniţei.

— Priveşte, mi-a spus el, priveşte cu atenţie, trebuie să te deprinzi cu prăpăstiile, trebuie să iei lecţii de înălţime.

Am făcut ochii mari. Jos, casele se zăreau mici de tot şi turtite, de parcă s-ar fi zdrobit în cădere, pierzându-se într-o ceaţă fumurie. Pe deasupra capului meu treceau nori despletiţi şi, printr-un curios fenomen optic, mi se părea că aceştia stau pe loc, în timp ce clopotniţa, sfera de metal şi cu mine ne roteam în spaţiu cu o viteză fantastică, în zare, de-o parte se întindea câmpia înverzită, iar de alta, marea, care strălucea viu în bătaia razelor de soare.

Strâmtoarea Sundului se întindea până la promontoriul înalt al Elsenorului, desfăşurându-şi câteva pânze albe, adevărate aripi de goeland1, iar în ceaţa dinspre răsărit se ondulau coastele abia estompate ale Suediei. Toată această imensitate mi se învârtea în faţa ochilor şi mă ameţea.

Totuşi a trebuit să mă ridic, să stau drept şi să privesc. Prima mea lecţie împotriva ameţelii a durat nu mai puţin de o oră. Când în cele din urmă îmi fu îngăduit să cobor şi să ating cu piciorul pavajul solid al străzilor, mă cocârjasem de tot.

— Mâine urcăm din nou, îmi spuse profesorul.

Şi într-adevăr, cinci zile în şir am repetat acest exerciţiu împotriva ameţelii şi, vrând-nevrând, mărturisesc că am făcut progrese simţitoare în arta de a contempla priveliştile de la înălţime.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 8

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 8

de Jules Verne

Biografie

Opera