O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 10

de Jules Verne

CAPITOLUL 10

Masa era gata. Profesorul Lidenbrock înghiţi cu lăcomie toată mâncarea, căci dieta la care fusese supus fără voie pe vapor îi transformase stomacul într-o prăpastie fără fund. Bucatele acestea, pregătite mai mult după bucătăria daneză decât după cea islandeză, n-aveau nimic deosebit, dar gazda noastră, mai curând islandeză decât daneză, îmi reaminti de eroii ospitalităţii antice. Şi ne simţeam acasă la el mai bine chiar decât el însuşi.

Conversaţia a decurs în limba islandeză, pe care unchiul meu o amesteca cu germana, iar domnul Fridriksson cu latina, pentru ca să pot înţelege şi eu despre ce-i vorba, şi se învârtea în jurul unor chestiuni ştiinţifice, cum şade bine unor savanţi. Dar profesorul Lidenbrock păstra o rezervă exagerată şi, la fiecare cuvânt, citeam în ochii săi recomandarea ce mi-o făcea ca nu cumva să divulg secretul proiectelor noastre.

La început, domnul Fridriksson aduse vorba despre cercetările unchiului meu la biblioteca oraşului.

— Ei, biblioteca dumneavoastră! exclamă profesorul. N-are decât cărţi desperecheate, pe nişte rafturi aproape goale!...

— Cum ? îi răspunse domnul Fridriksson, dar noi avem peste 8000 de volume şi o mare parte din ele sunt cărţi preţioase şi rare; ba, unele lucrări sunt scrise în vechea limbă scandinavă. Şi nu lipsesc nici noutăţile, căci Copenhaga ne aprovizionează anual

— Şi unde sunt aceste 8000 de volumme ? Că eu nu le-am prea văzut!..

— O, domnule Lidenbrock, sunt răspândite în toată ţara! în bătrâna noastră insulă de gheaţă, oamenii au gustul studiului! Nu există fermier sau un pescar să nu ştie carte şi să nu citească. Nu-i oare bine ca toate cărţile astea, în loc să mucegăiască îndărătul unui grilaj de fier, departe de privirile curioase ale cititorilor, să se uzeze de prea mult citit? Ele trec din mână în mână, sunt răsfoite, citite şi recitite şi adeseori nu se întorc în rafturile lor decât după vreun an sau doi

— Bine, bine, da' până atunci ce fac străinii?!... întrebă unchiul meu cu oarecare supărare.

— Ce să facă ? Străinii nu-şi au la ei acasă bibliotecile lor ? Şi-apoi, principalul lucru e să dăm ţăranilor noştri posibilitatea de a se instrui. Cum v-am mai spus, islandezii au în sânge setea de învăţătură. De altfel, în 1816, noi am fondat o societate literară care merge bine şi azi. Şi nu puţini sunt savanţii străini care socotesc că-i o cinste să facă parte din ea. Această societate publică nenumărate cărţi destinate educaţiei compatrioţilor noştri şi aduce ţării reale servicii. Dacă aţi accepta să vă număraţi printre membrii corespondenţi ai societăţii noastre, să ştiţi, domnule Lidenbrock, că ne-aţi face o deosebită plăcere.

Deşi făcea parte din vreo sută de societăţi ştiinţifice, unchiul meu primi invitaţia cu o amabilitate de care domnul Fridriksson fu de-a dreptul mişcat.

— Acum, reluă el, vă rog să-mi spuneţi ce cărţi speraţi să găsiţi în biblioteca noastră, căci s-ar putea să vă dau chiar eu unele lămuriri.

Îl priveam pe unchiul meu cu coada ochiului. Şovăia să răspundă, întrebarea islandezului era în strânsă legătură cu proiectele sale. Totuşi, după câteva momente de gândire, se hotărî să vorbească:

— Domnule Fridriksson, spuse el, aş vrea să ştiu dacă printre lucrările vechi nu aveţi vreuna scrisă de Arne Saknussemm.

— Arne Saknussemm ? răspunse profesorul din Reykjavik. Vă referiţi la acel savant din secolul al XVI-lea, care a fost un mare naturalist, un mare alchimist şi un tot atât de ilustru călător?

— Întocmai.

— Una din gloriile literaturii şi ştiinţei islandeze?

— Precum spuneţi.

— Cel mai de seamă om dintre toţi?

— Sunt de acord.

— Şi a cărui îndrăzneală era la înălţimea geniului său?

— Văd că-l cunoaşteţi foarte bine.

Unchiul meu nu-şi mai încăpea în piele de bucurie auzind că i se vorbeşte astfel despre eroul său. Îl mânca din ochi pe domnul Fridriksson.

— Dar lucrările sale? întrebă el.

— Ah, lucrările sale! Din păcate nu le avem.

— Cum, tocmai în Islanda ?

— Nu-s nici în Islanda şi nici în altă parte.

— Şi din ce pricină ?

— Pentru că Arne Saknussemm a fost persecutat ca eretic, şi, în 1573, lucrările sale au fost arse la Copenhaga de mâna călăului.

— Foarte bine! Straşnic! strigă unchiul meu, spre marea indignare a profesorului islandez.

— Cum?! făcu acesta.

— Ei da! Acu' totul se explică, totul se înlănţuieşte, totul e limpede, şi înţeleg de ce Saknussemm, pus la index şi silit să-şi ascundă tot mereu descoperirile sale geniale, a trebuit să-şi camufleze într-o criptogramă complicată secretul...

— Despre ce secret vorbiţi? întrebă repede domnul Fridriksson.

— Un secret care... despre care... se bâlbâi unchiul meu.

— Aveţi cumva vreun document de-al lui? reluă gazda noastră.

— Nu... Făceam numai o presupunere.

— Aha, înţeleg!... răspunse domnul Fridriksson care, văzând tulburarea unchiului meu, avu bunul simţ de a nu mai insista. Sper, adăugă el, că nu veţi părăsi insula noastră fără a-i cerceta bogăţiile mineralogice ?

— Desigur, se grăbi unchiul meu să-i răspundă, dar eu vin cam târziu; probabil că mulţi alţi savanţi au trecut înaintea mea pe aici...

— Da, domnule Lidenbrock; lucrările domnilor Olafsen şi Povelsen, executate din ordinul regelui, studiile lui Troil, misiunea ştiinţifică a domnilor Gaimard şi Robert pe bordul vasului francez La Recherche1 şi, acum, în urmă, observaţiunile unor savanţi îmbarcaţi pe fregata La Reine-Hortense au contribuit foarte mult la cunoaşterea Islandei. Dar, vă rog să mă credeţi, mai sunt încă multe de făcut.

— Sunteţi sigur? întrebă unchiul meu cu un aer nevinovat, străduindu-se să-şi potolească strălucirea ochilor.

— Absolut sigur! Câţi munţi, câţi gheţari, câţi vulcani puţin cunoscuţi nu-şi aşteaptă cercetătorii!... Nu mai departe decât acest munte care se înalţă la orizont. Priviţi-l! E Sneffelsul.

— Ah! făcu unchiul meu. Sneffelsul?

— Da, unul din vulcanii cei mai curioşi şi al cărui crater este foarte rar vizitat.

— E stins ?

— Da, e stins de mai bine de 500 de ani.

— Ei bine, răspunse unchiul meu, abia stăpânindu-se să nu sară în sus de bucurie, vreau să-mi încep studiile geologice cu acest Seffel... Fessell... cum spuneaţi că se numeşte?

— Sneffels, îl corectă minunatul domn Fridriksson.

Acest crâmpei de conversaţie, susţinut în latineşte, l-am înţeles în întregime, şi abia puteam să-mi ţin râsul, văzându-l pe unchiul meu, care nu-şi mai încăpea în piele de satisfacţie, cum încerca să ia o mutră nevinovată, ce semăna cu rânjetul unui diavol bătrân.

— Da, da! Cuvintele dumneavoastră m-au convins! reluă el. Vom încerca să ne urcăm pe acest Sneffels, şi poate chiar să-i studiem craterul!

— Îmi pare foarte rău, răspunse domnul Fridriksson, că ocupaţiile mele nu-mi permit să lipsesc nici o clipă, căci altfel v-aş fi însoţit cu plăcere, spre propriul meu folos.

— Oh, nu, nu! răspunse repede unchiul meu. Nu vrem să stingherim pe nimeni, domnule Fridriksson; vă mulţumim din toată inima. Prezenţa unui om de ştiinţă ca dumneavoastră ne-ar fi fost foarte utilă, dar dacă nu vă îngăduie îndatoririle profesionale...

Îmi place să cred că-n nevinovăţia sufletului său islandez, gazda noastră n-a înţeles câtuşi de puţin ironiile răutăcioase ale unchiului meu.

— Sunt cu totul de părerea dumneavoastră, domnule Lidenbrock, a zis el, să începeţi cu acest vulcan. O să culegeţi aici o bogată recoltă de observaţii curioase. Dar, spuneţi-mi, vă rog, pe unde vă gândiţi să ajungeţi la Peninsula Sneffels?

— Pe mare, traversând golful. E calea cea mai scurtă.

— Fără îndoială, dar o să vă fie cu neputinţă.

— De ce?

— Fiindcă n-avem nici măcar o singură barcă la Reykjavik.

— Ei, drăcie!

— Nu vă rămâne decât s-o luaţi de-a lungul coastei. Drumul e mai lung şi va dura mai mult, dar e mai interesant.

— Bine. Însă ne trebuie o călăuză.

— Tocmai am una pe care pot să v-o recomand.

— E un om de nădejde, isteţ ?

— Da, e un locuitor chiar din peninsulă. E un vânător foarte îndemânatic şi de care cred că veţi rămâne mulţumit. De altfel, vorbeşte perfect limba daneză.

— Şi când aş putea să-l văd ?

— Dacă vreţi, chiar mâine.

— De ce nu astăzi?

— Fiindcă abia mâine soseşte în oraş.

— Pe mâine deci, răspunse unchiul meu, suspinând.

Această importantă discuţie se încheie după câteva clipe şi profesorul german mulţumi călduros profesorului islandez.

În timpul cinei, unchiul aflase o seamă de lucruri însemnate, şi, printre altele, povestea lui Saknussemm, pricina pentru care scrisese documentul misterios, faptul că gazda nu-l va însoţi în expediţia sa, şi că, începând de a doua zi, o călăuză pricepută va fi oricând gata la ordinele sale.

1 La Recherchea fost trimis în 1825 de amiralul Duperré pentru a da de urmele unei expediţii pierdute a lui Blosseville şi a vasului Lilloise», de la care nu s-au primit veşti, (n.a.)

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 10

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 10

de Jules Verne

Biografie

Opera