O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 15

de Jules Verne

CAPITOLUL 15

Sneffelsul are o înălţime de 5000 de picioare. El încheie, prin conul său dublu, un lanţ de munţi trahitici care se deosebeşte de sistemul muntos al insulei. Din punctul de plecare unde ne aflam, cele două vârfuri ale muntelui nu se puteau vedea profilându-se pe fondul cenuşiu al cerului. Zăream doar o enormă cuşmă de zăpadă, ce parcă era trasă pe fruntea uriaşului.

Mergeam unul în spatele celuilalt, iar în fruntea grupului se afla Hans. Cărările pe care urcam erau atât de înguste, că doi oameni n-ar fi încăput să păşească alături. De aceea nu puteam vorbi unul cu altul.

Dincolo de pereţii de bazalt ai fiordului Stapi, am dat peste, un sol format din turbă ierboasă şi fibroasă, provenind din vechea vegetaţie de mlaştină a peninsulei. Combustibilul acesta încă neexploatat se găsea într-o asemenea cantitate, încât s-ar fi putut încălzi din el timp de un secol toată populaţia Islandei. Măsurată din fundul unor anumite râpe, această imensă turbărie atingea deseori o înălţime de 70 de picioare şi era formată din straturi succesive de resturi carbonizate, despărţite prin pături subţiri de tuf spongios.

Ca un adevărat nepot al profesorului Lidenbrock, şi în ciuda preocupărilor mele de acum, observam cu mult interes curiozităţile mineralogice ce ni le oferea acest uriaş muzeu de istorie naturală şi revedeam în minte desfăşurându-se toată istoria geologică a Islandei.

Această insulă, atât de ciudată, s-a înălţat, fără îndoială, din fundul apelor, într-o epocă relativ recentă. Şi poate că şi acum se mai ridică încă, printr-o mişcare imperceptibilă. Or, dacă-i aşa, nu poţi atribui originea ei decât acţiunii focurilor subterane. Deci, în acest caz, teoria lui Humphry Davy, documentul lui Saknussemm şi pretenţiile unchiului, toate se spulberau. Această ipoteză m-a determinat să examinez mai atent natura solului, astfel că în curând am putut să-mi dau perfect seama de succesiunea fenomenelor care au dus la formarea Islandei.

Lipsită cu desăvârşire de teren sedimentar, Islanda e alcătuită numai din tuf vulcanic, adică dintr-o aglomerare de pietre şi stânci de o compoziţie poroasă. Înainte de existenţa vulcanilor, insula era formată dintr-un masiv de bazalt, care s-a ridicat încet deasupra valurilor, împins de o puternică forţă internă. Focurile dinăuntru încă nu erupseseră în afară.

Dar mai târziu se căscă o crăpătură largă în lungul insulei, de la sud-vest spre nord-est, prin care se revărsă, încetul cu încetul, toată pasta trahitică. Crăpătura fiind imensă, materiile topite zvârlite din măruntaiele Pământului se întinseră liniştit, în straturi uriaşe, formând doar ici-colo coline. În această epocă au apărut feldspaţii, sieniţii şi porfirele.

Datorită acestei revărsări, insula s-a înălţat considerabil deasupra nivelului mării şi, ca urmare, forţa ei de rezistenţă a crescut foarte mult. E uşor de înţeles ce imensă cantitate de gaze s-a strâns în adâncul ei, de vreme ce, în urma răcirii scoarţei trahitice, ea nu mai oferea nici un loc de ieşire. La un moment dat, ele au căpătat o atât de mare presiune încât şi-au croit drum ridicând acoperământul cel greu şi despicându-l în coşuri înalte. Astfel, prin ridicarea scoarţei, s-au născut vulcanii, în vârful cărora s-a format subit câte un crater.

Apoi au urmat fenomenele eruptive. Prin crăpăturile nou formate s-au scurs mai întâi materiile eruptive bazaltice, şi câmpia pe care o străbăteam acum ne oferea cele mai minunate specimene. Mergeam pe aceste roci tari, cenuşii, care prin răcire luaseră forma unor prisme cu baza hexagonală. în depărtare se vedeau numeroase conuri turtite, care fuseseră desigur, odinioară, tot atâtea guri de foc.

După ce au luat sfârşit erupţiile materiilor bazaltice, vulcanii — a căror forţă crescuse şi datorită craterelor stinse — au lăsat să treacă lavele şi masele de cenuşă şi de zgură care se scurseră şi se împrăştiară pe coamele vulcanilor, întocmai ca nişte plete bogate.

Aceasta a fost succesiunea fenomenelor care au dat naştere Islandei, şi toate s-au datorat acţiunii focurilor lăuntrice. Or, a presupune că magma nu se află într-o stare de permanentă incandescenţă, e o nebunie. Şi o şi mai mare nebunie e pretenţia de a ajunge până-n centrul Pământului!...

Mă mai liniştii, deci, în privinţa rezultatului aventurii noastre, pe măsură ce înaintam la asaltul vulcanului Sneffels.

Drumul devenea din ce în ce mai greu, căci începea urcuşul; pietrele se zdrobeau la tot pasul, lăsând să alunece aşchii şi a trebuit să mergem cu mare băgare de seamă pentru a evita eventuale căderi periculoase.

Hans înainta liniştit şi sigur de sine, de parcă ar fi mers pe un drum drept; câteodată însă, dispărea în dosul unor blocuri mari de stâncă şi pentru o clipă îl pierdeam din vedere. Dar nu trecea mult şi, printr-un şuierat ascuţit, ne indica direcţia pe care trebuia s-o urmăm. Deseori se oprea sau aduna din mers fărâmături de stânci, pe care le rânduia într-un fel care putea fi uşor recunoscut şi forma astfel o dâră, care avea drept scop să ne arate drumul la întoarcere. Prevederea nu era rea, desigur, dar evenimentele care au urmat au dovedit că a fost inutilă.

După trei ore de mers obositor am ajuns abia la poalele muntelui. Aici, Hans făcu semn să ne oprim şi împărţirăm cu toţii un prânz frugal. Unchiul meu înghiţea nişte bucături cât toate zilele, ca să putem porni cât mai degrabă. Dar popasul nu era numai de întremare, ci şi de odihnă, aşa că profesorul trebui să aştepte un ceas, până când călăuza avu chef să dea semnalul de plecare. Cei trei islandezi, la fel de tăcuţi ca şi tovarăşul lor, vânătorul, nu scoaseră un singur cuvânt şi mâncară cumpătat.

Apoi am început să urcăm povârnişurile Sneffelsului. Deoarece vârful muntelui era acoperit cu zăpadă, printr-o iluzie optică, frecventă în munţi, mi se părea că e foarte aproape. Şi totuşi, câte ore nesfârşite au trebuit să treacă până să ajungem în vârf! Şi câte sforţări obositoare am făcut! Pietrele, care nu se ţineau între ele nici printr-o legătură de pământ şi nici printr-o ţesătură de ierburi, se rostogoleau sub picioarele noastre şi se pierdeau în câmpie, cu repeziciunea unei avalanşe.

În unele locuri, povârnişul muntelui forma cu linia orizontului un unghi de aproape 36°, încât era imposibil să urcăm. De aceea, aceste drumuri scurte pe povârnişuri pietroase trebuiau să fie ocolite şi nu fără greutate. Când ne aflam într-o asemenea situaţie, ne ajutam unii pe alţii, întinzându-ne bastoanele.

Trebuie să arăt că unchiul meu se ţinea pe lângă mine cât mai mult cu putinţă şi nu mă pierdea nici o clipă din ochi. Şi nu o dată braţul său mi-a fost sprijin de nădejde. În ceea ce-l privea, el avea, fără îndoială, simţul înnăscut al echilibrului, căci nu se poticnea niciodată. Islandezii, deşi erau încărcaţi, se căţărau pe stânci cu uşurinţa caracteristică oamenilor de la munte.

Când vedeai ce înalt e vârful Sneffelsului, ţi se părea că-i cu neputinţă să-l atingi urcând din partea aceasta, dacă nu se va micşora unghiul de înclinaţie al pantelor. Dar, din fericire, după un drum obositor de peste o oră şi după ce-am făcut adevărate tururi de forţă în mijlocul vastului covor de zăpadă care acoperea pieptul vulcanului, pe neaşteptate ne apăru în faţă un fel de scară care ne înlesni urcuşul. Era formată de unul din acele torente de pietre zvârlite în trepte de către vulcani şi care în limba islandeză se numesc „stina”. Dacă acest torent n-ar fi fost oprit în căderea sa de modul cum erau aşezate povârnişurile muntelui, el s-ar fi precipitat în mare şi ar fi dat naştere unor insule noi.

Aşa cum se înfăţişa, însă, ne-a fost de mare folos. Povârnişurile deveneau din ce în ce mai abrupte, dar aceste trepte de piatră le puteam urca mai uşor, ba chiar atât de repede încât, rămânând un moment mai în urmă, în timp ce tovarăşii mei îşi continuau urcuşul, i-am zărit atât de mici din cauza depărtării, încât îmi păreau microscopici.

La şapte seara urcasem cele două mii de trepte ale scării şi ajunsesem pe o ieşitură a muntelui, un fel de platformă, pe care se sprijinea conul propriu-zis al craterului.

Ne aflam la înălţimea de 1500 de metri deasupra nivelului mării. Eram în regiunea zăpezilor veşnice, care în Islanda nu se ridică la o mare altitudine, din cauza umidităţii constante a climei. Era foarte frig. Vântul bătea cu putere. Eu eram zdrobit de oboseală. Profesorul văzu că nu mă mai duceau picioarele şi, cu toată nerăbdarea sa, se hotărî să ne oprim. Făcu deci semn vânătorului, dar acesta dădu din cap, spunând:

— Olvanfor.

— Pare-se că trebuie să mai urcăm, spuse unchiul meu. Apoi îl întrebă pe Hans de ce dăduse acest răspuns.

— Mistour, răspunse călăuza.

— Ja, mistour, întări unul din islandezi, pe un ton destul de speriat.

— Ce înseamnă cuvântul ăsta? întrebai eu îngrijorat.

— Priveşte în zare, spuse unchiul meu.

Mi-am îndreptat privirile spre câmpie şi am zărit o uriaşă coloană formată din pulbere de piatră, din nisip şi din praf ce se ridica în vârtejuri ca o trombă şi pe care vântul o mâna spre acea ieşitură a Sneffelsului pe care eram noi suspendaţi. Atât era de opacă perdeaua aceasta, încât întuneca lumina soarelui, proiectând o vastă umbră pe munte. Dacă tromba s-ar fi aplecat, ne-ar fi cuprins cu siguranţă în vârtejurile ei. Acest fenomen, destul de frecvent când suflă vântul dinspre gheţari, se cheamă „mistour” în limba islandeză.

— Hastigt, hastigt! strigă călăuza noastră.

Fără să ştiu daneza, am înţeles că trebuia să-l urmăm cât mai repede. Hans începu să ocolească conul craterului, dar în zig-zag, pentru a ne uşura mersul. În curând, tromba se abătu asupra muntelui, care tresări din pricina izbiturii, iar pietrele răscolite de vânt cădeau ca o ploaie în urma unei erupţii. Din fericire, noi ne aflam pe versantul opus, la adăpost de orice pericol. Fără această prevedere a călăuzei, trupurile noastre, ciopârţite, pulverizate, ar fi căzut la cine ştie ce depărtări, întocmai ca rămăşiţele vreunui meteor necunoscut.

Hans chibzui că nu ar fi bine să petrecem noaptea pe povârnişurile conului. De aceea am continuat urcuşul în zig-zag şi în aproape cinci ore am parcurs cele 1500 de picioare care ne mai rămăseseră de urcat. Ocolurile, zig-zagurile şi urcuşul în trepte măriseră drumul la cel puţin trei leghe. Nu mai puteam de oboseală şi îmi era aşa de frig şi de foame, că simţeam că mă sfârşesc. Aerul, cam rarefiat, îmi stânjenea răsuflarea.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 15

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 15

de Jules Verne

Biografie

Opera