O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 39

de Jules Verne

CAPITOLUL 39

Am mai mers încă o jumătate de oră, călcând pe aceste straturi de oseminte, împinşi de o curiozitate nestăpânită. Ce alte minunăţii, ce alte comori pentru ştiinţă mai închidea oare această peşteră? Mă aşteptam să văd lucruri şi mai surprinzătoare şi să rămân şi mai uimit decât fusesem până acum.

Ţărmurile mării rămăseseră mult înapoia acelor coline care împrejmuiau osuarul. Nechibzuitul profesor nu se sinchisea câtuşi de puţin c-ar putea să se rătăcească şi mă târî după el, mereu mai departe, înaintam în tăcere, învăluiţi în unde electrice. Printr-un fenomen pe care nu mi-l puteam explica, datorită împrăştierii sale — care în momentul acela era deplină — lumina scălda în mod uniform diferitele faţete ale lucrurilor. Focarul său nu se mai afla într-un punct determinat din spaţiu şi nu mai producea nici un efect de umbră. Puteai să te crezi în plină amiază şi în plină vară, în mijlocul regiunilor ecuatoriale, sub razele verticale ale soarelui. Vaporii din aer dispăruseră cu totul. Din pricina egalei distribuiri a acelui fluid luminos, stâncile, munţii din zare şi câteva petice de păduri îndepărtate luau o înfăţişare stranie. Noi semănăm acum cu acel personaj fantastic al lui Hoffmann, care şi-a pierdut umbra.

După ce străbătusem aproape o milă, ne apăru în faţă imaginea unei păduri imense, dar de data asta nu mai era o pădure de ciuperci, cum văzusem în apropierea Portului Grauben. Flora erei terţiare se găsea aici în toată splendoarea ei. Palmieri uriaşi, specii azi dispărute, palmacee superbe, pini, tise, chiparoşi, tuie reprezentând familia coniferelor, creşteau de-a valma, legaţi între ei printr-o reţea de liane de nepătruns. Un covor de muşchi şi de popivnic iepuresc acoperea pământul cu un strat moale. Câteva pâraie murmurau sub aceste umbrare care nu-şi meritau de fapt numele, deoarece nu produceau nici o umbră. Pe malurile lor se încrucişau fel de fel de ferigi arborescente, care semănau cu acelea crescute în sere. Numai că aceşti arbori şi plante n-aveau nici o culoare, lipsiţi cum erau de căldura dătătoare de viaţă a soarelui. Totul se cufunda într-o nuanţă uniformă, cafenie, decolorată. Frunzele erau lipsite de verdeaţă, şi înseşi florile, care erau atât de numeroase în era terţiară, n-aveau nici culori şi nici parfum, de parcă ar fi fost făcute dintr-o hârtie decolorată sub acţiunea atmosferei.

Unchiul Lidenbrock îşi făcu drum prin acest desiş, iar eu l-am urmat cu oarecare teamă. Cum natura dăduse naştere aici la o floră atât de îmbelşugată, oare nu era posibil ca să ne întâlnim cu cine ştie ce mamifere înfricoşătoare? în luminişurile largi făcute de arborii doborâţi şi putreziţi de vreme, am văzut tot soiul de plante leguminoase, acerine, rubiacee şi zeci şi zeci de arbuşti comestibili care sunt pe placul rumegătoarelor din toate epocile. Apoi apărură, încâlciţi şi amestecaţi, nenumăraţi arbori care creşteau în ţinuturi cu totul diferite pe suprafaţa Pământului; stejarul îşi înălţa creştetul lângă palmier, eucaliptul australian se sprijinea de bradul norvegian, iar mesteacănul Nordului îşi întreţesea ramurile cu cele ale kaurisului zeelandez. Cei mai ingenioşi clasificatori ai botanicei terestre ar fi rămas uluiţi.

Deodată m-am oprit şi, cu un gest, l-am făcut şi pe unchiul meu să se oprească.

Lumina difuză ne îngăduia să zărim cele mai mici lucruri în adâncurile acelui desiş şi, la un moment dat, mi s-a părut că printre arbori se mişcă nişte forme imense! într-adevăr, era o întreagă turmă de mastodonţi uriaşi, dar de data aceasta nu fosile, ci chiar vii şi asemănători cu aceia ale căror rămăşiţe fuseseră descoperite în 1801 în mlaştinile statului Ohio! Am privit cu uimire la elefanţii enormi, ale căror trompe mişunau pe sub arbori, întocmai ca nişte şerpi. Auzeam zgomotul colţilor de fildeş sfredelind trunchiurile bătrâne. Ramurile trosneau, iar frunzele smulse în cantităţi de neînchipuit erau înghiţite de botul imens al monştrilor.

Visul în care văzusem renăscând toată acea lume preistorică din terţiar şi cuaternar nu mai era vis, ci realitate! Iar noi ne aflam singuri în măruntaiele Pământului, pradă tuturor acestor groaznice animale sălbatice.

Unchiul meu privea la rându-i, parcă fără să-i pese, lacomele animale care se ospătau de zor.

— Haide, ce mai stai, îmi spuse el deodată, apucându-mă de braţ. înainte, înainte!

— Nu! am strigat. Nici în ruptul capului! Suntem neînarmaţi! Ce o să ne facem în mijlocul acestei turme de patrupezi uriaşi? înapoi, unchiule, înapoi! Nici o fiinţă omenească nu poate să înfrunte nepedepsită mânia acestor monştri.

— Nici o fiinţă omenească! răspunse unchiul, coborând glasul. Te înşeli, Axel. Ia priveşte într-acolo! Mi se pare că zăresc o fiinţă vie, o fiinţă asemeni nouă. un om!

Am privit cu neîncredere, hotărât ca de data asta să nu mă las înduplecat. Dar, oricât de hotărât aş fi fost, în faţa realităţii a trebuit să mă supun.

Nu-mi venea să-mi cred ochilor şi totuşi aşa era: la mai puţin de un sfert de milă, o fiinţă omenească, un Proteu1 al acestor ţinuturi subterane, un nou fiu al lui Neptun, păzea imensa turmă de mastodonţi, rezemat de trunchiul unui kauris enorm!

Immanis pecoris custos, immanior ipse!2

Da! Immanior ipse! Nu mai era fiinţa fosilă al cărei cadavru l-am ridicat din pulberea osuarului, ci un uriaş, în stare să poruncească acestor monştri. Era mai înalt de douăsprezece picioare şi capul său mare, cât al unui bivol, dispărea sub o adevărată coamă de păr ciufulit, asemenea aceleia a elefantului preistoric. în mână ţinea un coşcogea trunchi de pom, o ghioagă demnă de acest păstor antediluvian.

Am rămas încremeniţi. Dacă ne vede cumva!... Trebuia să fugim...

— Vino, vino! am strigat trăgându-l pe unchiul meu, care, pentru prima oară, nu s-a opus. După un sfert de oră ne aflam departe de acest duşman înfricoşător.

Acum, după ce au trecut atâtea luni de la această stranie şi supranaturală întâmplare, încerc să gândesc liniştit, cu mintea limpede, şi tot nu mă dumiresc ce a fost. Nu! E cu neputinţă! O fi fost vreo iluzie a simţurilor noastre? Oare ochii noştri nu s-au înşelat şi ceea ce văzuserăm nu erau simple năluciri?! Nu, în lumea aceea subpământeană nu era posibil să trăiască vreo fiinţă omenească! Nici o specie omenească nu poate locui asemenea caverne subterane ale globului, fără să se intereseze de locuitorii de la suprafaţă şi fără să comunice cu ei! E o nebunie, o curată nebunie!

Îmi venea mai curând să admit că era vorba de vreun animal a cărui structură se apropie de structura omenească, de vreo maimuţă primitivă, de vreun protopitec, de vreun mesopitec, asemănător cu acela descoperit de Lartet în zăcămintele de oase de la Sansan! Totuşi, fiinţa pe care o văzusem depăşea, prin mărimea ei, toate măsurătorile stabilite de paleontologia modernă! Dar asta n-avea nici o importanţă! Era o maimuţă; cu siguranţă că era o maimuţă, oricât ar părea de neverosimil acest lucru! Dar un om, un om viu, şi odată cu el, o întreagă generaţie cufundată în măruntaiele Pământului, asta n-o puteam crede nici în ruptul capului!

Am părăsit pădurea aceea scăldată în lumină, muţi, copleşiţi de uimire. Alergam fără să vrem, de parcă ne împingea cineva din urmă. Era o adevărată fugă, care semăna cu goana înfricoşătoare pe care o trăieşti uneori în coşmarurile din vis. Astfel am ajuns, mânaţi doar de instinct, la ţărmurile Mării Lidenbrock şi cine ştie pe ce făgaşuri mi-ar mai fi rătăcit mintea dacă n-aş fi avut o preocupare care să mă readucă la gânduri mai practice.

Cu toate că eram sigur că păşeam pe un teren cu totul necunoscut, câteodată mă izbea faptul că zăream o serie de îngrămădiri stâncoase, a căror formă îmi reamintea pe aceea a Portului Grauben. Acest lucru era confirmat, de altfel, de indicaţia busolei şi de reîntoarcerea noastră fără voie în partea de nord a Mării Lidenbrock. Nu mai ştiam singuri ce să credem. Din stânci curgeau sute de pârâiaşe şi cascade, mi se părea că revăd din nou stratul de surtarbrandur, Izvorul lui Hans şi peştera unde mi-am revenit din leşin. Dar numai la câţiva paşi mai departe, zidurile povârnite ale ţărmului, apariţia unui pârâu şi profilul surprinzător al unei stânci mă zvârliră din nou în chinurile îndoielii.

I-am împărtăşit şi unchiului ceea ce gândeam. Şovăia ca şi mine. În mijlocul acestei privelişti uniforme, nu-şi putea da seama nici el unde se află.

— E neîndoios că n-am ajuns chiar la punctul nostru de plecare, i-am spus, furtuna ne-a împins ceva mai jos, dar, urmând ţărmul, trebuie să dăm curând de Portul Grauben.

— În cazul acesta, răspunse unchiul, nu mai e nevoie să continuăm explorarea, şi cel mai bun lucru ar fi să ne întoarcem la plută. Dar oare nu te înşeli, Axel?

— S-ar putea să şi greşesc, unchiule, căci toate aceste stânci seamănă prea mult între ele. Totuşi, mi se pare că recunosc promontoriul la poalele căruia a construit Hans pluta. Asta mă face să cred că trebuie să fim aproape de micul port, chiar foarte aproape, am adăugat, cercetând un braţ de mare pe care mi s-a părut că-l recunosc.

— Nu, Axel, cred că greşeşti. De-ar fi cum spui tu, ar trebui să regăsim măcar propriile noastre urme. Or, nu văd nimic...

— Ba eu văd! am strigat, plin de însufleţire, repezindu-mă spre un obiect care strălucea în nisip.

— Ce anume ?

— Asta!

Şi i-am arătat unchiului un pumnal acoperit de rugină, pe care-l ridicasem de jos.

— Ia te uită! se miră el. Ai luat cumva la tine arma asta?

— Eu? Nu! Poate dumneata...

— Nici eu, răspunse profesorul. N-am avut niciodată un astfel de obiect.

— Ciudat lucru!

— Ba e foarte simplu, Axel. Islandezii obişnuiesc adesea să poarte astfel de arme. Probabil că l-a pierdut Hans, căci era al lui...

Am dat din cap, neîncrezător. După câte ştiam, Hans n-avusese niciodată un astfel de pumnal.

— Nu. S-ar putea să aparţină vreunui războinic antediluvian, am strigat eu, vreunui om viu, contemporan cu păstorul acela uriaş. Ba nu, nu-i posibil! Nu e o unealtă din epoca de piatră şi nici măcar din epoca de bronz! Lama asta e de oţel...

Unchiul meu mă opri brusc să mai bat câmpii făcând tot soiul de presupuneri, şi cu tonul său rece îmi spuse:

— Linişteşte-te, Axel, şi vino-ţi în fire! Pumnalul acesta e o armă din veacul al XVI-lea, un adevărat pumnal din acelea pe care le purtau nobilii la cingătoare, pentru a da lovitura de graţie. E de origină spaniolă. Nu-ţi aparţine nici ţie, nici mie, nici lui Hans şi nici măcar acelor fiinţe omeneşti care poate că trăiesc în măruntaiele globului!

— Ai curajul să susţii asta?...

— Ia priveşte-l! Nu-mi vine să cred că s-a ştirbit astfel înfigându-se în gâtlejurile oamenilor. Lama e acoperită de un strat de rugină care nu datează nici de o zi, nici de un an şi nici de un veac!...

Profesorul se însufleţea, după cum îi era obiceiul, şi se lăsa târât de imaginaţia sa înflăcărată.

— Axel, spuse el, suntem pe urmele unei mari descoperiri. Pumnalul ăsta a fost lăsat aici pe nisip acu' o sută, două sute sau trei sute de ani şi s-a ştirbit pe vreuna din pietrele acestei mări subterane!

— Bine, bine, dar n-a venit singur până aici, m-am înflăcărat şi eu; şi nici nu s-a putut încovoia singur! Cineva a fost pe meleagurile astea cu mult înaintea noastră.

— Fireşte. Un om.

— Şi omul acela?...

— Omul acela şi-a gravat numele cu pumnalul acesta! Omul acela a vrut să însemneze încă o dată, cu mâna lui, drumul spre centrul Pământului! Să-l aflăm! Să-l aflăm!

Am fost cuprinşi de o curiozitate arzătoare. Ne-am grăbit să mergem de-a lungul peretelui înalt, cercetând cu amănunţime cele mai mici crăpături ale stâncii, în speranţa c-o să dăm de deschiderea vreunei galerii. Am ajuns astfel într-un loc, unde ţărmul se îngusta. Marea îşi rostogolea valurile foarte aproape şi scălda peretele stâncos, lăsând o trecere lată de cel mult o prăjină. Între două ieşituri ale stîncii care înainta în mare, se zărea intrarea unui tunel întunecos. Aici, pe o placă de granit, se aflau săpate două litere misterioase, roase pe jumătate de vreme, cele două iniţiale ale îndrăzneţului şi fantasticului călător.

— A.S., strigă unchiul meu. Arne Saknussemm! Iarăşi Arne Saknussemm!

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 39

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 39

de Jules Verne

Biografie

Opera