O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 41

de Jules Verne

CAPITOLUL 41

Ziua de joi, 27 august, a fost o dată nespus de importantă pentru călătoria noastră subpământeană. Nu mă pot gândi la ea fără ca inima să nu mi se strângă de groază. Din ziua aceasta, mintea noastră, judecata noastră, ingeniozitatea noastră nu ne-au mai servit la nimic şi am devenit pur şi simplu jucăria fenomenelor naturii.

La ora şase dimineaţa eram în picioare. Peste puţin trebuia să ne deschidem calea prin stratul de granit, cu ajutorul fulmicotonului.

Am cerut să mi se facă mie onoarea de a da foc fitilului. După aceea trebuia să mă întorc într-o fugă la tovarăşii mei care mă aşteptau pe plută, gata de plecare. Prevederea de-a ajunge cât mai degrabă în larg era îndreptăţită, căci nu puteam şti dacă efectele exploziei urmau să se limiteze numai la interiorul galeriei.

După socotelile noastre, fitilul trebuia să ardă vreo zece minute, până să ajungă flacăra la praful explozibil. Aveam deci destul timp pentru a ajunge la plută. Mă pregăteam să-mi îndeplinesc misiunea, nu fără oarecare emoţie.

După o masă luată în pripă, unchiul meu şi cu Hans s-au îmbarcat, iar eu am rămas pe mal. Ţineam în mână un felinar aprins, de care trebuia să mă servesc pentru a da foc fitilului.

— Du-te, băiete, îmi spuse unchiul meu, şi să te întorci cât mai repede.

— N-ai nici o grijă, i-am răspuns eu. Că doar n-o să stau să mă joc pe drum!

Apoi m-am îndreptat spre intrarea galeriei. Mi-am deschis felinarul şi am apucat capătul fitilului. Profesorul ţinea în mână cronometrul.

— Eşti gata? îmi strigă el.

— Sunt gata.

— Dă-i foc, băiete!

Am apropiat imediat de flacără fitilul care pâlpâi la atingere, şi după ce m-am încredinţat că s-a aprins, m-am îndreptat spre mal, alergând din toate puterile.

— Urcă-te, spuse unchiul meu, şi să pornim!

Hans s-a opintit cu putere şi pluta s-a îndepărtat dintr-o dată de ţărm, cu vreo douăzeci de prăjini.

Era un moment palpitant. Profesorul stătea cu ochii pe acul cronometrului.

— Încă cinci minute, spuse el. încă patru! încă trei! Pulsul meu bătea jumătăţile de secundă.

— Încă două! Unul!... Prăbuşiţi-vă, munţi de granit!

Ce s-a petrecut după aceea? Zgomotul exploziei cred că nu l-am auzit. Dar, dintr-o dată, în faţa ochilor mei, stâncile şi-au schimbat înfăţişarea şi s-au retras ca o cortină, lăsând să se vadă o prăpastie fără fund, care s-a căscat chiar în dreptul ţărmului. Marea luată de vârtej n-a mai fost decât un singur val uriaş, pe coama căruia s-a săltat perpendicular pluta.

Toţi trei ne-am rostogolit. în mai puţin de o secundă, lumina dispăru şi-i luă locul un întuneric de nepătruns. Apoi deodată am simţit că pluta nu-şi mai găseşte nici un punct de sprijin. Credeam că e gata să se scufunde, dar nu s-a întâmplat nimic. Aş fi vrut să-i spun ceva unchiului meu, dar eram sigur că mugetul apei l-ar fi împiedicat să mă audă.

Cu tot întunericul, cu tot zgomotul, cu toată surpriza şi emoţia pe care o încercam, am înţeles ceea ce se întâmplase.

Dincolo de stânca ce sărise în aer, se afla o prăpastie. Explozia provocase un fel de cutremur de pământ, răscolind acest sol străbătut de crăpături, iar marea, preschimbată în torent, ne târa după ea, în prăpastia care se deschisese. Socoteam că ne-a sunat ceasul.

O oră, două ore, nu mai ştiu cîte s-au scurs astfel, într-o spaimă şi-o încordare de nedescris. Ne strângeam unul într-altul şi ne ţineam de mână ca să nu fim zvârliţi de pe plută. Din timp în timp, pluta se izbea de pereţi cu o violenţă îngrozitoare. Totuşi, aceste izbituri erau rare, de unde am dedus că galeria se lărgea din ce în ce mai mult. Ne aflam fără nici o îndoială pe drumul urmat de Saknussemm, dar, în loc să-l coborâm singuri, din cauza imprudenţei noastre, am târât după noi toată marea.

E lesne de înţeles că aceste idei ne-au venit în minte sub o formă vagă şi obscură. De altfel, era şi greu să încropeşti un gând în timpul unei asemenea curse vertiginoase, care semăna mai curând cu o prăbuşire. După intensitatea curentului de aer care îmi biciuia faţa, mi-am dat seama că viteza plutei trebuia să fii fost foarte mare, depăşind chiar şi pe aceea a trenurilor fulger. Era deci peste putinţă să aprinzi o torţă în astfel de condiţii, şi urma să rămânem mai departe în întuneric, căci singura lampă electrică de care mai dispuneam se spărsese în momentul exploziei.

De aceea am fost foarte uimit când am văzut deodată lângă mine strălucind o lumină. Figura calmă a lui Hans se lumină şi ea. Îndemânaticul vânător izbutise să aprindă felinarul, şi, cu toate că flacăra pâlpâia gata să se stingă, ea arunca vreo câteva licăriri în bezna înspăimântătoare.

Galeria era largă, într-adevăr. Dar, din păcate, lumina aceea slabă nu ne permitea să vedem cei doi pereţi deodată. Şuvoiul apelor care ne târau după ele întrecea în viteză cele mai rapide trenuri din America. Păreau că-s un fascicol de săgeţi lichide, zvârlite în jos cu o putere extraordinară. Ştiu că-i prea săracă comparaţia, dar nu mă pricep să găsesc o alta care să redea mai bine torentul acesta uriaş. Cuprinsă de vârtejuri, pluta se învârtea ca o morişcă. Ori de câte ori se apropia de câte un perete al galeriei, mă grăbeam să proiectez lumina felinarului, şi puteam să-mi dau astfel seama de viteză după felul cum îmi alergau pe dinaintea ochilor colţurile de rocă într-un şir continuu, de parcă am fi fost înconjuraţi de o reţea de linii mişcătoare. Cred că mergeam cu o viteză de cel puţin 30 de leghe pe oră.

Unchiul meu şi cu mine ne uitam cu privirea pierdută în jurul nostru, agăţaţi de o frântură de catarg, care în clipa catastrofei se rupsese. Stăteam cu spatele spre curentul de aer, pentru a nu fi înăbuşiţi de tăria şi viteza cu care se năpustea spre noi, şi pe care nici o putere omenească n-o putea potoli.

Orele treceau şi situaţia noastră nu se schimba, ci, dimpotrivă, o întâmplare veni s-o îngreuneze şi mai mult.

Căutând să pun puţină ordine în încărcătură, mi-am dat seama că cea mai mare parte din obiectele îmbarcate dispăruseră în momentul exploziei, când marea s-a năpustit cu atâta violenţă asupra noastră! Totuşi voiam să ştiu precis câte provizii mai aveam, şi, cu lanterna în mână, am început cercetările. Din instrumentele pe care le luasem cu noi, nu ne mai rămăseseră decât busola şi cronometrul. Scările şi frânghiile se reduseseră la o bucată de parâmă înfăşurată în jurul frânturii aceleia de catarg. Nu mai aveam la îndemână nici un târnăcop, nici un baston, nici un ciocan şi, ceea ce era o adevărată nenorocire, de neînlăturat, nu mai aveam merinde decât pentru o singură zi! Am cotrobăit peste tot, am luat la rând fiecare colţişor, ba chiar şi spaţiile dintre butuci şi încheietura scândurilor. Nimic! Proviziile noastre se reduceau la o bucată de carne conservată şi câţiva pesmeţi!

Priveam în juru-mi cu o mutră îndobitocită! Nu voiam să înţeleg. Dar, la drept vorbind, acesta era singurul şi cel mai mare pericol de care trebuia să mă preocup? Dacă am fi avut merinde pentru câteva luni sau pentru câţiva ani, la ce ne-ar fi folosit? Nădăjduiam oare să găsim un mijloc ca să putem scăpa din înfiorătoarea prăpastie în care ne târa acest torent irezistibil?! La ce bun să ne temem de chinurile foamei, când moartea ne pândea în fiecare moment, în atâtea chipuri ?... Ne mai rămânea oare vreme ca să murim de foame? Nicidecum!

Totuşi, printr-o inexplicabilă ciudăţenie a imaginaţiei, am uitat pericolul care ne ameninţa chiar atunci şi m-am gândit cu groază numai la ce putea să ne rezerve viitorul. Îmi spuneam: Cine ştie, poate că scăpăm de furia torentului şi reuşim să ne întoarcem la suprafaţa Pământului! Dar cum ? Pe unde ?Nu eram în stare să-mi răspund, dar asta n-avea nici o importanţă. O şansă la o mie şi tot mai poţi spera că vei fi salvat, în timp ce moartea prin înfometare nu-ţi lasă nici cea mai mică speranţă.

Îmi veni în minte să-i spun totul unchiului meu, să-i arăt ce ne aşteaptă ca să calculeze exact cât ne mai rămăsese de trăit, dar am reuşit să mă stăpânesc. Socoteam că e mai înţelept să-şi păstreze măcar el sângele rece. Dar, chiar în acel moment, lumina felinarului scăzu încetul cu încetul şi, după puţin, se stinse cu totul. Fitilul arsese până la capăt. întunericul deveni complet. Nu mai trăgeam nici o nădejde că o să putem împrăştia această beznă de nepătruns. E drept că ne mai rămăsese o făclie, dar ea nu s-ar fi putut menţine aprinsă. Atunci, ca un copil, am închis ochii, ca să nu văd întunericul.

După ce s-a scurs un timp destul de îndelungat, viteza plutei a crescut şi mai mult. Am simţit acest lucru după izbiturile aerului care-mi venea în faţă. Căderea apelor deveni îngrozitoare. Fără îndoială că nu mai alunecam pe suprafaţa apei, ci pur şi simplu ne rostogoleam în adânc, odată cu torentul. Aveam impresia unei căderi aproape verticale. Unchiul meu şi cu Hans îşi încleştaseră mâinile de braţele mele şi mă ţineau cu putere. Deodată, după o bucată de vreme pe care n-aş putea să o apreciez, am simţit o izbitură; pluta nu se lovise de un corp tare, dar se oprise brusc în cădere. O trombă de apă, o imensă coloană lichidă ţâşni peste noi şi ne cuprinse. Mă sufocam. Mă înecam....

Totuşi, această inundaţie neaşteptată n-a durat mult. După câteva clipe am putut să răsuflu în voie şi am tras cu nesaţ aerul în plămâni. Unchiul meu şi cu Hans mă strângeau cu putere de braţ, în timp ce pluta continua să ne ducă pe toţi trei.....

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 41

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 41

de Jules Verne

Biografie

Opera