O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 23

de Jules Verne

CAPITOLUL 23

Timp de o oră mi-am prefirat prin mintea înfierbântată toate motivele care l-ar fi putut îndemna pe Hans să procedeze astfel. îmi treceau prin cap cele mai absurde idei şi mi-era teamă să nu înnebunesc!

în sfârşit, răsunând în adâncurile galeriei, am auzit zgomot de paşi. Hans urca. O lumină difuză începu să lunece pe pereţi şi apoi ţâşni cu putere împrăştiind întunericul. Apăru Hans. Se apropie de unchiul meu, îi puse mâna pe umăr şi-l trezi cu blândeţe.

— Ce-i? făcu unchiul ridicându-se.

— Vatten, răspunse călăuza.

Cred că oricine devine poliglot sub influenţa unor dureri de nesuportat. Şi deşi nu ştiam nici un cuvânt danez, totuşi am înţeles din instinct ce spusese Hans.

— Apă! Apă! am strigat, bătând din palme şi gesticulând ca scos din minţi.

— Apă! repetă unchiul meu. Hvar? îl întrebă el pe Hans, în limba islandeză.

— Nedat, răspunse Hans.

— Unde? Jos! Acum înţelegeam totul. I-am luat mâinile şi i le-am strâns, în timp ce el mă privea liniştit.

Pregătirile de plecare n-au durat mult şi în curând am dat de o galerie, a cărei înclinare atingea două picioare la fiecare prăjină. Drumul nu era greu şi după o oră am reuşit să facem aproape o mie de prăjini, coborând două mii de picioare.

Am auzit deodată un zgomot neobişnuit, care parcă venea din adâncul peretelui de stâncă, un fel de muget surd, ca un tunet îndepărtat. Până atunci nu ni se ivise în cale izvorul anunţat de Hans şi din pricina asta simţeam că mă cuprinde din nou spaima, dar unchiul meu mă linişti, dezvăluindu-mi care era cauza acelor zgomote.

— Hans nu s-a înşelat, ceea ce auzi e mugetul unui torent.

— Un torent! strigai eu.

— Nu mai încape nici o îndoială. E un fluviu subteran care curge pe undeva pe lângă noi.

Am grăbit paşii, înflăcăraţi cum eram de speranţă. Nici nu mai simţeam oboseala. Zgomotul apei parcă îmi dădea puteri. Creştea din ce în ce mai tare. După ce multă vreme îl auzisem susurând deasupra capului nostru, torentul curgea acum prin peretele din stânga, mugind şi săltând. Am pipăit deseori cu mâna peretele de stâncă, în nădejdea că voi da peste urme de umezeală. Dar n-am găsit nimic.

Tot mergând aşa a mai trecut o jumătate de oră, în care timp am mai făcut încă o jumătate de leghe. Era neîndoios că Hans n-avusese vreme să ajungă mai departe de locul unde ne aflam noi. Condus de acel instinct propriu oamenilor de la munte, cu precizia unui hidroscop, el a simţit torentul prin stâncă, dar e puţin probabil că a văzut preţiosul lichid şi că a băut din el.

De altfel, în curând ne-am dat seama că, dacă vom continua să mergem înainte, ne vom îndepărta cu totul de torentul al cărui murmur aproape că se pierdea.

Am făcut atunci cale întoarsă. Hans se opri la locul unde torentul părea a fi mai aproape.

M-am aşezat lângă zid, în timp ce şuvoiul curgea cam la două picioare depărtare de mine, cu o violenţă nemaipomenită. Dar ne mai despărţea un perete de granit...

Nu mă mai simţeam în stare să gândesc şi n-am mai căutat să văd dacă n-ar exista vreun mijloc ca să ieşim din impas; m-am lăsat iar pradă desperării.

Hans mă privi şi mi s-a părut că un surâs îi flutură pe buze. Se sculă şi luă lampa. L-am urmat. Se îndreptă spre perete; nu-l pierdeam din ochi. îşi lipi urechea de piatra uscată, şi-o plimbă încet în sus şi în jos, ascultând cu mare luare-aminte. Am înţeles de îndată ce urmărea: căuta locul exact unde torentul se putea auzi cel mai distinct. Peste puţin l-a găsit în peretele lateral din stânga, la trei picioare deasupra pământului.

Cât eram de emoţionat! Nici nu îndrăzneam să ghicesc ceea ce voia să facă! Dar l-am înţeles prea bine şi mi-a venit să-l aplaud şi să-l strâng în braţe când l-am văzut apucând târnăcopul, pentru a lovi în stâncă.

— Suntem salvaţi! am strigat.

— Da, repetă unchiul meu, cuprins de o bucurie nestăvilită. Hans are dreptate! Vrednic om! Fără el n-am fi dat niciodată de apă!

Asta era sigur. Nouă nu ne-ar fi venit în minte un mijloc atât de simplu. Dar, la drept vorbind, nimic nu era mai periculos decât să dai cu târnăcopul în această grindă de susţinere a globului pământesc. Şi dacă se produce o prăbuşire care ne-ar putea zdrobi... Sau dacă torentul, făcându-şi loc prin stâncă, năvăleşte peste noi!

Primejdiile ce ne pândeau nu erau de domeniile fanteziei, dar oricât ne-am fi temut că stâncile ar putea să se prăvălească sau să se umple galeria de apă, nimic nu ne putea opri; setea noastră era atât de mare, că pentru a o astâmpăra am fi săpat chiar şi albia oceanului!...

Hans se apucă de lucru cu o răbdare pe care nici eu, nici unchiul meu n-am fi avut-o. Cum nerăbdarea ne era mai mare decât îndemânarea, nu mai încăpea îndoială că stânca ar fi sărit în bucăţi sub loviturile noastre pripite. Hans, dimpotrivă, lucra domol şi liniştit, spărgând stâncă încetul cu încetul, printr-o serie de mici lovituri repetate. După puţin timp a făcut o gaură largă de vreo 6 degete. Auzeam cum creşte zgomotul torentului şi parcă simţeam apa binefăcătoare ţâşnindu-mi pe buzele însetate.

În curând, târnăcopul pătrunse cam vreo două picioare în peretele de granit. Hans se trudea de peste o oră. Ardeam de nerăbdare! Unchiul meu era gata-gata să folosească aşa-zisele mijloace tari.

Cu mare greutate l-am putut opri, căci şi pusese mâna pe târnăcop... Deodată se auzi un şuierat şi o coloană de apă ţâşni din stâncă, spărgându-se de peretele opus.

Hans, gata să se prăvălească din pricina izbiturii, nu-şi putu reţine un strigăt de durere. Muindu-mi mâinile în izvorul ţâşnitor, am scos şi eu un ţipăt la fel de puternic. Şi nu era de mirare, căci apa era clocotită.

— Aoleu, are 100 de grade!

— Nu-i nimic, o să se răcească! răspunse unchiul meu.

Galeria se umplu de abur, în timp ce apa, formând un fel de pârâiaş, curgea la vale, urmând să se piardă printre cotiturile subterane. În curând aveam să sorbim prima înghiţitură de apă. Ce bucurie! Ce plăcere neasemuită! Ce fel de apă era? De unde venea? N-avea nici o importanţă! Destul că era apă. Aşa caldă cum era, ne readucea la viaţă. Am băut pe nerăsuflate, fără să-i simt gustul măcar.

Peste puţin, după ce mă desfătasem bând, am strigat:

— Dar asta-i apă feruginoasă!

— E minunată pentru stomac, răspunse unchiul meu, şi unde mai pui că are foarte multe săruri minerale! Pe cinstea mea, călătoria asta face cât o vilegiatură la Spa sau la Toeplitz!...

— Ah, ce bună e!

— Te cred! Nu degeaba vine de la o adâncime de două leghe. E puţin acidulată, dar n-are nimic neplăcut. Datorită lui Hans, avem la îndemână un leac fără pereche! Propun deci să botezăm cu numele lui acest pârâu salvator.

— De acord! exclamai eu.

Şi numele de Izvorul lui Hans fu adoptat pe loc.

Hans nu se arăta deloc mândru de această cinstire. După ce şi-a astâmpărat şi el setea, dar cu cumpătare, se ghemui într-un colţ, păstrându-şi calmul obişnuit.

— Ar trebui să nu lăsăm să se piardă apa, i-am spus unchiului meu.

— De ce? mă întrebă el. După câte bănuiesc, izvorul e nesecat!

— Ce-are a face! Mult mai bine ar fi să ne umplem bidoanele şi burdufele şi apoi să încercăm să-i astupăm gura.

Sfatul meu fu urmat întocmai. Hans încercă să astupe crăpătura cu nişte sfărâmături de granit, pe care le împăna cu câlţi, dar nu fu deloc uşor. Presiunea era foarte mare şi apa clocotită îţi frigea mâinile. Din această pricină, truda i-a fost zadarnică.

— Nu încape îndoială, zisei, că straturile superioare ale acestui curs de apă sunt situate la o mare înălţime şi de aceea are o presiune atât de mare.

— Negreşit că-i aşa, răspunse unchiul meu. Trebuie să fie o presiune de vreo mie de atmosfere. Deci coloana asta de apă are cam treizeci şi două de mii de picioare înălţime. Dar stai, mi-a venit o idee.

— Care?

— De ce să ne ostenim fără rost să astupăm gura şuvoiului ?

— Ei, fiindcă...

Dar oricât m-am străduit, n-am fost în stare să găsesc un motiv.

— Când s-or fi golit burdufele, eşti atât de sigur că le vom putea umple din nou?

— Cum aş putea să fiu?...

— Atunci să lăsăm apa să curgă, căci ne va fi şi-o bună călăuză şi ne va şi răcori de-a lungul drumului!

— Iată un lucru bine gândit! exclamai eu. C-un tovarăş de drum ca pârâiaşul ăsta, nu mai am nici o îndoială că vom reuşi în proiectele noastre!

— Va să zică, ai ajuns la vorbele mele, băiete? spuse profesorul râzând.

— Nu numai că am ajuns, dar mi le-am şi însuşit.

— Stai puţin! Mi se pare că-i timpul să ne odihnim câteva ceasuri. Uitasem, într-adevăr, că se făcuse noapte. Cronometrul îmi arătă cât era de târziu, şi după puţin timp, sătui şi învioraţi, ne-am culcat şi am adormit adânc.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 23

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 23

de Jules Verne

Biografie

Opera