O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 25

de Jules Verne

CAPITOLUL 25

A doua zi, când m-am trezit, mi-am dat seama că nu mai eram preocupaţi de grijile plecării. Şi cu toate că ne găseam în acele abisuri subpământene, mă simţeam destul de bine... De altfel, parcă eram făcuţi pentru a duce o asemenea viaţă de troglodiţi. Nu mă gândeam deloc nici la soare, nici la stele, nici la lună, nici la pomi, nu mă gândeam nici la case, nici laoraşe; uitasem de toate aceste lucruri de prisos, din care fiinţele ce trăiesc pe pământ şi-au făcut o necesitate. În calitatea noastră de fosile vii, puţin ne păsa de aceste minuni inutile.

Peştera părea o sală imensă şi pe podeaua ei de granit curgea liniştit pârâul cel atât de credincios. La o asemenea distanţă de izvor, apa avea o temperatură normală şi putea fi băută cu uşurinţă.

După prânz, profesorul şi-a consacrat câteva ore pentru a-şi pune în ordine însemnările zilnice.

— Mai întâi, ne spuse el, voi face o serie de calcule pentru a stabili exact locul unde ne găsim, căci la întoarcere vreau să întocmesc o hartă a călătoriei noastre, un fel de secţiune verticală a globului, care va arăta traseul expediţiei noastre.

— Acest lucru o să fie extrem de interesant, unchiule; dar observaţiile dumitale vor fi, oare, suficient de precise?

— Fără îndoială, căci am notat cu cea mai mare grijă toate unghiurile şi pantele. Sunt sigur că nu m-am înşelat. Acu' să vedem mai întâi unde ne găsim. Ia busola şi spune-mi ce direcţie arată.

Am privit instrumentul şi, după o cercetare atentă, am răspuns:

— Est-sud-est.

— Bun! făcu profesorul notându-şi observaţia, şi începu să calculeze cu repeziciune. De aici trag concluzia că am parcurs 85 de leghe de la punctul nostru de plecare.

— Cu alte cuvinte, călătorim sub Atlantic?

— Exact.

— Când te gândeşti că s-ar putea ca în clipa asta să bântuie furtuna şi vapoarele să trosnească din încheieturi sub loviturile valurilor şi ale uraganului!

— Se prea poate!

— Şi poate că balenele izbesc cu coada zidurile închisorii noastre!

— Fii liniştit, Axel, ele nu vor izbuti niciodată s-o zguduie. Dar să ne întoarcem la calculele noastre. Deci, suntem la sud-est, la 85 de leghe depărtare de poalele Sneffelsului şi, potrivit însemnărilor mele anterioare, cred că am ajuns la o adâncime de 16 leghe.

— 16 leghe! strigai eu.

— Fără îndoială.

— Ne aflăm, aşadar, la limita extremă pe care ştiinţa o acordă scoarţei pământeşti.

— Nu te contrazic.

— Asta înseamnă că, după legea creşterii temperaturii, ar trebui să avem o căldură de cel puţin 1500 de grade.

— Ar trebui, băiete!....

— Şi că toată masa de granit n-ar avea cum să se menţină în stare solidă, ci ar trebui să fie topită.

— După cum vezi, nu e chiar aşa, şi faptele, după obiceiul lor, vin să dezmintă teoriile.

— Sunt silit să recunosc că ai dreptate, dar, în sfârşit, toate astea mă uimesc...

— Cât arată termometrul ?

—Douăzeci şi şapte de grade şi şase zecimi.

— Mai lipsesc deci încă 1472 de grade şi 4 zecimi pentru ca savanţii să aibă dreptate. Deci creşterea proporţională a temperaturii e o eroare. Deci Humphry Davy nu s-a înşelat. Deci n-am făcut rău că l-am ascultat. Ce mai ai de spus?

— Nimic!....

De fapt, aş fi avut multe de spus. Nu recunoşteam, în nici un caz, valabilitatea teoriei lui Davy şi continuam să mă aflu de partea acelora care susţineau teoria căldurii existente în centrul Pământului, cu toate că nu-i simţeam deloc efectele. în realitate eram mai înclinat să admit că vatra acestui vulcan stins e căptuşită de straturile unor lave refractare, care nu permiteau căldurii să se propage prin pereţii săi.

Deşi mă străduiam să caut argumente noi, mă mulţumeam să iau situaţia aşa cum era.

— Unchiule, i-am spus eu, să presupunem că toate calculele dumitale sunt exacte. Îngăduie-mi, totuşi, să trag o ultimă concluzie.

— Sigur, băiete, eşti liber s-o faci!

— În punctul în care ne găsim, pe latitudinea Islandei, raza Pământului e de aproape 1583 leghe.

— 1583 de leghe şi o treime.

— Să zicem că-i de 1 600 de leghe, ca să avem o cifră rotundă. Aşadar, dintr-un total de 1 600 de leghe, noi am făcut doar 16?

— Exact precum spui.

— Şi asta, cu preţul a 85 de leghe străbătute în diagonală ?

— Chiar aşa!

— ....În aproape douăzeci de zile?

— În douăzeci de zile.

— Or, 16 leghe fac abia a suta parte din raza Pământului!.... Dacă mergem tot aşa, coborârea o să dureze vreo două mii de zile, adică aproape cinci ani şi jumătate. Profesorul nu-mi răspunse.

— Fără a ţine seama că dacă o verticală de 16 leghe se întâlneşte cu o orizontală de 80, asta ar face opt mii de leghe înspre sud-est şi ar însemna că am ieşit de mult printr-un alt punct al globului, fără să atingem centrul!

— Ia dă-le dracului de calcule! izbucni deodată unchiul meu. Dă-le naibii de ipoteze! Pe ce se bazează? Ce dovezi ai că această galerie nu ne duce direct la ţintă ? De altfel, există un precedent. Doar drumul ăsta l-a făcut şi un altul. Cum a ajuns Saknussemm, tot aşa o să ajungem şi noi!

— Nădăjduiesc, dar, în sfârşit, îmi e îngăduit să....

— Îţi e îngăduit să taci, Axel, dacă n-ai altceva de spus decât gugumanii de soiul acestora!....

Îmi dădeam seama că teribilul profesor ameninţa să apară din nou de sub pielea unchiului şi am socotit că e mai cuminte să tac.

— Şi acu', cercetează manometrul. Ce arată?

— O presiune foarte mare.

— Bine. Coborând încetişor, ne-am obişnuit puţin câte puţin cu densitatea acestei atmosfere, şi de aceea nu ne mai supără deloc.

— E adevărat, doar că uneori mai simt dureri în urechi.

— Asta nu-i nimic, poţi face să înceteze durerile, respirând mai des. În chipul acesta pui în comunicaţie aerul dinafară cu cel din plămâni.

— Straşnic! am strigat eu, fiind cu totul hotărât să nu-l mai contrazic. De altfel, e o adevărată plăcere să te simţi cufundat într-o atmosferă mai densă. N-ai observat cu ce intensitate se propagă sunetul?

— Ba, cum să nu! Până şi un surd ar auzi aici perfect!.....

— Şi această densitate va creşte, nu-i aşa?

— Da, conform unei legi prea puţin fixă. Dar tot atât de adevărat e că intensitatea presiunii va descreşte pe măsură ce vom coborî. Doar ştii singur că apăsarea atmosferei e mai mare la suprafaţa Pământului şi că în centrul globului obiectele nu mai au greutate.

— Ştiu, dar spune-mi, te rog, aerul acesta nu va sfârşi prin a dobândi densitatea apei ?

— Desigur, sub presiunea a 710 atmosfere.

— Şi dacă vom coborî mai jos ?

— Atunci densitatea va creşte şi mai mult.

— Şi-n cazul acesta, cum coborâm?

— Foarte simplu. O să ne punem pietre în buzunar.

— Drept să spun, unchiule, mă uimeşti, dumneata găseşti răspuns la orice întrebare.

N-am îndrăznit să merg mai departe pe tărâmul ipotezelor, căci m-aş fi lovit de o altă imposibilitate, care l-ar fi făcut pe profesor să sară în sus. Era însă destul de evident că, la o presiune care putea atinge mai multe mii de atmosfere, aerul va sfârşi prin a trece în stare solidă şi atunci, admiţând chiar că corpurile noastre ar rezista, vom fi nevoiţi să ne oprim, în ciuda tuturor raţionamentelor din lume.

Dar nu i-am mai împărtăşit această concluzie. Unchiul meu mi-ar fi ripostat şi de data asta, dându-mi-l iarăşi ca exemplu pe veşnicul său Saknussemm, care a creat un precedent pe care nu se putea pune mare temei. La urma urmei, chiar dacă s-ar fi dovedit sigur că savantul islandez a făcut această călătorie, puteam să-i amintesc unchiului un lucru elementar: în secolul al XVI-lea nu se inventaseră încă nici barometrul, nici manometrul, aşa că Saknussemm n-a avut nici un instrument la îndemână ca să stabilească precis că a ajuns la centrul Pământului. Dar mi-am păstrat acest argument, în aşteptarea evenimentelor.

Restul zilei l-am petrecut în calcule şi discuţii. Am fost tot timpul de aceeaşi părere cu profesorul Lidenbrock, dar invidiam deplina nepăsare a lui Hans, care nu-şi bătea câtuşi de puţin capul căutând să afle efectele şi cauzele lucrurilor, ci se lăsa dus orbeşte oriunde îl mâna destinul.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 25

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 25

de Jules Verne

Biografie

Opera