O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 33

de Jules Verne

CAPITOLUL 33

Sâmbătă, 15 august. Marea îşi păstrează monotona ei uniformitate. Nu se vede nici o urmă de pământ. Orizontul pare foarte îndepărtat.

Mi-e capul încă greu din pricina acelui groaznic vis.

Unchiul meu n-a fost bântuit de asemenea vedenii, dar e prost dispus. Cercetează cu ocheanul toate colţurile zării şi îşi încrucişează braţele cu un aer dezamăgit. îmi dau seama că profesorul Lidenbrock e pe cale să redevină omul imposibil din trecut şi consemnez faptul în jurnalul meu. A trebuit să trec prin atâtea pericole şi să îndur asemenea suferinţe pentru ca din sufletul lui să răzbată o licărire de omenie; dar de când m-am vindecat, firea lui aprigă a pus din nou stăpânire pe el. Şi totuşi, ce motive ar avea să se enerveze? Călătoria nu decurge oare în cele mai bune condiţii ? Pluta nu înaintează cu o viteză pe care nici n-am sperat-o?

— Eşti îngrijorat, unchiule? îl întreb, văzându-l cum îşi tot duce ocheanul la ochi.

— îngrijorat? Nu!

— Atunci, nerăbdător?

— Aş avea toate motivele!

— Şi totuşi mergem cu o viteză....

— Nu asta mă interesează! Nu viteza e prea mică, ci marea e prea mare.

Îmi amintesc atunci că, înainte de a pleca, profesorul a evaluat cam la vreo 30 de leghe lungimea acestui ocean subteran. Or, până acum, am parcurs un drum de trei ori mai lung şi încă nu se arată în zare ţărmurile de miazăzi.

— Nu vezi că nu coborâm? reia profesorul. Toată călătoria asta e timp pierdut, căci, la urma urmei, n-am bătut atâta cale ca să mă plimb cu barca pe un lac!

El numeşte această călătorie o plimbare cu barca, iar marea asta — un lac!...

— De vreme ce-am urmat drumul arătat de Saknussemm....

— Tocmai asta-i problema! Am urmat noi oare acest drum? A întâlnit oare şi Saknussemm întinderea asta de apă? A traversat-o? Oare pârâul acela, pe care l-am luat drept călăuză, nu ne-a rătăcit cu desăvârşire?

— În tot cazul, n-avem ce regreta c-am venit până aici. Nu vezi? Priveliştea e minunată şi....

— Nu-i vorba de privelişte! Eu am pornit cu un ţel şi vreau să-l ating! Aşa că te rog să mă scuteşti de privelişti!....

Tac chitic şi-l privesc pe profesor cum îşi muşcă buzele de nerăbdare.

La ora 6 seara, Hans îşi cere simbria şi unchiul meu îi numără cei trei rixdali cuveniţi.

Duminică, 16 august. Nimic nou. Vremea e neschimbată. Vântul, cu o uşoară tendinţă de a se răcori. De îndată ce mă scol, prima mea grijă e să observ dacă n-a scăzut cumva intensitatea luminii. Mă urmăreşte teama că ar putea să se întunece şi chiar să se stingă de tot. Dar nimic din toate astea nu se întâmplă. Umbra plutei se desenează foarte clar pe suprafaţa valurilor.

Într-adevăr, marea asta e nesfârşită! Trebuie să aibă lărgimea Medieranei sau chiar a Atlanticului. Şi de ce n-ar avea? Unchiul face câteva sondaje.

La un moment dat, el leagă una dintre cele mai grele cazmale de capătul unei frânghii şi-o lasă să se scufunde în apă vreo două sute de coţi. Dar nu reuşeşte să dea de fund. Cu mare greutate tragem sonda din apă. Când o ridicăm pe bord, Hans observă pe suprafaţa ei nişte adâncituri, de parcă bucata asta de fier ar fi fost strânsă cu putere între două corpuri tari. Îl privesc pe vânător..

— Tănder! rosteşte el.

Nu înţeleg. Mă întorc spre unchiul meu. Dar cum îl văd absorbit cu totul de gânduri, nu îndrăznesc să-l tulbur. De aceea îmi îndrept iarăşi privirea spre Hans. Călăuza închide şi deschide de mai multe ori gura, şi gesturile lui mă fac să-i înţeleg îndată gândul.

— Dinţi!... exclam uimit, privind cu mai multă luare-aminte bucata de fier.

Nu mai încape îndoială! Pe suprafaţa metalului au fost încrustate urmele unor dinţi! Ce putere extraordinară trebuie să aibă asemenea fălci, înzestrate cu dinţi cât piroanele! Să fie oare vreun monstru marin din speciile dispărute, care se frământă sub straturile adânci ale apelor, mai lacom fiind decât rechinul şi mai de temut decât balena ? Nu reuşesc să-mi iau ochii de la această cazma roasă pe jumătate! Nu cumva coşmarul din noaptea trecută va deveni o realitate? Gândul ăsta mă frământă toată ziua, dar, după un somn de câteva ore, parcă încep să mă mai liniştesc puţin.

Luni, 17 august. Încerc să-mi reamintesc felul de comportare al acestor animale antediluviene din era secundară, care au apărut după moluşte, crustacee şi peşti şi au precedat apariţia mamiferelor pe Pământ. Pe atunci, lumea aparţinea reptilelor. Monştrii aceştia erau stăpânii mărilor jurasice. Natura i-a înzestrat cu o structură uriaşă, cu o forţă de neînchipuit! Saurienii de azi, aligatorii sau crocodilii cei mai mari şi cei mai periculoşi nu-s decât nişte exemplare de proporţii reduse, faţă de strămoşii lor din adâncul vremurilor.

Mă trec fiorii când mă gândesc la aceşti monştri. Nici un ochi omenesc nu i-a văzut vii până acum. Ei au trăit cu o mie de veacuri înaintea apariţiei omului pe Pământ, dar oasele lor fosile, găsite în calcarul argilos, pe care englezii îl numesc lias, au dat posibilitate paleontologilor să-i reconstituie din punct de vedere anatomic şi să li se cunoască astfel conformaţia uriaşă.

La Muzeul din Hamburg am văzut scheletul unei asemenea reptile, care avea o lungime de 30 de picioare. Oare mi-e dat mie, locuitor al Pământului, ca la un moment dat să mă aflu faţă în faţă cu aceşti reprezentanţi ai faunei antediluviene? Cu neputinţă! Totuşi, urma acelor dinţi puternici a rămas încrustată pe bucata de fier, şi, după felul cum e adâncitura, nu-i greu să-ţi dai seama că-s conici ca ai crocodilului.

Privirile mele se fixează îngrozite pe întinsul mării. Mă tem să nu văd apărând şi năpustindu-se spre mine vreunul din aceşti locuitori ai peşterilor submarine.

Bănuiesc că şi profesorul Lidenbrock îmi împărtăşeşte gândurile, dacă nu chiar şi temerile, căci, după ce a examinat încă o dată urmele dinţilor, străbate şi el oceanul cu privirea.

La dracu!.... îmi zic în sinea mea. Cine l-a pus să sondeze adâncimea mării!.... Pesemne că a tulburat pe vreunul din aceşti monştri în culcuşul său!.... Acu', ce ne facem dacă ne atacă?

Îmi arunc o privire spre arme şi mă asigur că sunt în bună stare. Unchiul meu îmi urmăreşte privirea şi mă aprobă printr-un gest.

Pe suprafaţa apei se ivesc nişte încreţituri mari care arată că în adâncimi se petrece ceva. Pericolul e aproape. Aşadar, trebuie să fim cu ochii în patru.

Marţi, 18 august. Se lasă seara, sau,mai curând, clipa în care pleoapele se închid de oboseală şi somn. Pe aceste meleaguri noaptea nu coboară niciodată, şi lumina continuă şi necruţătoare ne oboseşte teribil ochii, de parcă am naviga sub soarele mărilor arctice. Hans stă la cârmă. După un timp mă biruie somnul şi adorm. După vreo două ore mă trezeşte o zguduitură. Pluta a fost ridicată în sus cu o putere de nedescris şi zvârlită la vreo 30 de picioare.

— Ce s-a întâmplat? strigă unchiul meu. Ne-am lovit de ceva? Hans ne arată o masă negricioasă, care mereu se ridică şi coboară, la vreo două sute de stânjeni de locul unde fusesem. Privesc într-acolo şi strig:

— E un marsuin uriaş!

— Da, aşa-i răspunde unchiul. Şi iată mai încolo o şopîrlă de mare de o grosime neobişnuită.

— Şi mai departe un crocodil îngrozitor! Ia priviţi ce fălci mari are şi câte rânduri de dinţi!.... Uite că dispare.

— O balenă! O balenă! strigă atunci profesorul. îi zăresc înotătoarele enorme. Uite cum zvârle apa şi,aerul prin nări!....

Într-adevăr, două coloane de apă se înalţă deasupra mării, la o înălţime considerabilă. Rămânem încremeniţi de uimire, de spaimă, în faţa acestei turme de monştri marini. Au dimensiuni supranaturale şi cel mai mic dintre ei ar putea să sfărâme pluta dintr-o singură muşcătură, în clipa când Hans încearcă să îndrepte pânza în bătaia vântului ca să fugim din calea acestor monştri, la celălalt capăt al plutei apar alţi duşmani, la fel de periculoşi; o broască ţestoasă lată de 40 de picioare şi un şarpe lung de 30, care îşi scutură mereu capul enorm deasupra valurilor.

Drumul ne e tăiat. Nu e chip să fugim. Aceste reptile se apropie de plută şi se învârtesc în jurul ei, în cercuri concentrice, cu o iuţeală atât de mare, că nici un convoi de vase n-ar putea atinge o asemenea viteză. Mi-am luat carabina. Dar ce efect poate să aibă un glonte asupra plăcilor osoase care acoperă corpurile acestor animale?

Amuţim cu toţii de groază. Dintr-o parte se apropie crocodilul, dintr-alta, şarpele. Restul turmei marine a dispărut.... Vreau să trag, dar Hans mă opreşte cu un gest. Cei doi monştri trec la vreo 50 de picioare de plută şi apoi se reped unul asupra celuilalt. Atât de mare le e furia cu care se încaieră, că nu ne mai văd. Se încinge o luptă înverşunată, la o distanţă de vreo 100 de picioare de locul unde ne aflăm, şi-i putem vedea bine pe cei doi monştri în focul încăierării.

Deodată mi se pare că celelalte animale vin şi ele să ia parte la luptă, în fiecare clipă zăresc când marsuinul, când balena, când şopârla, când broasca ţestoasă. I le arăt islandezului, care dă din cap, în semn de negare.

— Tva, zice el.

— Ce! Doi? Susţine că-s numai doi monştri!....

— Are dreptate! strigă unchiul meu, care nu şi-a luat o clipă binoclul de la ochi.

— Ei aş!

— Da, aşa e, primul din aceşti monştri are botul de marsuin, capul unei şopârle, dinţii unui crocodil, şi din pricina asta ne-am înşelat. E un ihtiosaurus, cea mai de temut reptilă antediluviană.

— Şi celălalt?

— Celălalt e un şarpe ascuns sub carapacea unei broaşte ţestoase, e un plesiosaurus; teribilul duşman al celui dintâi.

Hans a avut dreptate. Numai doi monştri tulbură întreaga suprafaţă a mării, două reptile, care au populat altădată oceanele din era secundară. Zăresc ochiul însângerat al ihtiosaurului, mare cât un cap de om. Natura l-a înzestrat cu un aparat optic extrem de puternic, ca să poată rezista presiunii straturilor de apă de la marile adâncimi, căci acolo îşi duce traiul. Nu degeaba a fost numit balena saurienilor, fiindcă are şi viteza, şi mărimea ei. Măsoară nici mai mult nici mai puţin decât 100 de picioare, şi de lucrul ăsta pot să-mi dau seama când îşi ridică deasupra valurilor înotătoarele verticale ale cozii. Maxilarul e enorm, şi, după naturalişti, are nu mai puţin de o sută optzeci şi doi de dinţi. Plesiosaurus, şarpe cu trunchiul cilindric şi cu coada scurtă, are labele aşezate în formă de lopeţi. Corpul său e complet acoperit cu o carapace, iar gâtul, lung şi mlădios ca de lebădă, se înalţă la 30 de picioare deasupra valurilor.

Aceste animale se încaieră cu o furie de nedescris. Ele ridică munţi de apă, care se revarsă cu zgomot până la plută. De douăzeci de ori eram gata să ne răsturnăm. În aer se aud şuierături extraordinar de puternice.

Cele două bestii sunt în aşa fel înlănţuite, că nu le poţi deosebi una de alta. Oare noi vom scăpa de mânia învingătorului?!....

A trecut o oră, două. Lupta continuă cu aceeaşi dârzenie şi înverşunare. Reptilele se apropie de plută, apoi se îndepărtează pe rând. Rămânem nemişcaţi, gata să tragem.

Deodată, ihtiosaurul şi plesiosaurul dispar în adâncimi, dând naştere unei adevărate prăpăstii. Au trecut câteva minute. Lupta se va termina oare în fundul mării?

Pe neaşteptate, un cap enorm iese la suprafaţa apei, capul plesiosaurului. Monstrul e rănit de moarte. Nu-i mai văd imensa carapace. Numai gâtul cel lung se înalţă şi coboară, se curbează şi izbeşte valurile ca un bici uriaş, după care se zgârceşte ca un vierme tăiat. Apa ţâşneşte în jurul lui la o mare depărtare şi trece şi peste plută, orbindu-ne. Dar treptat, treptat, agonia reptilei se apropie de sfârşit, mişcările sale scad, convulsiunile se potolesc şi corpul acesta uriaş de şarpe se întinde ca un trunchi fără viaţă, plutind deasupra valurilor liniştite.

Oare ihtiosaurul s-a întors în peştera sa submarină, sau va apărea din nou la suprafaţa mării?

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 33

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 33

de Jules Verne

Biografie

Opera