O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 2

de Jules Verne

CAPITOLUL 2

Acest birou era un adevărat muzeu. Toate exemplarele din regnul mineral se găseau aici etichetate în cea mai perfectă ordine şi aşezate pe categorii, după cele trei mari diviziuni: minerale inflamabile, metalice şi litoide.

Cât de bine cunoşteam aceste bibelouri ale ştiinţei mineralogice! Când aveam timp liber, în loc să-mi pierd vremea cu băieţii de vârsta mea, îmi plăcea să şterg de praf nenumăratele mostre de grafit, antracit, huilă, lignit şi turbă. Bitumurile, răşinile, sărurile organice erau la fel de apărate! Veşnic aveam grijă ca nici un grăunte de praf să nu se aşeze pe ele. Şi aceeaşi grijă o purtam şi metalelor, de la fier până la aur, a căror valoare relativă dispărea în faţa egalităţii absolute ca mostre ştiinţifice. Şi toate aceste pietre ar fi fost de ajuns pentru a se reconstrui casa din Konigstrasse, ba chiar cu o cameră în plus, unde m-aş fi simţit atât de bine!

Intrând însă în birou, nu mă gândeam deloc la toate aceste minunăţii. Gândul îmi era numai la unchiul meu. El stătea cufundat într-un fotoliu confortabil îmbrăcat în catifea de Utrecht şi ţinea în mână o carte pe care o privea cu cea mai adâncă admiraţie.

— Ce carte! Ce carte! exclamă el.

Strigătele acestea de bucurie îmi reamintiră că, în clipele sale libere, profesorul Lidenbrock era, după toate, şi un pasionat bibliofil. Dar trebuie spus că o carte n-avea preţ în ochii săi decât atunci când era foarte greu de găsit sau când era un chin ca s-o poţi citi.

— Ei, mi se adresă el, ce, nu vezi?! Priveşte! E o adevărată comoară, pe care am găsit-o azi-dimineaţă cotrobăind prin dugheana lui Hevelius.

— Minunată! i-am răspuns, silindu-mă să par entuziasmat, în adevăr, ce atâta tărăboi pentru un vechi in-quarto ale cărui scoarţe păreau de piele grosolană, o hârţoagă îngălbenită de care atârna o panglică decolorată?!

În acest timp, exclamaţiile admirative ale profesorului nu mai conteneau.

— Ia te uită! spunea el, punându-şi întrebări şi dându-şi singur răspunsurile. Oare-i îndeajuns de frumoasă? Mai încape vorbă: e admirabilă! Şi ce legătură are! Dar de deschis se deschide uşor? Fireşte, căci rămâne deschisă la orice pagină vrei! Se închide oare la fel de bine ? Desigur, căci scoarţele şi paginile sunt astfel legate între ele încât alcătuiesc un tot, fără să se despartă sau să se caşte nicăieri! Dar dosul ăsta de copertă care n-are nici o zgârietură după mai bine de şapte veacuri! Ah, iată o legătură de carte de care Bozerian, Closs sau Purgold ar fi fost mândri!

Şi tot vorbind aşa, unchiul deschidea şi închidea vechea hârţoagă. Tot ce puteam face era să-l întreb ce conţinea cartea, deşi nu mă interesa câtuşi de puţin.

— Şi care-i titlul acestui minunat volum? l-am întrebat cu o grabă prea plină de entuziasm pentru a fi sinceră.

— Lucrarea aceasta, răspunse unchiul meu, însufleţindu-se, este Heims-Kringlade de Snorre Turleson, celebrul autor islandez din secolul al XII-lea! Este cronica principilor norvegieni care au domnit în Islanda.

— Aşaa?! exclamai eu din toată inima. Atunci nu mai încape îndoială că e o traducere în limba germană!

— Ei asta-i, ripostă cu aprindere profesorul, o traducere! La ce mi-ar fi folosit o traducere? Cine ar fi băgat în seamă o simplă tălmăcire? Ăsta-i chiar originalul scris în limba islandeză, această limbă minunată, atât de bogată şi de simplă în acelaşi timp, care se pretează la cele mai variate combinaţii gramaticale şi la cele mai numeroase modificări de cuvinte!

— Ca şi limba germană, am strecurat eu, îndeajuns de încântat.

— Da, răspunse unchiul meu ridicând din umeri, fără a mai ţine seama că limba islandeză are trei genuri ca şi greaca şi că numele proprii se declină ca şi în latină!

— Ah! făcui eu, zdruncinat oarecum din nepăsarea mea, şi ce tipar frumos are cartea aceasta!...

— Tipar?! Cum poţi să spui una ca asta, nenorocitule?! Crezi că-i vorba de litere tipărite? Ah! Tu nu vezi că nu-i o tipăritură? Ignorantule, acesta-i un manuscris, şi încă un manuscris runic!...

— Runic?

— Da! Acu' o să-mi ceri, desigur, să-ţi explic ce înseamnă acest cuvânt ?

— Nu, am să mă feresc de a o face, i-am răspuns cu tonul unui om rănit în amorul său propriu.

Dar unchiul meu nu m-a luat în seamă şi, fără voia mea, a continuat şi mai insistent să mă înveţe nişte lucruri pe care nu ţineam deloc să le ştiu.

— Caracterele runice, reluă el, erau nişte litere folosite odinioară în Islanda şi, după cum spune tradiţia, ele au fost inventate chiar de Odin1 însuşi! Dar ia priveşte numai şi admiră, nelegiuitule, aceste caractere neobişnuite, izvorâte din închipuirea unui zeu!

Drept orice alt răspuns, mă pregăteam tocmai să mă prosternez — că doar e ştiut că o asemenea reacţie e pe placul zeilor ca şi al regilor, şi are avantajul că nu-i stânjeneşte niciodată — când o întâmplare schimbă cursul convorbirii noastre.

Fără veste, un pergament năclăit de pete alunecă din manuscris şi căzu pe jos. Unchiul meu se repezi la fiţuica aceasta cu o lăcomie lesne de înţeles. Un document închis, poate din îndepărtate timpuri, între filele îngălbenite de vreme ale unui vechi manuscris, nu putea să nu fie nespus de preţios în ochii lui.

— Ce-i asta ? strigă el.

Şi desfăşură pe masă, cu multă grijă, bucata de pergament lungă de cinci degete şi lată de trei, pe care erau înşirate, în linii transversale, nişte caractere neciteţe.

Iată aici facsimilul exact. Ţin să fac cunoscute aceste semne bizare, căci ele i-au determinat pe profesorul Lidenbrock şi pe nepotul său să întreprindă una din cele mai năstruşnice călătorii din secolul al XIX-lea.

După ce cercetă câteva minute această înşiruire de caractere, profesorul îşi scoase ochelarii şi spuse:

— Sunt caractere runice; şi nu-i greu de văzut că-s aidoma celor din manuscrisul lui Snorre Turleson! Dar... ce-or fi însemnând?

Cum scrierea runică mi se părea o invenţie a savanţilor, într-adins născocită pentru a-i păcăli pe bieţii oameni, n-am fost supărat văzând că nici unchiul meu nu înţelege o iotă. Cel puţin aşa am avut impresia, după mişcarea nervoasă a degetelor sale, care începuseră să se frământe grozav.

— Şi totuşi e islandeză veche! şopti el printre dinţi. De altfel, profesorul Lidenbrock era în măsură s-o cunoască, fiindcă era socotit drept un adevărat poliglot. Şi era socotit aşa nu fiindcă ar fi vorbit curent cele două mii de limbi şi cele patru mii de dialecte folosite pe suprafaţa globului, ci fiindcă ştia multe din ele.

În faţa acestor greutăţi, începu să dea frâu liber firii sale nestăpânite şi prevedeam că va face o scenă violentă, când micul ceas de pe cămin sună ora două.

Şi chiar în aceeaşi clipă, Martha deschise uşa biroului anunţând:

— Supa e gata.

— Dă-o dracului de supă, strigă unchiul, şi ducă-se la dracu' şi cine-a făcut-o, şi cei care o vor mânca!

Martha se făcu nevăzută. O zbughii şi eu după ea şi, fără să-mi dau seama, mă pomenii în sufragerie stând la masă pe locul meu obişnuit.

Am aşteptat câte va clipe. Profesorul nu se arăta. Pentru prima oară, după câte ştiam, lipsea de la ritualul mesei. Şi încă de la ce masă! Am mâncat o delicioasă supă de pătrunjel, omletă cu şuncă, garnisită cu măcriş şi cu nucuşoară, o friptură de viţel cu compot de prune, iar ca desert, crevete cu zahăr; totul stropit cu un minunat vin de Mosela.

Iată ce pierduse unchiul meu din pricina unui biet petic de hârtie veche. Iar eu, în calitate de nepot devotat, m-am simţit obligat să mănânc pentru amândoi. Şi pot spune că am făcut-o din toată inima.

— Nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva! spuse Martha. Auzi dumneata, domnul Lidenbrock să nu vină la masă!...

— Da, e, într-adevăr, de necrezut.

— Asta nu-i a bună! îmi spune mie inima c-o să se întâmple ceva rău! reluă bătrna menajeră, dând îngândurată din cap.

După părerea mea, acest lucru nu prevestea nimic, cel mult vreo scenă înspăimântătoare, în cazul când unchiul meu şi-ar fi găsit mânarea înghiţită de un altul.

Tocmai eram gata să isprăvesc ultima crevetă, când o voce puternică mă smulse de la acea plăcută îndeletnicire.

Dintr-o săritură mă şi găseam în biroul unchiului.

1 Odin – cel mai important dintre zei în mitologia popoarelor scandinave.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 2

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 2

de Jules Verne

Biografie

Opera