O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 42

de Jules Verne

CAPITOLUL 42

Am bănuit că trebuia să fie zece seara. Singurul simţ care îmi mai funcţiona după acest ultim asalt al torentului era auzul. După mugetele care îmi asurziseră urechile atâta vreme, am auzit deodată, da, am auzit, cum se înstăpâneşte tăcerea în galerie. Şi parcă şi nişte cuvinte.... în sfârşit îl auzeam vorbind pe unchiul meu!

— Urcăm!

— Ce vrei să spui ? am strigat.

— Da, urcăm! Urcăm!

Am întins braţul, am pipăit peretele; mâna îmi sângera. Urcam cu o iuţeală extraordinară.

— Torţa! Torţa! strigă profesorul.

Hans izbuti cu greu s-o aprindă şi flacăra, deşi lupta cu curentul de aer care urca în sus cu putere, răspândea destulă lumină pentru ca să ne dăm seama de situaţie.

— Tocmai la asta mă gândeam acum, spuse unchiul. Ne aflăm într-un puţ strâmt cam de vreo patru picioare. Odată ajunsă în fundul prăpastiei, apa revine la nivelul ei şi ne ridică şi pe noi în sus.

— Unde?

— Nu ştiu, dar trebuie să fim gata pentru orice eventualitate. Urcăm cu o viteză pe care o apreciez cam la doi metri pe secundă, adică o sută douăzeci pe minut şi peste trei leghe şi jumătate pe oră. Dacă urcăm în ritmul ăsta, în curând o să parcurgem un drum, nu glumă!.....

— Da. Dar numai în cazul când nimic nu ne va opri şi dacă puţul ăsta are vreo ieşire! Dacă-i astupat, dacă aerul se comprimă încetul cu încetul sub presiunea coloanei de apă, atunci cu siguranţă că vom fi zdrobiţi!

— Axel, răspunse profesorul foarte calm, suntem într-o situaţie aproape desperată, dar mai avem unele şanse de salvare, şi tocmai la aceasta mă gândesc acum. E drept că în fiecare clipă putem pieri, dar nu-i mai puţin

adevărat că în fiecare clipă putem să fim şi salvaţi. Aşadar, să fim pregătiţi pentru a profita de cea mai neînsemnată împrejurare.

— Şi ce să facem ?

— Să ne refacem forţele mâncând.

La aceste cuvinte l-am privit pe unchiul meu cu nişte ochi rătăciţi. Ceea ce n-am vrut să-i mărturisesc, trebuia să-i spun până la urmă.

— Să mâncăm?! am repetat eu.

— Da, şi fără să mai zăbovim!

Profesorul adăugă câteva cuvinte în limba daneză, dar Hans clătină din cap.

— Ce, strigă unchiul meu, nu mai avem provizii?! S-au pierdut?

— Da! Iată ce ne-a mai rămas! O bucată de carne conservată pentru toţi trei!....

Unchiul mă privea parcă fără să înţeleagă cuvintele mele.

— Ei bine, adăugai, mai nădăjduieşti că o să putem fi salvaţi ? întrebarea mea rămase fără răspuns.

Trecu o oră. Foamea începu să mă chinuie îngrozitor. Tovarăşii mei sufereau la fel de mult ca şi mine, dar nici unul din noi nu îndrăzneam să ne atingem de acea biată rămăşiţă de hrană.

În acest timp urcam mereu, cu o iuţeală de nedescris. Câteodată, aerul ne tăia răsuflarea, aşa cum păţesc şi aeronauţii, a căror ascensiune e prea rapidă. Dar dacă aceştia simt un frig care creşte pe măsură ce aeronava se ridică în straturile atmosferice, noi simţeam un efect absolut contrar. Căldura creştea în mod îngrijorător şi e neîndoios că în momentul acela atingea 40 de grade.

Ce însemna oare schimbarea aceasta? Până atunci toate faptele păreau să dea dreptate teoriilor lui Davy şi Lidenbrock; până atunci, din cauza unor condiţii speciale, rocile refractare, electricitatea şi magnetismul modificaseră legile generale ale naturii şi ne dăduseră prilejul să ne bucurăm de o temperatură potrivită. Dar, după părerea mea, teoria căldurii interioare rămânea singura adevărată, singura explicabilă. O să ajungem oare într-un mediu unde aceste fenomene se vor produce cu toată rigoarea şi unde căldura va fi atât de mare încât să topească rocile ? Mă temeam să nu se întâmple astfel şi am spus profesorului:

— Dacă n-o să ne înecăm sau dacă n-o să fim zdrobiţi, dacă n-o să murim de foame, ne mai rămâne, totuşi, posibilitatea de a fi arşi de vii.

El se mulţumi să ridice din umeri şi căzu iarăşi pe gânduri.

Se scurse încă o oră şi, în afară de o uşoară creştere a temperaturii, nu se produse nimic care să modifice situaţia în care ne aflam. în cele din urmă, unchiul rupse tăcerea:

— Ei, zise el, trebuie să luăm o hotărâre!

— Să luăm o hotărâre ? întrebai.

— Da! Trebuie să ne refacem forţele. Dacă încercăm să ne prelungim viaţa cu câteva ore păstrând acest rest de mâncare, riscăm ca până la sfârşit să nu mai avem nici o putere.

— Da, numai că sfârşitul ăsta nu se va lăsa prea mult aşteptat.

— Ei bine, dar dacă se iveşte posibilitatea de a ne salva, dacă va fi nevoie să acţionăm, unde vom găsi oare forţa necesară, dacă ne lăsăm istoviţi de foame ?

— Aş vrea să ştiu, unchiule, după ce-o să înghiţim şi bucata asta de carne, ce ne mai rămâne ?

— Nimic, Axel, nimic! Oare socoţi că te va hrăni mai mult dacă o vei mânca din ochi ? Gândeşti întocmai ca un om fără voinţă, ca o fiinţă fără energie!

— Dar parcă pe dumneata nu te-a cuprins desperarea? i-am strigat eu, nervos.

— Nu! răspunse cu hotărâre profesorul.

— Şi atunci mai crezi că există vreo posibilitate de salvare ?

— Da, desigur, da! Atâta timp cât îi bate inima, atâta timp cât trupul mai trăieşte, nu admit ca o fiinţă înzestrată cu voinţă să se lase pradă desperării.

Ce cuvinte! Omul care le pronunţa în asemenea împrejurări era desigur făcut dintr-o plămadă puţin obişnuită.

— În sfârşit, ce socoţi să facem ? îl întrebai.

— Să mâncăm ceea ce ne-a mai rămas, până la ultima fărâmiţă, şi să ne refacem forţele pierdute. Acest prânz va fi ultimul, dar în loc să fim storşi de vlagă, ne vom simţi iarăşi în putere.

— Atunci, să înfulecăm! strigai.

Unchiul luă bucata de carne şi cei câţiva pesmeţi salvaţi din naufragiu ; făcu trei porţii egale şi le împărţi. Ne-a revenit aproape câte o livră de alimente fiecăruia. Profesorul mâncă cu lăcomie, cu un fel de furie înfrigurată; iar eu, cu toate că îmi era foame, ronţăiam fără nici o plăcere din bucata mea, aproape cu dezgust; Hans, în schimb, liniştit, cumpătat, mesteca fără zgomot bucături mici, savurându-le cu calmul unui om pe care grija de viitor nu-l frământă. Scotocind bine pe unde pusese lucrurile, găsise o ploscă pe jumătate plină cu rachiu de ienupăr şi ne dădu şi nouă să bem. Binefăcătoarea băutură avu darul să ne mai învioreze puţin.

— Fortrafflig! exclamă Hans, bând la rândul lui.

— Minunată! răspunse unchiul.

Recăpătasem oarecare nădejde. Dar ultimul nostru prânz se sfârşise. Era ora 5 dimineaţa.

Omul e construit în aşa chip, că, de îndată ce-şi astâmpăra foamea, cu greu îşi mai poate închipui cum e când suferi de chinurile foamei, şi, ca să înţeleagă acest lucru, trebuie să-l simtă pe pielea lui. Aşa se întâmplă şi cu noi după postul acela lung; câţiva pesmeţi şi puţină carne ne-au făcut să uităm prin câte suferinţe trecuserăm.

Totuşi, după masă, căzurăm pe gânduri. La ce se gândea oare Hans, omul acesta din nordul Europei, stăpânit de resemnarea fatalistă a orientalilor ? în ceea ce mă priveşte, gândurile mele se rezumau numai la amintiri care mă readuceau la suprafaţa Pământului, pe care n-ar fi trebuit s-o părăsesc niciodată. Casa din Konigstrasse, biata mea Grauben, buna Martha îmi treceau ca nişte vedenii pe dinaintea ochilor şi, în bubuiturile lugubre ce străbăteau masivul, mi se părea că desluşesc zgomotul oraşelor de pe Pământ.

Unchiul meu, mereu cu gândul la ale lui, ţinea torţa în mână şi examina cu multă atenţie structura terenurilor, căutând să recunoască unde ne aflăm, după felul cum erau aşezate straturile suprapuse. Acest calcul, sau mai bine zis această evaluare nu putea fi decât foarte aproximativă. Dar un savant rămâne totdeauna un savant, când reuşeşte să-şi păstreze sângele rece, şi desigur că profesorul Lidenbrock avea această calitate într-un grad puţin obişnuit. îl auzeam şoptind o seamă de cuvinte din domeniul ştiinţei geologice, şi, cum le înţelegeam foarte bine, luam parte, fără să vreau, la acest studiu puţin obişnuit.

— Granit eruptiv, spunea el. Suntem încă între straturile din era primară! Dar urcăm! Urcăm mereu! Cine ştie?...

Cine ştie?!El tot mai spera.

A pipăit cu mâna peretele vertical şi, după câteva minute, spuse:

— Iată gnaisurile! Iată micaşisturile! Bine! în curând vom da peste straturile epocii de tranziţie şi atunci....

Oare ce voia să spună profesorul? Putea el să măsoare grosimea scoarţei Pământului, care se afla suspendată deasupra capului nostru? Avea el vreun mijloc la îndemână ca să facă acest calcul ? Nu, căci îi lipsea manometrul, şi nici o apreciere nu-l putea înlocui.

În acest timp, temperatura creştea peste măsură şi mă simţeam scăldat într-o atmosferă arzătoare. Cred că numai dogoarea pe care o împrăştie cuptoarele unei oţelării, cînd se toarnă oţelul, se putea compara cu aceasta. încetul cu încetul, Hans, unchiul şi cu mine am fost siliţi să ne dezbrăcăm haina şi vesta. Cel mai neînsemnat veşmânt ne pricinuia nu numai neplăcere, ci o adevărată suferinţă.

— Oare urcăm spre un cuptor în flăcări ? am exclamat eu, într-un moment când căldura se înteţise.

— Nu, răspunse unchiul meu, e imposibil, imposibil!

— Şi totuşi, am spus eu pipăind peretele, zidul acesta frige!

în momentul când am pronunţat aceste cuvinte, am atins din întâmplare apa cu mâna, dar a trebuit să mi-o trag repede şi m-am pomenit strigând:

— Apa e fierbinte!

De data asta, profesorul nu răspunse decât printr-un gest de mânie.

M-a cuprins o groază de nedescris şi n-am mai fost în stare s-o alung din minte. Aveam presimţământul unei catastrofe apropiate, pe care nici cea mai îndrăzneaţă imaginaţie n-ar fi putut-o concepe. O idee, la început vagă şi nesigură, se transformă pe nesimţite în certitudine. Am respins-o, dar ea revenea cu încăpăţânare. N-aveam curajul s-o formulez. Totuşi, fără să vreau, dovezi neîndoielnice mi-au întărit convingerea. La lumina nesigură a torţei am observat unele deplasări vizibile care aveau loc în straturile granitice: cu siguranţă că urma să se producă în curând un fenomen în care electricitatea avea să joace un rol important. Şi în afară de asta, căldura excesivă şi apa clocotită nu erau tot atâtea semne?!.... Am cercetat busola.

O luase razna.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 42

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 42

de Jules Verne

Biografie

Opera