O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 29

de Jules Verne

CAPITOLUL 29

Când mi-am revenit în simţiri, eram întins pe nişte pături groase, aproape în întuneric. Unchiul veghea la căpătâiul meu, pândind pe faţa mea cel mai mic semn de viaţă. La primul meu suspin mi-a luat mâna şi la prima privire a scos un strigăt de bucurie.

— Trăieşte! Trăieşte!

— Da, am răspuns cu voce slabă.

— Copilul meu, spuse unchiul meu, strângându-mă la pieptul lui, acuma eşti salvat!

Am fost foarte impresionat de duioşia care răzbătea din aceste cuvinte, şi mai ales de îngrijirile cu care eram înconjurat. Dar a fost nevoie să trec prin asemenea dureroase încercări pentru ca profesorul să manifeste o atare dăruire de sentimente. În acest moment tocmai sosi şi Hans. El văzu că ne ţinem de mână şi îndrăznesc să afirm că ochii săi exprimau o vie mulţumire.

— God dag! spuse el.

— Bună ziua, Hans, bună ziua! am şoptit. Şi acum, unchiule, spune-mi unde ne aflăm?

— Mâine, Axel, mâine. Astăzi eşti încă prea vlăguit. Ţi-am pus comprese pe cap şi nu trebuie deloc să te mişti. Dormi, băiete, şi mâine o să afli totul.

— Dar cel puţin spune-mi ce oră e şi în ce zi suntem.

— E ora 11 noaptea. În 9 august, duminică. Şi acum, îţi interzic să mă mai întrebi ceva înainte de 10 august.

Într-adevăr, eram foarte slăbit, şi de somn ce-mi era nu reuşeam să ţin ochii deschişi. Aveam nevoie de o noapte de odihnă, şi peste puţin am adormit cu gândul că timp de trei zile fusesem izolat cu totul de tovarăşii mei.

A doua zi, când m-am trezit, m-am uitat în jur. Culcuşul meu, alcătuit din toate păturile, se afla într-o peşteră fermecătoare, împodobită cu minunate stalagmite, şi pe jos era presărat un nisip foarte fin. înăuntru domnea semi-obscuritate. Deşi nu vedeam aprinsă nici o torţă şi nici o lampă, totuşi de afară venea o lumină inexplicabilă, care se furişa printr-o deschizătură îngustă a peşterii. Am auzit, de asemenea, şi un murmur vag şi nedefinit, asemănător cu geamătul valurilor ce se sparg de mal şi, uneori, cu şuieratul vântului.

Mai întâi m-am întrebat dacă sunt treaz, dacă nu cumva mai visez sau dacă totul nu e decât o simplă închipuire a creierului meu, zguduit în cădere. Totuşi nici ochii şi nici urechile nu se puteau înşela până într-atâta...

E o rază luminoasă ce se furişează de afară prin această crăpătură a stâncilor! Şi aud destul de clar murmurul valurilor şi şuieratul vântului! Oare mă înşel, sau ne-am reîntors la suprafaţa Pământului? A renunţat oare unchiul meu la expediţia sa, sau a terminat-o cu bine ?

Pe când îmi frământam mintea cu astfel de întrebări de nedezlegat, intră profesorul.

— Bună ziua, Axel! spuse el vesel. Pun rămăşag că te simţi bine!

— Desigur, i-am răspuns, ridicându-mă în capul oaselor.

— Nici nu se putea altfel, căci ai dormit liniştit. Hans şi cu mine am vegheat pe rând la căpătâiul tău şi ne-am dat seama că te vindeci văzând cu ochii.

— Într-adevăr, mă simt cu totul înviorat, şi, ca dovadă, o să vă onorez prânzul pe care veţi binevoi să mi-l serviţi!

— O să mănânci îndată, băiete! Nu mai ai febră. Hans ţi-a uns rănile cu un fel de unsoare al cărei secret îl deţin numai islandezii, şi s-au cicatrizat minunat. E un om nemaipomenit vânătorul nostru!

În timp ce vorbea, unchiul meu mi-a adus câteva merinde, pe care le-am înghiţit pe nemestecate, în ciuda recomandărilor sale de-a mânca mai liniştit. Înfulecam de zor şi-l copleşeam cu întrebări la care el se grăbea să răspundă.

Am aflat atunci că m-am prăvălit într-un puţ aproape perpendicular, care ducea tocmai la galeria principală. Cum ajunsesem la capătul lui în mijlocul unui torent de pietre, din care cea mai mică ar fi fost suficientă pentru a mă zdrobi, era neîndoios că o parte din pereţii galeriei alunecaseră odată cu mine. Şi aşa s-a întâmplat că îngrozitorul vehicul m-a dus până în braţele unchiului meu, unde am căzut însângerat şi fără cunoştinţă.

— Ehe, făcu el, e de mirare cum ai scăpat, că te-a pândit moartea de o mie de ori! Dar, pentru Dumnezeu, să nu ne mai despărţim, căci altfel riscăm să nu ne mai revedem niciodată.

Să nu ne mai despărţim! Aşadar, călătoria încă nu se sfârşise? Am deschis nişte ochi mari, şi, văzându-mă cât sunt de surprins, unchiul meu se grăbi să mă întrebe:

— Ce ai, Axel?

— Vreau să te întreb ceva. Spui că am scăpat teafăr şi pe deplin sănătos ?

— Fără îndoială.

— Am toate mădularele nevătămate ?

— Desigur.

— Dar capul ?

— E la locul lui, pe umeri, doar că are câteva lovituri.

— Mi-e frică să nu mi se fi tulburat mintea.

— Să se fi tulburat?!

— Nu glumesc defel. Nu ne aflăm acum la suprafaţa Pământului?

— Da' de unde!...

— Atunci se vede că am înnebunit, căci văd lumina zilei, aud şuierul vântului şi zgomotul valurilor mării, care se sparg de mal!...

— A, numai lucrul ăsta te nelinişteşte?...

— Unchiule, nu vrei să-mi explici?...

— N-o să-ţi explic nimic, căci nu se poate da încă vreo explicaţie, dar o să te convingi singur că geologia nu şi-a spus încă ultimul cuvânt.

— Să ieşim de aici! am strigat eu, ridicându-mă brusc.

— Încă nu, Axel, încă nu, căci aerul de afară ţi-ar putea face rău.

— Aerul de afară ?

— Da. N-auzi ? Bate un vânt destul de puternic şi nu vreau să dai piept cu el.

— Te asigur că mă simt destul de zdravăn.

— Mai ai puţină răbdare, băiete. Dacă te-ai îmbolnăvi din nou, ne-am afla în mare încurcătură. Nu trebuie să pierdem nici o clipă de prisos, căci s-ar putea ca traversarea să dureze mult.

— Traversarea?

— Da, odihneşte-te bine încă azi, fiindcă mâine o să ne îmbarcăm.

— Să ne îmbarcăm?

Acest ultim cuvânt mă făcu să sar în sus. Cum? Să ne îmbarcăm? Dar ce, parcă aveam de trecut vreun fluviu, vreun lac sau vreo mare? Ne aştepta oare vreun vas în nu ştiu ce port subpământean? Ardeam de curiozitate să aflu despre ce-i vorba. Unchiul meu încercă zadarnic să mă oprească pe loc. Dacă văzu că nerăbdarea mi-ar face mai mult rău decât dacă mi-ar satisface dorinţele, el se înduplecă. M-am îmbrăcat repede. Dintr-o precauţiune exagerată, m-am învelit cu una din pături şi am ieşit din peşteră.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 29

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 29

de Jules Verne

Biografie

Opera