O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 6

de Jules Verne

CAPITOLUL 6

La auzul acestor cuvinte, mă trecu un fior prin tot corpul. Totuşi, m-am stăpânit. Mă silii să par mai liniştit decât oricând. Numai argumentele ştiinţifice îl puteau opri pe profesorul Lidenbrock de la ce-şi pusese-n gând. Şi argumente aveam destule, şi încă foarte serioase, pentru a-i dovedi imposibilitatea unei asemenea călătorii. Să pleci spre centrul Pământului! Ce nebunie! Mi-am rezervat însă pentru un moment mai prielnic această discuţie şi m-am dus să mă îngrijesc de masă.

Cred că-i de prisos să mai redau sudălmile unchiului în faţa mesei goale. Apoi totul se lămuri. Martha îşi recăpătă libertatea de acţiune şi alergă la piaţă să cumpere tot ce trebuia, şi îşi rândui lucrurile în aşa fel încât după numai un ceas ne-am astâmpărat foamea şi am putut judeca situaţia mai bine.

În timpul mesei, unchiul meu a fost aproape vesel şi, din când în când, îi scăpa câte-o nevinovată glumă de savant. După desert îmi făcu semn să-l urmez în biroul lui.

M-am supus pe dată. El se aşeză la un capăt al mesei sale de lucru, iar eu la celălalt capăt.

— Axel, începu el cu un glas îndeajuns de blând, eşti un băiat foarte ingenios; mi-ai făcut un mare serviciu, tocmai când, plictisit şi obosit de atâta muncă, eram gata să dau naibii toate aceste încâlcite combinaţii. Unde aş fi rătăcit cu căutările mele? Nimeni nu poate şti! Nu voi uita niciodată acest lucru, băiete, şi din gloria pe care o vom dobândi o să ai şi tu partea ce ţi se cuvine.

„Ei, mi-am zis eu, acum, că e bine dispus, a venit tocmai momentul să discutăm despre această glorie!”...

— Mai înainte de toate, continuă unchiul meu, îţi recomand cea mai strictă discreţie. Ne-am înţeles, nu-i aşa? în lumea savanţilor sunt destui care mă invidiază şi nu puţini sunt aceia care ar voi din tot sufletul să întreprindă această călătorie, de care vor începe a bănui câte ceva abia la întoarcerea noastră.

— Crezi că o să se găsească atâţia îndrăzneţi ? l-am întrebat eu mirat.

— Bineînţeles; cine ar mai şovăi la gândul că poate să dobândească o asemenea faimă? Dacă documentul ăsta ar fi cunoscut, o armată întreagă de geologi s-ar repezi pe urmele lui Arne Saknussemm!

— Ca să-ţi spun drept, unchiule, e un lucru de care nu sunt chiar atât de convins, căci nimic nu dovedeşte autenticitatea documentului.

— Cum, nici cartea în care l-am descoperit?

— Bine, să presupunem că însuşi Saknussemm ar fi scris rândurile acestea! Dar oare rezultă de aici numaidecât că Saknussemm a întreprins cu adevărat această călătorie şi că acest vechi pergament nu cuprinde în el vreo mistificare?

Apoi mi-a părut îndeajuns de rău că scăpasem acest ultim cuvânt cam îndrăzneţ. Profesorul îşi încruntă sprâncenele stufoase şi mă temeam să nu fi compromis toată discuţia. Din fericire, nu s-a întâmplat nimic neplăcut. Severul meu interlocutor schiţă un fel de zâmbet şi-mi spuse:

— Asta o să vedem mai târziu.

— Ah! am exclamat puţin jignit. Atunci dă-mi voie, cel puţin, să-mi expun toate obiecţiile cu privire la acest document.

— Vorbeşte, băiete, nu te sfii. Ai toată libertatea să-ţi exprimi părerea. Acu' nu mai eşti nepotul meu, ci un coleg. Începe, dar!

— Ei bine, voiam să te întreb mai întâi ce sunt aceşti Yocul, Sneffels şi Scartaris, de care n-am auzit vorbindu-se niciodată?

— Nimic mai uşor. Tocmai am primit acum câtva timp o hartă de la prietenul meu Augustus Petermann, din Leipzig; nici nu se putea să sosească mai la ţanc. Ad-o încoace. Vezi că e în biblioteca cea mare, în al treilea atlas din rândul doi, la seria Z, despărţitura a patra.

M-am ridicat, şi, datorită indicaţiilor sale precise, am găsit atlasul cerut. Unchiul îl deschise şi rosti:

— Iată una din cele mai bune hărţi ale Islandei. A fost întocmită de Henderson, şi, cu ajutorul ei, cred că vom rezolva toate dificultăţile care se vor ivi.

M-am aplecat peste hartă.

— Vezi insula asta? E formată numai din vulcani, spuse profesorul, şi bagă de seamă că toţi poartă numele de Yocul. În limba islandeză, cuvântul ăsta înseamnă „gheţar” or, la latitudinea ridicată a Islandei, majoritatea erupţiilor îşi fac loc printre straturile de gheaţă. De aici vine denumirea de Yocul, care a fost dată tuturor acestor munţi vulcanici de pe insulă.

— Bine, i-am răspuns, dar Sneffels ce-i?

Nădăjduiam că la această întrebare n-o să primesc nici un răspuns, dar m-am înşelat.

— Urmăreşte-mă pe coasta occidentală a Islandei, reluă unchiul meu. Vezi Reykjavik, capitala ţării? Da? Foarte bine! Urcă de-a lungul nenumăratelor fiorduri care brăzdează aceste ţărmuri roase de apele mării şi poposeşte puţin sub cel de al şaizeci şi cincilea grad de latitudine. Ce vezi acolo?

— Un fel de peninsulă care seamănă cu un os descărnat, ce se termină printr-o uriaşă rotulă.

— Comparaţia e justă, băiete. Dar pe această rotulă nu vezi nimic?

— Ba da, un munte care pare a fi crescut din mare.

— Ei bine, acesta-i muntele Sneffels!

— Sneffels?!

— Chiar el. E un munte înalt de 5000 de picioare1, unul dintre cei mai mari de pe insulă, şi care va deveni, cu siguranţă, cel mai renumit vulcan din lumea întreagă, dacă craterul său ajunge în centrul Pământului.

— Dar e cu neputinţă! strigai, înălţând din umeri, revoltat la culme de o asemenea presupunere.

— Cu neputinţă! răspunse profesorul Lidenbrock pe un ton aspru.

Şi de ce, mă rog?

— Fiindcă craterul vulcanului e astupat, fără îndoială, de lavă, de roci incandescente, şi atunci...

— Dar dacă e vorba de un vulcan stins?

— Stins?

— Ei da. În momentul de faţă, numărul vulcanilor activi de pe întreaga suprafaţă a globului nu trece de trei sute, pe când numărul vulcanilor stinşi e cu mult mai mare. Or, vulcanul Sneffels este socotit printre aceştia din urmă. Mărturiile istorice pe care le avem consemnează că a erupt doar o dată, în 1229, şi de atunci zgomotele sale subterane s-au potolit încetul cu încetul şi nu mai e socotit printre vulcanii activi.

La aceste desluşiri precise, nu mai aveam ce răspunde şi de aceea m-am grăbit să arăt celelalte puncte obscure pe care le conţinea documentul.

— Dar cuvântul Scartaris ce înseamnă, l-am întrebat, şi ce rost au aici calendele lui iulie?

Unchiul meu se gândi câteva minute. Avui o clipă de nădejde, dar numai una, căci, în curând, iată ce-mi răspunse:

— Ceea ce tu numeşti obscur e pentru mine un lucru limpede. Asta dovedeşte tocmai grija plină de ingeniozitate cu care Saknussemm a vrut să-şi precizeze descoperirea. Sneffels are mai multe cratere şi deci trebuie neapărat să se indice care dintre ele duce spre centrul Pământului. Şi atunci, ce a făcut savantul islandez ? A observat că în preajma calendelor lui iulie, adică prin ultimele zile ale lunii iunie, unul din vârfurile muntelui, şi anume Scartaris, îşi proiecta umbra până la gura craterului despre care e vorba, şi a consemnat acest fapt în documentul său. Putea el oare da o indicaţie mai precisă, şi, odată ajunşi în vârful Sneffelsului ar fi cu putinţă să şovăim asupra drumului pe care trebuie să-l urmăm ?

Hotărât lucru, unchiul meu avea răspuns la toate.

Vedeam bine că e de nebiruit în ceea ce priveşte interpretarea cuvintelor din vechiul pergament. Am încetat deci să-l mai hărţuiesc în această direcţie şi, cum mai înainte de toate trebuia convins, m-am hotărât să trec la obiecţiunile ştiinţifice, care erau mult mai serioase, după părerea mea.

— Ei, sunt silit să recunosc, i-am spus, că fraza lui Saknussemm e limpede şi nu-ţi poate lăsa nici o urmă de îndoială. Deci, nu mă îndoiesc că savantul acesta a coborât în fundul vulcanului Sneffels, că a văzut umbra vârfului Scartaris mângâind marginile craterului înainte de calendele lui iulie, ba chiar cred că a auzit povestindu-se în legendele din vremea sa că acest crater ducea spre centrul Pământului ; dar că ar fi ajuns el însuşi până acolo, că ar fi întreprins cu adevărat această călătorie, şi că s-a şi întors — asta nu, în ruptul capului, nu!

— Şi, mă rog, de ce nu? mă întrebă unchiul meu cu o ciudată ironie.

— Din pricină că toate teoriile ştiinţifice arată în mod evident că o asemenea ispravă e cu neputinţă.

— Toate teoriile spun asta? păru să se mire profesorul, luând un aer glumeţ. Ah, ale naibii teorii! Cât ne vor stingheri bietele teorii!

Cu toate că vedeam că-şi bate joc de mine, vorbii mai departe.

— E doar un lucru absolut recunoscut că la fiecare şaptezeci de picioare adâncime sub scoarţa Pământului, căldura creşte aproape cu un grad! Or, admiţând această proporţionalitate constantă, şi cum raza Pământului are cam 1500 leghe1, în centrul Pământului trebuie să fie o temperatură care depăşeşte două sute de mii de grade. Materiile din interiorul Pământului se află deci în stare de gaze incandescente, căci metalele, aurul, platina, rocile cele mai dure nu pot rezista la o asemenea căldură. Şi atunci, n-am dreptul oare să mă îndoiesc că-i cu putinţă să pătrunzi într-un asemenea mediu?

— Aşadar, Axel, căldura te pune în încurcătură ?

— Desigur. Dacă am ajunge la o adâncime de numai zece leghe, am atinge limita scoarţei pământeşti şi temperatura ar depăşii 1300 grade.

— Şi ţi-e frică să nu te topeşti?

— Te las pe dumneata să hotărăşti, am răspuns îmbufnat.

— Ei, dacă-i aşa, iată ce hotărăsc eu, mi-a răspuns profesorul Lidenbrock, luându-şi un aer grav: nimeni — şi deci nici tu — nu poate şti cu siguranţă ce se petrece înăuntrul Pământului, dat fiind că noi nu cunoaştem decât a douăsprezecea mia parte din raza lui; ştiinţa e mereu perfectibilă, şi fiecare teorie este neîncetat înlăturată de o teorie mai nouă. Până la Fourier nu s-a crezut oare că temperatura spaţiilor interplanetare scade mereu, iar astăzi nu se ştie că gerurile cele mai mari din stratosferă nu trec de patruzeci sau cincizeci de grade sub zero? De ce nu s-ar întâmpla acelaşi lucru şi cu căldura dinăuntrul Pământului? De ce, adică, la o anumită adâncime să nu atingă şi căldura o limită staţionară, în loc să crească într-atâta încât să se ridice până la gradul de topire al mineralelor celor mai refractare?

Cum unchiul meu adusese problema pe tărâmul ipotezelor, n-am mai avut ce să-i răspund.

— Ei bine, îţi voi spune că adevăraţii savanţi, printre alţii şi Poisson, au dovedit că dacă înăuntrul Pământului ar fi o căldură de două sute de mii de grade, gazele incandescente, care provin din materiile topite, ar dobândi o asemenea elasticitate, încât scoarţa Pămîntului n-ar putea să reziste şi ar plesni ca pereţii unui cazan sub presiunea vaporilor.

— Asta e părerea lui Poisson, unchiule.

— Sunt de acord, dar e şi părerea altor geologi iluştri, care susţin că interiorul Pământului nu-i format nici din gaze, nici din apă, nici din cele mai grele roci pe care le cunoaştem, căci, în acest caz, Pământul ar avea o greutate de două ori mai mică.

— Oh, dar cu ajutorul cifrelor poţi dovedi orice vrei!

— Nu, nu numai cu cifre, băiete, dar şi cu fapte! Oare nu-i un lucru precis că numărul vulcanilor a scăzut considerabil din primele zile ale Pământului ? Şi dacă există, într-adevăr, căldură în centrul Pământului, nu se poate trage concluzia că ea tinde să scadă?

— Unchiule, dacă intri pe tărâmul presupunerilor, cred că e inutil să mai discutăm.

— Iar eu îţi spun că părerea mea se sprijină pe părerile unor savanţi şi mai competenţi. Îţi aminteşti de vizita pe care mi-a făcut-o celebrul chimist englez Humphry Davy în 1825?

— N-am cum să-mi amintesc, căci am venit pe lume cu nouăsprezece ani mai târziu!

— Ei bine, Humphry Davy, fiind în trecere spre Hamburg, a venit să mă vadă. Am discutat îndelung şi, printre alte chestiuni, am confruntat împreună ipoteza pusă de unii că sâmburele intern al Pământului ar fi lichid. Şi am fost amândoi de acord că ipoteza nu poate sta în picioare, dintr-un motiv căruia ştiinţa nu i-a găsit încă răspuns.

— Care anume ? l-am întrebat oarecum mirat.

— Acela că această masă lichidă ar fi supusă, ca şi oceanul, atracţiei lunare, şi, în consecinţă, de două ori pe zi s-ar produce fluxuri şi refluxuri interne, care, ridicând scoarţa Pământului, ar da naştere la cutremure de pământ periodice.

— Dar, unchiule, e un lucru ştiut de toată lumea că suprafaţa globului a fost supusă combustiunii şi cred că ne este îngăduit să presupunem că suprafaţa exterioară s-a răcit, pe măsură ce căldura s-a retras spre centru.

— Eroare, răspunse unchiul meu. Pământul a fost încălzit de către combustiunea de la suprafaţa lui, iar nu cum crezi tu. Suprafaţa sa era formată dintr-o mare cantitate de metale, ca potasiul şi sodiul, care au proprietatea de a se aprinde de la sine, chiar numai în contact cu aerul şi cu apa. Aceste metale au luat foc când vaporii atmosferici au căzut pe Pământ sub formă de ploaie, şi, încetul cu încetul, când apele au pătruns printre crăpăturile scoarţei Pământului, ele au dat naştere la noi incendii, însoţite de explozii şi erupţii. Faptul acesta ne explică de ce vulcanii erau atât de numeroşi la începutul existenţei Pământului.

— Iată o ipoteză ingenioasă! strigai eu, oarecum fără voia mea.

— Şi pe care Humphry Davy mi-a lămurit-o chiar aici, printr-o experienţă foarte simplă. El a întocmit o bilă metalică, în special din amestecul celor două metale despre care ţi-am vorbit şi care înfăţişa perfect globul nostru; şi ori de câte ori picura pe suprafaţa ei o boare fină de apă, ea începea să se umfle, să se oxideze şi îndată se forma un mic munte; în vârful muntelui apărea un crater, care şi erupea încălzind întreaga bilă într-atât, încât n-o mai puteai ţine în mână.

În adevăr, argumentele profesorului începuseră să mă clatine în convingerile mele, mai ales că le susţinea cu pasiunea şi înflăcărarea ce-l caracterizau.

— După cum vezi, Axel, adăugă el, starea sâmburelui central a dat naştere la diferite ipoteze printre geologi şi, din toate câte se susţin, nimic nu poate fi mai puţin dovedit decât că ar exista acolo o căldură interioară; după mine, ea nu există şi nici nu poate exista. Dar, la urma urmei, ca şi Arne Saknussemm, vom vedea la faţa locului ce-i adevărat în această chestiune.

— Ei da, i-am răspuns eu simţindu-mă atras de entuziasmul unchiului meu, da, vom vedea, dacă ne va fi posibil să vedem ceva acolo!

— Şi de ce nu? Ne putem bizui pe fenomenele electrice, ca să ne lămurim, şi chiar şi pe atmosfera care, datorită presiunii, poate deveni mai luminoasă pe măsură ce te apropii de centrul Pământului.

— Da, da! Se prea poate să fie şi aşa!

— Asta e sigur, mi-a răspuns triumfător unchiul meu. Dar îţi recomand cea mai deplină tăcere, auzi tu? Să nu sufli un cuvânt despre tot ce-ai aflat până acum, ca nu cumva să afle cineva şi să-i vină ideea de-a ajunge înaintea noastră în centrul Pământului.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 6

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 6

de Jules Verne

Biografie

Opera