O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 24

de Jules Verne

CAPITOLUL 24

A doua zi uitasem de toate chinurile prin care trecusem în ajun.

La început m-am mirat că nu-mi mai era sete şi mă întrebam care-i motivul. Dar pârâiaşul care curgea şuşotind la picioarele mele îmi dădu repede răspunsul.

Am îmbucat ceva şi apoi am băut din această excelentă apă feruginoasă. Mă simţeam plin de vigoare şi hotărât să merg până la capăt. La urma urmei, de ce n-ar reuşi un om cu energia unchiului meu, când are o călăuză atât de iscusită cum e Hans şi un nepot atât de hotărât ca mine?!... Iată ce idei frumoase mi se învârteau prin cap. Dacă cineva mi-ar fi propus să ies la suprafaţa Pământului, l-aş fi refuzat cu indignare. Dar din fericire nu era vorba de aşa ceva!

— Să plecăm! am strigat eu, trezind prin aceste accente de entuziasm bătrânele ecouri ale Pământului.

Joi, la ora 8 dimineaţa, ne-am reluat mersul. Galeria de granit se întortochea făcând numeroase ocoluri şi cotea pe neaşteptate, dându-ţi impresia unui labirint; dar, de fapt, urma tot direcţia sud-est. În tot acest timp, unchiul meu nu înceta să cerceteze cu cea mai mare grijă busola, pentru a-şi da seama de drumul parcurs.

Galeria se înfunda aproape orizontal, având o înclinaţie de cel mult două degete la fiecare stânjen. Pârâul curgea liniştit, susurând mereu sub picioarele noastre. Îl asemuiam cu o zeitate familială, care ne călăuzea să străbatem adâncurile Pământului, şi mângâiam cu mâna unda călduţă ale cărei cântece ne însoţeau paşii. Buna mea dispoziţie mă împingea la comparaţii mitologice.

În schimb, unchiul meu, omul verticalelor, ocăra tot timpul drumul care şerpuia mai mult orizontal. Galeria se prelungea la nesfârşit şi în loc să meargă de-a lungul razei Pământului, o apuca în direcţia ipotenuzei, după cum se exprima profesorul. Dar nu aveam de ales şi atâta timp cât ne îndreptam spre centru — fie cât de puţin — nu trebuia să ne plângem.

De altfel, din când în când, pantele erau mai abrupte; naiada începea să se rostogolească, mugind, şi noi coboram şi mai adânc, odată cu ea. De fapt, în ziua aceea şi a doua zi am mers multă vreme orizontal, şi numai foarte puţin vertical.

În seara de vineri, 10 iulie, ne aflam, după socotelile noastre, la o distanţă de 30 de leghe spre sud-vest de Reykjavik şi la o adâncime de două leghe şi jumătate.

Deodată se deschise înaintea noastră un puţ înspăimântător. Unchiul meu nu se putu reţine de a bate din palme, calculând cât erau de abrupţi pereţii lui.

— Puţul ăsta ne va duce departe, şi uşor, strigă el, căci ieşiturile stâncii formează o adevărată scară!

Hans ne legă în aşa fel frânghiile, încât să nu fie posibil nici un accident. Apoi am început să coborâm. Acum nu mai socoteam c-ar fi o coborâre periculoasă, căci mă obişnuisem cu astfel de exerciţii.

Puţul acesta era o gură strâmbă de genul faliilor, făcută în masivul granitic. Nu încape îndoială că se formase în urma contracţiilor scoarţei Pământului, în epoca sa de răcire. Odinioară trebuie să fi trecut prin ea materiile eruptive zvârlite de Sneffels şi nu-mi explicam defel cum acestea nu lăsaseră nici o urmă. Coboram un soi de scară în spirală, atât de regulată încât ai fi putut crede că era făcută de mâna omului.

Din sfert în sfert de oră trebuia să facem popas ca să ne odihnim şi să ne mai dezmorţim picioarele. Atunci ne aşezam pe un colţ de stâncă, cu picioarele atârnând, şi-n timp ce mâncam şi beam apă din pârâu, vorbeam de câte toate.

E de la sine înţeles că în această falie Izvorul lui Hans se transformase într-o adevărată cascadă, în detrimentul volumului său, dar ne era îndeajuns şi chiar prea mult pentru a ne astâmpăra setea. De altfel, pe un teren mai puţin accidentat, era sigur că-şi va relua cursul său liniştit.

În aceste clipe semăna cu onorabilul meu unchi, prin nerăbdarea şi mânia lui, în timp ce pe povârnişurile dulci îmi părea că are calmul vânătorului islandez.

În ziua de 11 şi 12 iulie am urmat cotiturile acestei falii, pătrunzând cu încă două leghe în scoarţa Pământului, ceea ce făcea în total aproape 5 leghe sub nivelul mării Dar la 13 iulie către ora prânzului, falia, care-şi păstra direcţia sud-est, luă o înclinaţie mai lină, de aproape 45 grade.

Drumul deveni uşor, dar şi nespus de monoton. Şi cum s-ar fi putut să fie altfel, când peisajul nu prezenta nici un fel de variaţie!...

În sfârşit, în ziua de miercuri, 15 iulie, ne aflam la şapte leghe sub pământ şi cam la 50 de leghe depărtare de Sneffels. Cu toate că eram puţin obosiţi, sănătatea nu lăsa nimic de dorit şi farmacia pe care o luasem pentru drum rămăsese neatinsă. Ca să-şi dea mai bine seama de situaţie, unchiul meu nota din oră în oră indicaţiile busolei, ale cronometrului, ale manometrului şi ale termometrului. De altfel, ele se găsesc consemnate aidoma în comunicarea ştiinţifică pe care a făcut-o despre călătoria sa. De aceea, când îmi spuse că ne aflăm la 50 de leghe distanţă orizontală, nu mi-am putut reţine o exclamaţie.

— Dar ce ai ? mă întrebă el.

— Nimic, am făcut numai o presupunere.

— Care anume, băiete ?

— Că, dacă socotelile dumitale sunt exacte, atunci nu mai suntem sub Islanda.

— Crezi?

— E uşor să controlăm. Am luat compasul şi am făcut măsurătorile pe hartă. Nu m-am înşelat! i-am spus unchiului. Am trecut de capul Portland, şi aceste 50 de leghe spre sud-est ne-au dus în plină mare.

— Sub mare! răspunse unchiul meu, frecându-şi mâinile.

— Prin urmare, am strigat eu, deasupra noastră se întinde oceanul!

— Ei, Axel, nimic mai firesc! Oare minele de cărbuni din Newcastle nu se întind departe, sub valurile oceanului ?

Profesorul găsea că faptul e foarte simplu, dar, în ce mă priveşte, gândul că mă plimbam sub valurile mării mă frământa mereu. La drept vorbind, însă, ce deosebire era dacă pe deasupra capului nostru se întindeau câmpiile şi munţii Islandei sau valurile Atlanticului, din moment ce acoperişul de granit era solid ?

De altfel, m-am obişnuit repede cu această idee. Galeria, aici dreaptă, aici şerpuind, lunecând în pante sau făcând ocoluri când nu te aşteptai, ne ducea mereu spre sud-est, către marile adâncimi ale Pământului.

După 4 zile, la 18 iulie, în seara de sâmbătă, am ajuns la un fel de peşteră destul de mare. Unchiul meu îi dădu lui Hans cei trei rixdali care i se cuveneau săptămânal şi hotărî să poposim aici o zi întreagă.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 24

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 24

de Jules Verne

Biografie

Opera