O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 16

de Jules Verne

CAPITOLUL 16

Mâncarea fu înghiţită pe nerăsuflate şi, după aceea, fiecare ne-am aciuit cum am putut mai bine. Ce-i drept, culcuşul era cam tare, adăpostul cam nesigur, situaţia destul de grea, la 5000 de picioare deasupra nivelului mării. Totuşi, în noaptea aceea, somnul mi-a fost foarte liniştit şi-am dormit aşa cum nu mai dormisem de mult. Şi nici de visat n-am visat.

A doua zi ne-am trezit pe jumătate îngheţaţi de suflarea unui aer rece şi tăios, în timp ce deasupra capului nostru razele soarelui străluceau. Mi-am părăsit culcuşul de granit, ca să pot admira în voie minunata privelişte care se desfăşura în faţa ochilor mei.

Mă aflam pe culmea unuia din cele două vârfuri ale Sneffelsului, şi anume, pe cel dinspre miazăzi. De aici puteam să cuprind cu privirea cea mai mare parte a insulei. Potrivit opticii de la marile înălţimi, ţărmurile se zăreau foarte bine, în timp ce părţile din interior păreau şterse. S-ar fi putut spune că la picioarele mele se întindea una din acele hărţi în relief ale lui Helbesmer. De jur împrejur vedeam văi adânci încrucişându-se în toate direcţiile, prăpăstii săpate ca nişte puţuri, lacuri care păreau nişte heleşteie şi râuri de mărimea pâraielor. Spre dreapta se desfăşurau nenumăraţi gheţari şi vârfurile unora erau învăluite de uşoare coloane de fum. Coamele ondulate ale acestor munţi nesfârşiţi, pe care straturile de zăpadă le făceau să pară acoperite de spumă, îmi aminteau de suprafaţa unei mări într-o veşnică frământare. Dacă întorceam privirea spre apus, oceanul, în măreaţa sa nemărginire, părea că-i o continuare a acestor vârfuri spumoase.

Unde se sfârşea oare pământul ? De unde începeau valurile oceanului ? Mi-era greu să disting bine acest lucru.

Eram cuprins de acel minunat extaz pe care ţi-l dau marile înălţimi, fără ca de data asta să ameţesc, căci, în sfârşit, mă obişnuisem cu contemplarea acestor privelişti fără seamăn. Privirile mele uluite se scăldau în iradierea străvezie a razelor solare. Uitasem cine sunt şi unde mă aflu, pentru a trăi viaţa elfilor sau a silfidelor — imaginare făpturi ale mitologiei scandinave. Mă îmbătam de voluptatea înălţimilor, fără a mă gândi că în curând destinul avea să mă scufunde în prăpăstiile fără fund ale Pământului!... Sosirea profesorului şi a lui Hans, care se urcaseră în vârful Sneffelsului, mă readuse la realitate.

Întorcându-se spre apus, unchiul meu îmi arătă cu mâna un abur uşor, ca o fâşie de pământ, şi care ţărmuia linia valurilor.

— Groenlanda! spuse el.

— Groenlanda? strigai eu.

— Da, nu suntem nici la 35 de leghe de ea. Şi în timpul dezgheţurilor, urşii albi ajung până în Islanda, aduşi de gheţarii de la miazănoapte. Dar asta n-are nici o importanţă. Acum suntem pe unul din cele două piscuri ale vârfului Sneffels: cel de la sud. Hans ne va spune îndată cum numesc islandezii acest pisc, pe care tocmai ne aflăm.

Nici nu-şi termină bine cuvântul că vânătorul şi răspunse:

— Scartaris.

La auzul acestui nume, unchiul meu îmi aruncă o privire triumfătoare.

— Atunci, la drum, spre crater! porunci el.

Craterul Sneffelsului semăna cu un con răsturnat, a cărui deschizătură putea să aibă un diametru de o jumătate de leghe. Adâncimea craterului o apreciam cam la două mii de picioare. Gândiţi-vă numai cum putea să arate un asemenea recipient, când era tot numai flăcări şi tunete.... La fund, conul avea o circumferinţă de cel mult 500 de picioare, şi cum pereţii interiori erau în pantă lină, se putea ajunge destul de uşor la partea sa de jos. Fără să vreau, am asemuit acest crater cu o uriaşă puşcă, având o gură largă, şi, la drept vorbind, comparaţia mă îngrozea.

Să cobori într-o puşcă, mă gândeam eu, când nu-i exclus să fie încărcată, şi s-ar putea să ia foc la cea mai mică izbitură — nu-i asta curată nebunie?!....

Dar era prea târziu ca să mai dau înapoi. Cu un aer nepăsător, Hans a luat-o înainte. Iar eu l-am urmat fără să scot o vorbă.

Pentru a uşura coborârea, Hans făcea mari ocoluri în spirală. Trebuia să mergem prin mijlocul rocilor eruptive, şi, câteodată, unele se dezlipeau din culcuşurile lor, prăvălindu-se în salturi, până în fundul prăpastiei. În cădere, ele dădeau naştere unor ecouri de o sonoritate ciudată.

În diferite părţi ale conului se aflau gheţari interiori. De câte ori îi întâlneam, Hans înainta cu foarte multă băgare de seamă, sondând cu bastonul cu vârf de fier, pentru a descoperi crăpăturile. În alte locuri, unde trecerea se arăta a fi periculoasă, ne legam cu o frânghie lungă, pentru ca acela căruia i-ar fi alunecat piciorul, din nebăgare de seamă, să fie susţinut de ceilalţi. Această solidaritate era un lucru înţelept şi plin de prevedere, însă nu ne punea în afară de orice pericol.

Cu toate greutăţile coborâşului şi-n ciuda pantelor pe care nici călăuza nu le cunoştea, drumul s-a făcut fără vreun accident, în afară numai de căderea unui balot cu frânghii, pe care-l scăpase din mână unul din islandezi, de s-a rostogolit tocmai în fundul prăpastiei.

La prânz atinsesem prima ţintă a călătoriei noastre. Am ridicat capul şi, la gura pâlniei, am zărit, ca într-un chenar, o bucăţică de cer cu o circumferinţă aproape perfectă. Numai într-un singur punct se profila vârful lui Scartaris, cufundat în imensitatea văzduhului.

În fundul craterului se deschideau trei guri, prin care ieşeau, cu siguranţă, lava şi vaporii, în timpul erupţiilor. Fiecare gură avea un diametru de aproape 100 de picioare. Ele se căscau în faţa noastră şi, drept să vă spun, n-am avut curajul să-mi arunc privirile în vreuna, în schimb, profesorul Lidenbrock le-a examinat pe fiecare în parte. Alerga de la una la alta, gata să-şi piardă răsuflarea, gesticulând şi rostind vorbe fără şir. Hans şi tovarăşii săi stăteau aşezaţi pe nişte grămezi de lavă şi-l priveau cum nu-şi mai găseşte astâmpăr, şi nu mă îndoiesc că-l socoteau nebun.

Deodată, unchiul meu scoase un strigăt. Am crezut că i-a alunecat piciorul şi că era gata să cadă într-unul din cele trei puţuri. Dar nu se întâmplase nimic. Îl văzui stând ţeapăn, cu braţele întinse şi cu picioarele desfăcute, în faţa unui bloc de granit aflat în centrul craterului, ca un piedestal enorm pregătit pentru statuia unui Pluton. Din toată înfăţişarea unchiului meu se vedea că-i peste măsură de uluit. Dar curând uluirea fu înlocuită de o bucurie fără margini.

— Axel, Axel! strigă el. Vino, vino!

Alergai într-acolo. însă nici Hans şi nici islandezii nu se urniră de pe locurile lor.

— Priveşte! îmi spuse profesorul.

Împărtăşindu-i uluirea, dacă nu şi bucuria, pe partea dinspre apus a blocului de granit am văzut scrijelit în litere runice, pe jumătate roase de vreme, numele acelui islandez blestemat:

— Arne Saknussemm! strigă unchiul meu. Ei, acu' te mai îndoieşti?

Nu răspunsei nimic şi mă întorsei uluit la bolovanul de lavă pe care stătusem mai înainte. În faţa evidenţei, a trebuit să mă înclin.

Nu ştiu câtă vreme am rămas astfel, cufundat în gândurile mele. Tot ce ştiu e că, după o vreme, ridicând capul, l-am văzut numai pe unchiul meu şi pe Hans. Ceilalţi islandezi plecaseră şi acum coborau povârnişurile Sneffelsului pentru a se întoarce la Stapi.

Hans dormea liniştit lângă un bolovan într-o scursură de lavă, unde îşi înjghebase un culcuş, în timp ce unchiul meu se zbătea în fundul craterului, ca o fiară sălbatică în cursa unui vânător. Nici nu dormeam, nici nu aveam puterea să mă scol şi, luând exemplu de la călăuză, m-am lăsat cuprins de un somn liniştit; mi se părea că aud mereu zgomote sau că simt zvâcniri în coastele muntelui.

Astfel am petrecut prima noapte în fundul craterului.

A doua zi, un cer cenuşiu, înnourat şi greoi se lăsa peste vârful conului. N-am băgat de seamă atât întunericul ce cuprindea craterul cât mânia care-l cuprindea pe unchiul meu.

Am înţeles de îndată motivul, şi inima mi s-a umplut de puţină speranţă. Iată de ce: dintre cele trei drumuri care se deschideau în faţa noastră, numai unul singur fusese folosit de Saknussemn.

Potrivit indicaţiei dată în criptogramă de către învăţatul islandez, drumul putea fi uşor recunoscut, căci la poalele lui urma să se proiecteze umbra lui Scartaris în ultimele zile ale lunii iunie....

În adevăr, piscul acesta ascuţit putea fi socotit ca arătătorul unui imens cadran solar, a cărui umbră, într-o anumită zi, arăta drumul spre centrul Pământului.

Dar cum nu se zărea defel soarele, nu era nici umbră. În consecinţă, unchiul n-avea cum să se orienteze!

Eram în 25 iunie. Dacă cerul rămânea acoperit încă şase zile, trebuia să amânăm totul pentru anul viitor.

Cred că nu mai e nevoie să vă descriu mânia neputincioasă a profesorului Lidenbrock! Ziua trecu şi nici o umbră nu veni să se profileze în fundul craterului. Hans nu se mişcă de la locul său, deşi cred că era firesc să se întrebe ce aşteptăm. Dacă în genere îl preocupa ceva! Unchiul nu-mi adresă nici un cuvânt. Privirile sale se aţinteau tot timpul spre cerul acoperit de ceţuri cenuşii.

La 26 iunie nu se arătă nici un semn bun. Ba, dimpotrivă. Toată ziua căzu o ploaie amestecată cu zăpadă. Hans se apucă să construiască o colibă din bucăţi de lavă. Îmi făcea oarecare plăcere să urmăresc din ochi miile de cascade ce luau naştere şi care se rostogoleau pe povârnişurile conului, unde fiecare piatră făcea ca zgomotul asurzitor să fie şi mai puternic.

Unchiul meu nu se mai putea stăpâni. La drept vorbind, chiar şi un om mai calm decât el ar fi avut toate motivele să se enerveze, căci asta însemna să te îneci tocmai la mal.

Dar odată cu marile dureri, cerul îţi trimite neîncetat şi mari bucurii. Şi cerul îi rezerva profesorului Lidenbrock o satisfacţie egală cu marile, cu desperatele sale necazuri.....

A doua zi, cerul mai era încă acoperit, însă duminică, 28 iunie, odată cu schimbarea lunii, veni şi schimbarea vremii. Soarele revărsa în crater valuri-valuri de raze. Fiecare deluşor, fiecare stâncă, fiecare piatră, fiecare încreţitură a lavei se scălda în aceste efluvii luminoase şi îşi aşternea pe loc umbra pe pământ. Dintre toate, umbra lui Scartaris se desena ca un colţ ascuţit şi prinse a se învârti pe nesimţite, odată cu soarele cel învăpăiat. Şi nu exagerez deloc dacă spun că unchiul se învârtea şi el odată cu umbra.

La amiază, în perioada sa cea mai scurtă, umbra începu să atingă încet marginea vetrei centrale.

— Pe aici trebuie s-o luăm! strigă profesorul. Pe aici! înainte, spre centrul Pământului! adăugă el în limba daneză.

L-am privit pe Hans.

— Forut! spuse el foarte liniştit.

— Înainte! îmi traduse unchiul meu. Era ora 13 şi 13 minute.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 16

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 16

de Jules Verne

Biografie

Opera