O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 34

de Jules Verne

CAPITOLUL 34

Miercuri, 19 august. Din fericire, vântul care suflă cu putere ne-a permis să fugim cât mai departe de câmpul de luptă. Hans e tot la cârmă. întâmplările prin care am trecut l-au sustras pentru o vreme pe unchiul meu de la ideile care-l preocupau, dar acuma e din nou nerăbdător şi scrutează mereu nesfârşita întindere a mării. Călătoria îşi reia uniformitatea ei monotonă, pe care nu ţin deloc s-o întrerup cu preţul unor pericole ca acelea de ieri.

Joi, 20 august. Vântul bate dinspre nord-nord-est, destul de inegal. Temperatura caldă. Mergem cu o viteză de trei leghe şi jumătate pe oră. Către prânz se aude un zgomot foarte îndepărtat. Consemnez faptul, fără să-i pot da şi explicaţia. E un muget continuu.

— Probabil că e o stâncă sau vreo insulă de care se sparg valurile, spune profesorul.

Hans se caţără în vârful catargului, dar nu zăreşte nici o stâncă. Oceanul se întinde până la linia orizontului. Se scurg trei ore. Acum, mugetele se aud şi mai clar, de parcă s-ar rostogoli apele unei cascade îndepărtate. Cel puţin aşa mi se pare mie şi mă gândesc să-i dau şi unchiului meu această explicaţie. Dar el mă priveşte neîncrezător. Am totuşi convingerea că nu mă înşel. Ne îndreptăm oare spre o cascadă care ne va prăvăli în abisurile apelor? Poate că profesorului îi e pe plac acest mod de a coborî, fiindcă se apropie de verticală, dar în ce mă priveşte...

În orice caz se produce un fenomen care se datoreşte acţiunii vântului, căci acum mugetele se aud cu o mare violenţă. Vin oare din văzduh, sau dinspre ocean?

Îmi plimb privirea pe vaporii care atârnă greoi în atmosferă şi caut să le scrutez adâncimea. Cerul e încremenit în tăcere. Norii s-au tras înspre cel mai înalt punct al bolţii şi par nemişcaţi. Contururile lor se estompează, se pierd în imensa iradiaţie a luminii. Aşadar, trebuie să caut în altă parte cauza acestui fenomen.

Îmi îndrept atunci privirea spre orizont, dar nici o ceaţă nu-i întunecă limpezimea de cristal. Nu observ nici cea mai mică schimbare. Dar dacă zgomotul e produs de vreo cădere de apă, de vreo cascadă, dacă tot acest ocean se precipită într-un bazin inferior, dacă aceste mugete se datoresc unei uriaşe mase de apă în cădere, atunci curentul trebuie să se facă simţit şi viteza sa crescândă îmi poate da măsura pericolului de care suntem ameninţaţi. Cercetez puterea curentului. Zero! O sticlă goală pe care o arunc în valuri rămâne nemişcată.

Către ora 4, Hans se ridică de la locul lui, se prinde de catarg şi se urcă până în vârf. De acolo parcurge cu privirea arcul de cerc pe care-l descrie oceanul în faţa noastră şi se opreşte asupra unui punct. Figura sa nu exprimă nici o mirare, dar ochii săi privesc ţintă.

— Să ştii, c-a zărit ceva, spune unchiul meu.

— Aşa cred şi eu!

Hans coboară şi apoi îşi întinde braţul înspre miazăzi, spunând:

— Der mere!

— Acolo? întreabă unchiul meu.

Şi luând ocheanul, priveşte cu atenţie în direcţia arătată. Sunt atât de curios, că cele câteva minute care s-au scurs îmi par un veac.

— Da, da!... strigă el.

— Ce vezi, unchiule?

— O jerbă imensă de apă, care se ridică deasupra valurilor.

— O fi iarăşi un animal marin ? Tot ce se poate.

— Atunci s-o luăm mai spre apus, că doar ştim la ce pericol ne-am expune dacă ar fi să ne întâlnim cu vreunul din aceşti monştri ante-diluvieni!

— Nici nu mă gândesc să schimbăm direcţia! răspunde unchiul meu. Mă întorc spre Hans, dar nici el nu face nici o mişcare, ci menţine cârma în aceeaşi neclintită poziţie. Distanţa care ne desparte de acest monstru marin nu pare să fie mai mică de douăsprezece leghe, or, dacă se poate zări de aici coloana de apă pe care o zvârle prin nări, trebuie să fie de o mărime uriaşă. Dar îmi dau seama, pe de altă parte, c-ar însemna să ne conformăm celei mai obişnuite prevederi dacă am fugi din calea lui. Că doar n-am coborât până aici ca să dăm exemple de atare prevedere! Mergem deci înainte. Cu cât ne apropiem, cu atât ţâşnitura e mai mare. Ce monstru poate să înmagazineze în măruntaiele sale o asemenea cantitate de apă pe care s-o dea afară astfel, fără întrerupere ?

Către ora 8 seara ne aflăm cam la două leghe de el. Trupul său negricios, imens, se întinde pe suprafaţa mării, de parcă-i o insulă. Să fie numai o simplă iluzie? Oare totul să se datoreze fricii? Nu, nu mă înşel! Lungimea monstrului, după ct îmi pare, trece de o mie de stânjeni! Cum trebuie să arate de aproape acest cetaceu, pe care nu l-au pomenit în lucrările lor nici Cuvier şi nici Blumembach ? Stă nemişcat, de parcă doarme; marea nu are îndeajunsă putere ca să-l salte cât de cât şi valurile joacă pe coastele lui. Coloana de apă, proiectată la o înălţime de 500 de picioare, cade în jur ca o ploaie, făcând un zgomot asurzitor. Şi noi, de parcă am fi nişte zănatici, ne îndreptăm cu cea mai mare iuţeală spre această imensă şi puternică împroşcătură! pe care nici o sută de balene n-ar fi în stare s-o zvârle într-o zi!...

Mă cuprinde groaza. Nu vreau să merg mai departe! La o adică, nu m-aş da în lături să tai şi pânza; mă revolt împotriva profesorului care însă nu mă ia în seamă.

Pe neaşteptate, Hans se ridică de la locul său, arătându-mi cu degetul punctul acela ameninţător.

— Holme! zice el.

— O insulă! strigă unchiul meu.

— O insulă! repet eu, ridicând din umeri cu neîncredere.

— Da, asta-i sigur, răspunde profesorul, izbucnind într-un hohot de râs.

— Dar coloana aceea de apă ?

— Gheizer, rosteşte Hans.

— Negreşit că-i un gheizer! îl aprobă unchiul, un gheizer ca şi cei din Islanda!

La început nici nu-mi vine să cred că am fost în stare să mă înşel într-un asemenea hal încât să iau o insulă drept un monstru marin! Dar după ce mă conving că e aşa, sunt nevoit să recunosc că am greşit.

Pe măsură ce ne apropiem, pot să-mi dau seama mai bine de acest fenomen natural. Dimensiunile jerbei de apă devin grandioase. Insula seamănă leit cu un cetaceu imens, al cărui cap se înalţă deasupra valurilor, la o înălţime de zece stânjeni. Gheizerul — cuvânt pe care islandezii îl pronunţă geysirşi care înseamnă furie — se ridică maiestos la un capăt al insulei. Din când în când izbucnesc detunături surde, şi ţâşnitura enormă, cuprinsă parcă de o furie năprasnică, îşi scutură în aer penajul de aburi, zvârlindu-l până la primul strat al norilor. Gheizerul e singur. Nu-l înconjoară nici coloane de fum, nici izvoare calde, şi întreaga-i putere de natură vulcanică sălăşluieşte înăuntrul lui. Razele luminii electrice se întreţes cu această jerbă uluitoare, făcând ca fiecare strop de apă să capete culorile curcubeului şi să se răsfrângă în zeci de nuanţe.

— Să debarcăm! spune profesorul.

Trebuie să procedăm cu mare băgare de seamă, căci tromba aceasta de apă poate să ne scufunde pluta într-o clipă. Hans cârmeşte cu multă îndemânare şi ne duce aproape de capătul insulei.

Săr primul pe stâncă şi unchiul mă urmează cu sprinteneală. Hans rămâne însă la postul său, ca un om ce se simte mai presus de curiozitatea şi uimirea omenească.

Păşim pe un sol granitic amestecat cu tuf silicios; pământul se cutremură sub paşii noştri, întocmai ca marginile unui ceainic de care se izbesc aburii peste măsură de înfierbântaţi. Frige! Ajungem în dreptul unui mic bazin central de unde ţâşneşte gheizerul. Cufund un termometru în apa care curge clocotind şi constat că are 160 grade!

Aşadar, apa iese dintr-o vatră cuprinsă de flăcări. Termometrul contrazice în mod ciudat teoriile profesorului Lidenbrock şi nu mă pot împiedica să-i arăt acest lucru.

— Şi spui că fenomenul de care vorbeşti răstoarnă teoria mea?

— Nu, răspund pe un ton sec, văzând că mă lovesc de o totală încăpăţânare.

Totuşi trebuie să recunosc că până acum am fost foarte favorizaţi de soartă şi că, pentru un motiv pe care nu-l cunosc, călătoria a decurs în condiţii cu totul normale în ce priveşte temperatura. Dar tot atât de evident şi de sigur mi se pare faptul că, într-o zi sau alta, vom ajunge în acele regiuni unde căldura interioară atinge cele mai înalte limite şi întrece toate gradaţiile termometrelor.

Lucrul ăsta rămâne de văzut!... Aşa obişnuieşte să spună profesorul, care, după ce a botezat ostrovul vulcanic cu numele nepotului său, dă semnalul de întoarcere.

Mai rămân câteva minute să privesc gheizerul şi observ că nu ţâşneşte cu aceeaşi putere tot timpul, că uneori îşi micşorează intensitatea, ca apoi să ţâşnească cu o forţă sporită, şi-mi explic această variaţie prin mărirea sau micşorarea presiunii exercitate de vaporii acumulaţi în rezervorul său.

În sfârşit, părăsim insula, ocolind stâncile foarte povârnite şi periculoase dinspre miazăzi. Hans a profitat de acest popas pentru a repara puţin pluta.

Mai înainte de a porni, fac câteva calcule pentru a-mi da seama de distanţa parcursă şi mi le notez în jurnalul meu. De la Portul Grauben până aici am străbătut două sute şaptezeci de leghe marine şi ne aflăm

la 620 de leghe depărtare de Islanda, sub Insulele Britanice.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 34

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 34

de Jules Verne

Biografie

Opera