O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 32

de Jules Verne

CAPITOLUL 32

În ziua de 13 august ne-am sculat dis-de-dimineaţă. Ca să înaintăm mai repede şi cu mai puţin efort, trebuia să amenajăm pluta. De aceea am improvizat catargul din două bastoane prinse unul de altul, varga de vântrelă dintr-un al treilea şi pânza din păturile noastre. Nu ne lipseau nici frânghiile. Totul era trainic întocmit.

La ora 6, profesorul dădu semnalul de plecare. Proviziile, bagajele, instrumentele, armele şi o însemnată cantitate de apă dulce, strânsă din găvanele stâncilor, se găseau rânduite la locul lor.

Hans meşterise şi o cârmă, care îi îngăduia să conducă pluta cu mai multă siguranţă, şi acum se afla lângă ea. Am desfăcut odgonul care ne ţinea pironiţi de mal. Pânza fu îndreptată spre partea dincotro bătea vântul şi am pornit degrabă în larg. După câteva clipe, profesorul, care ţinea ca toate locurile noi să capete câte o denumire geografică, propuse ca micul port de unde am plecat să poarte numele meu.

— Ştii ce; aş propune un alt nume.

— Care?

— Numele lui Grauben. Portul Grauben»!... S-ar potrivi foarte bine pe hartă!

— Fie! Să se numească Portul Grauben!

Iată în ce chip numele iubitei mele irlandeze fu legat de expediţia noastră aventuroasă. Vântul sufla dinspre nord-est. Înaintam foarte repede, cu vântul în spate. Straturile foarte dense ale atmosferei aveau o putere considerabilă şi umflau pânza întocmai ca un puternic ventilator.

După o oră, unchiul meu putu socoti destul de exact viteza cu care navigam.

— Dacă o să mergem tot aşa; spuse el, vom face pe puţin treizeci de leghe în douăzeci şi patru de ore, şi în curând o să ajungem la celălalt ţărm.

N-am răspuns nimic, ci m-am aşezat la o margine a plutei. Coasta de miazănoapte începea să se piardă la orizont. Cele două braţe ale ţărmului se deschideau larg, ca şi cum ar fi vrut să ne uşureze plecarea. înaintea ochilor mei se întindea o mare fără de sfârşit. Nori mari îşi plimbau cu repeziciune umbra cenuşie peste apele acestea posomorâte, parcă apăsându-le greu. Razele argintii ale luminii electrice, care se reflectau ici şi colo prin stropii de apă, împresurau pluta cu o ploaie de scântei luminoase. În curând nu se mai văzu nici o urmă de uscat, orice punct de reper dispăru, şi dacă n-ar fi fost dâra spumoasă a plutei, aş fi putut crede că stăm pe loc.

Spre prânz am întâlnit alge uriaşe, care se ondulau pe suprafaţa valurilor. Cunoşteam puterea de rezistenţă a acestor plante, care reuşesc să-şi ducă viaţa la o adâncime de peste douăsprezece mii de picioare pe fundul mărilor, se fecundează la presiuni de 400 de atmosfere şi deseori formează reţele atât de puternice, încât împiedică mersul vapoarelor; dar nu mi-aş fi închipuit niciodată că ar putea să existe specii atât de gigantice ca acelea din Marea Lidenbrock.

Pluta noastră înainta pe lângă fucuşi lungi de 3 — 4000 de picioare, care păreau nişte şerpi imenşi, ce se întindeau cât vedeai cu ochii.

Ceasuri întregi mă distram urmărind cu privirea panglicile acelea nesfârşite, crezând mereu că le dau de capăt, dar, până la urmă, răbdarea îmi era înşelată şi rămâneam numai cu uimirea.

Ce forţă a putut să dea naştere unor astfel de plante şi care va fi fost aspectul Pământului în primele veacuri de la formarea sa, când, sub acţiunea căldurii şi a umezelii, regnul vegetal se dezvolta singur pe tot întinsul globului?

Se lăsa seara şi, după cum observasem şi în ajun, luminozitatea aerului nu se micşoră câtuşi de puţin. Era un fenomen constant, aşa că puteai să contezi pe durata lui.

După cină m-am întins lângă catarg, şi imediat am adormit, în mijlocul unei atmosfere molcome care predispunea la visare.

Hans, nemişcat la cârmă, lăsa pluta să alunece în voie. De altfel, cum era împinsă de vânt, nici nu avea nevoie să fie condusă.

De la plecarea noastră din Portul Grauben, profesorul Lidenbrock mă însărcinase să ţin Jurnalul de bord, adică să notez cele mai mici observaţii, să consemnez fenomenele interesante, direcţia vântului, viteza, drumul parcurs, într-un cuvânt, toate întâmplările acestei ciudate călătorii.

Mă voi mărgini, deci, să reproduc aici însemnările mele zilnice, scrise, ca să spun aşa, sub impulsul evenimentelor, pentru a reda cât mai exact călătoria noastră pe apă.

Vineri, 14 august. Vânt continuu şi egal de la nord-vest. Pluta alunecă repede şi în linie dreaptă. Coasta rămâne la 30 de leghe, bătută de vânt. Nimic la orizont. Intensitatea luminii e neschimbată. Timp frumos sau, mai bine zis, norii sunt la mare înălţime, nu prea deşi şi scăldaţi într-o atmosferă albă, asemănătoare cu argintul topit.

Termometrul: +32 grade.

La amiază, Hans leagă un cârlig de undiţă, la capătul unei frânghii.

Drept momeală îi pune o bucăţică de carne şi-l aruncă în mare, dar timp de două ore nu prinde nimic. Oare apele astea să nu aibă peşti? Deodată se produce o smucitură. Hans trage undiţa şi scoate un peşte care se zbate puternic.

— E un morun, exclam eu, un morun!

Profesorul îl priveşte mai de aproape şi imediat îmi dau seama că nu e de aceeaşi părere cu mine.

— Peştele acesta are capul turtit şi rotund, şi partea posterioară acoperită cu plăci osoase; gura n-are dinţi, iar aripioarele pectorale, destul de dezvoltate, sunt lipite de trup, care se termină fără coadă. Acest peşte aparţine desigur unei specii înrudite cu morunul şi, de aceea, naturaliştii, l-au clasat în aceeaşi specie, dar se deosebeşte de morun printr-o seamă de trăsături destul de importante.

După acest scurt examen, care vădeşte că unchiul meu nu se înşeală, el conchide:

— Aşadar, peştele acesta aparţine unei specii dispărute de secole şi din care se mai găsesc numai urme fosile în straturile din perioada devoniană.

— Cum, exclam eu mirat, am prins oare unul din peştii care trăiau în mările din era primară?!

— Da, răspunde profesorul, continuându-şi observaţiile. Şi, după cum vezi, aceşti peşti fosile nu seamănă câtuşi de puţin cu speciile actuale. La drept vorbind, e un adevărat noroc să poţi pune mâna pe un asemenea exemplar viu.

— Dar cărei familii aparţine?

— Ordinului ganoizilor, familiei cefalospidelor, speciei...

— Ei?

— Speciei pterythis, pot să jur! Dar acesta are o particularitate care se întâlneşte numai la peştii din apele subterane.

— Care?

— E orb!

— Orb!

— Propriu-zis, nu e numai orb, dar organul văzului îi lipseşte cu desăvârşire.

Îl privesc şi eu. Într-adevăr, n-are ochi. Dar exemplarul acesta poate să fie doar un caz particular. Hans pune din nou momeală şi aruncă undiţa în apă. Nu încape îndoială că marea asta e plină de peşti, căci în două ore prindem o mare cantitate de pterythis, precum şi peşti care aparţin unei familii de asemenea dispărută, dipteridele, dar, din păcate, unchiul meu nu poate preciza din ce specie fac parte. Tuturor le lipsesc ochii. Pescuitul acesta, la care nu ne aşteptam, ne împrospătează foarte serios proviziile.

Un lucru pare absolut sigur: apele acestea nu adăpostesc decât specii fosile. Or, e ştiut că peştii, ca şi reptilele, sunt cu atât mai perfecţi, cu cât apariţia lor e mai veche. Poate că vom întâlni şi câţiva saurieni, pe care oamenii de ştiinţă au reuşit să-i reconstituie după o bucăţică de os!.... îmi iau ocheanul şi privesc marea. E pustie. Fără îndoială că ne mai aflăm încă foarte aproape de coastă. Privesc în aer. Oare ar fi imposibil să văd unele din păsările reconstituite de nemuritorul Cuvier, fâlfâind din aripi pe aceste greoaie straturi atmosferice? Peştii le-ar putea furniza o hrană suficientă; doar sunt în mare număr. Cercetez văzduhul, dar e la fel de pustiu ca şi ţărmurile.

Totuşi imaginaţia mă poartă prin minunatele domenii ale paleontologiei. Visez cu ochii deschişi. Mi se pare că văd la suprafaţa apelor acele chersite enorme, acele broaşte ţestoase antediluviene, asemănătoare cu nişte insule plutitoare. Pe ţărmurile întunecoase îşi fac apariţia marile mamifere din primele zile ale Pământului, leptoterium, găsit în cavernele din Brazilia, mericoterium, venit din regiunile îngheţate ale Siberiei. Mai încolo păşeşte pachidermul lopiodon; acest tapir uriaş se ascunde îndărătul stâncilor, gata să se încaiere pentru a-şi păstra prada, cu anaploterium, un animal ciudat, înrudit deopotrivă cu rinocerul, calul, hipopotamul şi cămila, ca şi cum Creatorul, fiind prea grăbit în primele ore ale facerii lumii, ar fi reunit mai multe animale într-unul singur. Mastodontul uriaş îşi învârteşte trompa şi zdrobeşte cu colţii stâncile care se înalţă pe mal, în timp ce megaterium, încovoiat peste enormele sale labe, scormoneşte pământul şi mugeşte puternic, făcând să răsune de ecouri sonorele bolţi de granit. Protopitecul, prima maimuţă apărută pe suprafaţa globului, se caţără anevoie pe stânci abrupte. În văzduh, sau mai bine zis în primele straturi de aer dens, pterodactilul îşi desface labele înaripate şi alunecă întocmai ca un mare liliac. Mult mai sus, păsări imense, mai puternice decât casoarul şi mult mai mari decât struţul, îşi desfăşoară largile aripi şi-n zbor se izbesc cu capul de pereţii bolţii de granit.

În imaginaţia mea reînvie toată această lume fosilă. Gândurile îmi rătăcesc spre timpurile biblice ale facerii lumii, cu mult înainte de naşterea omului, când Pământul suferea încă mari prefaceri şi nu-i putea oferi mijloace propice de trai. Visul mă poartă şi mai în adâncul timpului: mamiferele dispar, apoi păsările, apoi reptilele din era secundară, şi, în sfârşit,peştii, crustaceii, moluştele, articulatele. Zoofiţii din era primară se întorc, la rândul lor, în neant. De fapt, viaţă există numai în fiinţa mea, numai inima mea bate în această lume pustie. Nu mai există anotimpuri şi nici clime diferite; căldura proprie a globului creşte neîncetat şi atinge căldura astrului solar. Vegetaţia e abundentă. Trec ca o umbră prin mijlocul ferigilor arborescente şi cu pasul mereu nesigur, calc peste marnele strălucind în toate culorile curcubeului şi peste gresia pestriţă. Mă sprijin de trunchiul uriaşilor coniferi; mă culc la umbra sfenofilelor, a asterofilelor şi a licopodelor înalte de 100 de picioare.

Veacurile se scurg înapoi, cu repeziciunea unei zile. Cu ochii minţii revăd transformările. Plantele au dispărut, rocile de granit îşi pierd duritatea; starea lichidă va înlocui starea solidă, sub acţiunea unei călduri şi mai puternice; apele aleargă la suprafaţa globului; fierb, se volatilizează; vaporii învăluie Pământul care, încetul cu încetul, nu mai formează decât o masă gazoasă de un roşu-alb, imensă ca soarele şi la fel de strălucitoare!

În centrul acestei nebuloase, de 1400000 de ori mai mare decât globul pe care-l va forma într-o bună zi, mă aflu eu, târât în spaţiile interplanetare! Corpul meu se subţiază din ce în ce, se sublimează la rândul său şi, întocmai ca un atom imponderabil, se amestecă cu imenşii vapori care îşi descriu în infinit orbita lor cuprinsă de flăcări!

Ce vis! Oare unde mă duce? Mâna mea înfrigurată zvârle pe hârtie amănuntele acestor ciudate năluciri! Am uitat totul, în jurul meu nu mai e nici profesorul, nici călăuza, nici pluta! Mintea îmi e cuprinsă de frigurile delirului....

— Ce ai ? mă întreabă unchiul meu.

Ochii mei holbaţi se fixează asupra lui, fără să-l vadă.

— Ia seama, Axel, să nu cazi în mare!

În aceeaşi clipă mă simt strâns de o mână viguroasă. E mâna lui Hans. Cum mă aflam în prada acelui delir, fără intervenţia lui, cu siguranţă c-aş fi căzut în apă.

— Nu cumva a înnebunit?.... întreabă profesorul.

— Dar ce e? Ce s-a întâmplat?! spun eu în cele din urmă, revenindu-mi în fire.

— Eşti bolnav?

— Nu, am avut numai un moment de halucinaţie, dar a trecut. Toate decurg bine?

— Da! Vântul e prielnic şi marea liniştită! Mergem foarte repede şi, dacă nu mă înşel, în curând o să ajungem pe ţărmul celălalt.

La aceste cuvinte mă ridic şi cercetez orizontul. Dar nu zăresc decât aceeaşi linie de apă care se împreună cu linia norilor.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 32

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 32

de Jules Verne

Biografie

Opera