O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 38

de Jules Verne

CAPITOLUL 38

Pentru a înţelege de ce unchiul a evocat pe aceşti iluştri naturalişti francezi, trebuie să vă spun că, cu câtva timp înainte de plecarea noastră, paleontologia înregistrase un fapt de o mare însemnătate.

La 28 martie 1863, sub conducerea domnului Boucher de Perthes s-au făcut o serie de săpături la carierele de la Moulin-Quignon, din apropiere de Abbeville, în departamentul Somme din Franţa, şi cu acel prilej s-a găsit un maxilar omenesc, la o adâncime de 400 de picioare sub scoarţa Pământului. Era prima fosilă de acest gen scoasă la lumină. Lângă maxilar s-au mai descoperit topoare de piatră şi bucăţi de cremene cioplită, colorate diferit şi acoperite de vreme cu o patină uniformă.

Această descoperire a avut un mare răsunet nu numai în Franţa, ci şi în Anglia şi Germania. Numeroşi savanţi de la Institutul Francez, şi printre alţii domnii Milne-Edwards şi de Quatrefages, s-au ocupat cu pasiune şi au dovedit cu argumente de necombătut autenticitatea acestei fosile omeneşti, făcându-se cei mai aprigi apărători ai procesului maxilarului, cum era denumit pe vremea aceea de presa engleză.

Această idee fu împărtăşită de către numeroşi geologi din Regatul Unit, ca de pildă domnii Falconer, Busk, Carpenter etc., ca şi de savanţi germani, printre care se afla, în primul rând, unchiul meu Lidenbrock, cel mai pasionat şi mai entuziast, de altfel, dintre toţi.

Autenticitatea unei fosile omeneşti din era cuaternară părea deci demonstrată în mod incontestabil şi admisă.

E adevărat însă că această teză a avut un adversar îndârjit în domnul Elie de Beaumont. Acest savant cu o atât de mare autoritate susţinea că terenul de la Moulin-Quignon nu aparţinea diluviului, ci unui strat mai puţin vechi, şi, de acord în această privinţă cu Cuvier, nu admitea că speţa omenească ar fi fost contemporană cu animalele din era cuaternară.

Unchiul meu Lidenbrock, care era de aceeaşi părere cu marea majoritate a geologilor, s-a aruncat în luptă şi a susţinut cu pasiune ideea autenticităţii craniului, astfel că domnul Elie de Beaumont rămăsese aproape singur.

Eram la curent cu toate amănuntele problemei, dar n-aveam cum să ştim că de la plecarea noastră s-au făcut noi progrese în această direcţie. în pământurile mişcătoare ale anumitor grote din Franţa, Elveţia şi Belgia se mai descoperiseră între timp şi alte maxilare identice, cu toate că era vădit că au aparţinut unor indivizi de tipuri deosebite şi de specii diferite, precum şi tot soiul de arme, ustensile, unelte ca şi oseminte de copii, de adolescenţi, de bărbaţi şi de bătrâni. Aşadar, pe zi ce trecea, faptele pledau din ce în ce mai puternic în favoarea tezei care susţine că omul a apărut în era cuaternară.

Şi aceasta nu era totul. Alte resturi, dezgropate după aceea din terenul terţiar pliocen, îngăduiseră unor savanţi şi mai îndrăzneţi să emită ideea că speţa omenească are o vechime şi mai mare. E adevărat că aceste rămăşiţe nu erau oseminte omeneşti, ci numai obiecte din industria casnică arhaică: tibii, femururi de animale fosile, scrijelate în mod regulat, sculptate, ca să spunem aşa, de mâna greoaie şi neîndemânatică a omului primitiv.

Astfel, dintr-un salt, omul urca pe scara timpului nenumărate veacuri; apăruse înaintea mastodontului şi devenea contemporanul lui Elefas meridionalis! Avea deci o existenţă de aproximativ o sută de mii de ani, data pe care cei mai iluştri geologi o dau ca sigură pentru formarea terenului pliocen.

Acesta era pe atunci stadiul la care ajunsese ştiinţa paleontologică, şi cum nouă ne rămăseseră necunoscute ultimele descoperiri, cred că e explicabilă uimirea de care am fost cuprinşi în faţa acelui osuar aflat pe ţărmul Mării Lidenbrock.

Şi socotesc că-i şi mai lesne de înţeles stupoarea şi bucuria unchiului meu, când, la vreo douăzeci de paşi mai departe, s-a găsit faţă în faţă chiar cu unul din specimenele omului cuaternar.

Era un corp omenesc ce putea fi uşor recunoscut. Nu cumva un teren cu o compoziţie cu totul specială, asemănător aceluia din cimitirul Saint Michel din Bordeaux, îl conservase în această perfectă stare veacuri de-a rândul? N-aş putea spune cu certitudine. Dar acest cadavru, cu pielea întinsă şi uscată ca un pergament, cu membrele care încă îşi mai păstraseră muşchii — cel puţin, aşa părea la prima vedere — cu dinţii intacţi, cu părul bogat, cu unghiile de la mâini şi picioare de o mărime înspăimântătoare, se afla acum în faţa noastră, de parcă şi-ar fi dat duhul de curând.

Am rămas mut la vederea acestei apariţii din altă eră. Unchiul meu, care de obicei era atât de vorbăreţ şi de impetuos în discuţii, tăcea şi el. Am ridicat cadavrul şi l-am rezemat de o stâncă. El se uita la noi cu orbitele goale. I-am pipăit bustul, care scotea un sunet ascuţit şi ciudat.

După câteva clipe de tăcere, unchiul meu a fost învins de profesorul din el. Mânat de temperamentul său, Otto Lidenbrock uită peripeţiile călătoriei noastre, locul unde ne aflam, uriaşa cavernă subpământeană care ne încarcera! Se credea, desigur, la Johannaeum, conferenţiind în faţa studenţilor săi, căci luă deodată un ton doctoral şi se avântă într-un adevărat discurs pe care-l adresă unui auditoriu imaginar:

„Domnilor, începu el, am onoarea să vă înfăţişez un om din era cuaternară. Unii iluştri savanţi i-au negat existenţa, iar alţii, nu mai puţin vestiţi, au susţinut-o. Dar dacă acei Toma necredinciosul ai paleontologiei ar fi aici şi l-ar putea pipăi, nu mă îndoiesc c-ar fi siliţi să-şi recunoască greşeala! Ştiu că ştiinţa trebuie să se ferească de acest soi de descoperiri! Cunosc vâlva care s-a produs în jurul aşa-zişilor oameni fosile, prezentaţi de Barnum şi alţi şarlatani de aceeaşi teapă. Cunosc şi povestea cu rotula lui Ajax şi pe aceea a pretinsului corp al lui Oreste1, găsit de spartani, şi pe aceea a corpului lui Asterius2, lung de 10 coţi, despre care vorbeşte Pausanias3. Am citit rapoartele în legătură cu scheletul descoperit la Trapani în secolul al XlV-lea, şi care era atribuit lui Polifem4, şi povestea uriaşului dezgropat în secolul al XVI-lea, în împrejurimile oraşului Palermo. De altfel, dumneavoastră cunoaşteţi la fel de bine ca şi mine, domnilor, vâlva stârnită de acele gigantice oseminte descoperite lângă Lucarno, în 1557, de către celebrul medic Felix Plater, care susţinea că aparţin unui uriaş înalt de 19 picioare. Am studiat cu lăcomie tratatele lui Cassanion, şi toate acele memorii, broşuri, discursuri şi paradiscursuri, publicate în legătură cu scheletul regelui cimbrilor, Teutobocus, cotropitorul Galiei, şi care a fost dezgropat dintr-un teren nisipos în regiunea Dauphine, în 1613! în secolul al XVIII-lea aş fi combătut împreună cu Pierre Campet existenţa preadamiţilor lui Scheuchzer! Am avut în mână lucrarea numită Gigans...”

Dar, ajuns aici, unchiul meu se opri deodată, împiedicat fiind de acel defect de pronunţare care-l făcea să se poticnească la cuvintele mai grele, ori de câte ori vorbea în public.

„În lucrarea numită Gigans”... reluă el, dar se poticni iar.

„Giganteo...”

Imposibil! Afurisitul de cuvânt nu voia să iasă! Ce-ar mai fi râs studenţii de la Johannaeum dacă ar fi fost de faţă!

„Giganteosteologia”, reuşi în sfârşit să pronunţe profesorul Lidenbrock, între două înjurături.

Apoi continuă, însufleţindu-se din nou.

„Da, domnilor, cunosc toate, aceste lucruri. Ştiu, de asemenea, că Cuvier şi Blumembach au susţinut că aceste oseminte sunt simple oase de mamut sau ale altor animale din era cuaternară. Dar de astă dată orice îndoială ar fi o insultă la adresa ştiinţei. Cadavrul e aici! Puteţi să-l vedeţi, să-l pipăiţi. Nu e un schelet, ci un corp intact, păstrat perfect, parcă anume pentru antropologie!”

Abia mă ţineam să nu contrazic această afirmaţie.

„Dacă aş putea să-l spăl într-o soluţie de acid sulfuric, continuă unchiul meu, aş face pe loc să dispară toată acea pojghiţă pământoasă care-l acoperă pe alocuri şi aceste scoici strălucitoare care i s-au încrustat în carne. Dar îmi lipseşte preţiosul dizolvant. Totuşi, chiar aşa cum se prezintă, acest corp ne va povesti propria sa istorie.”

Profesorul se opri aici şi, apucând cadavrul fosilă, îl întoarse pe o parte şi pe alta, cu dexteritatea unui om care face o demonstraţie...

„Îl vedeţi, reluă el, n-are nici şase picioare lungime, aşa că nu ne aflăm câtuşi de puţin în faţa unui gigant! Şi e neîndoios că aparţine razei caucaziene. E de rasă albă, rasa noastră. Craniul acestei fosile e de o formă ovoidală regulată, fără o dezvoltare a pomeţilor şi a maxilarului inferior. Nu prezintă deci acel prognatism care modifică unghiul facial1. Măsuraţi acest unghi şi veţi vedea că este de aproape 90 de grade. Dar voi merge mai departe pe calea deducţiilor şi voi îndrăzni să spun că acest exemplar omenesc aparţine familiei japetice, pe care o găsim răspândită din India până la hotarele Europei occidentale. Nu zâmbiţi, domnilor!”

Nu zâmbea nimeni, dar profesorul era obişnuit ca-n timpul savantelor sale prelegeri să vadă feţele ascultătorilor înveselindu-se.

„Da, reluă el cu o nouă însufleţire, ne găsim în faţa unui om fosilă, contemporan cu mastodonţii, ale căror oseminte umplu acest amfiteatru!... Dar, mă veţi întreba dumneavoastră, pe ce cale a ajuns aici şi cum se explică faptul că straturile în care era el îngropat au putut să alunece până în această vastă scobitură subpământeană ? N-am să mă încumet a vă răspunde, deşi nu mai încape îndoială că acest fapt se datoreşte grozavelor zvârcoliri care se mai produceau încă în scoarţa Pământului în era cuaternară. Răcirea continuă a pământului a dat naştere la crăpături, la prăbuşiri ale straturilor superioare. Nu mă pronunţ, dar, după cum vedeţi, omul e în faţa dumneavoastră, înconjurat de aceste securi, de aceste bucăţi de cremene cioplită, de toate aceste obiecte produse de munca mâinilor lui, în epoca de piatră. Şi doar n-o fi venit şi el până aici ca turist, la fel ca mine, sau ca pionier al ştiinţei, căci autenticitatea originii sale străvechi nu poate fi pusă la îndoială.”

Profesorul tăcu, iar eu am izbucnit în aplauze entuziaste. De altfel, unchiul avea dreptate şi-mi dădeam bine seama că şi alţi oameni, mult mai învăţaţi decât nepotul său, cu greu l-ar fi putut combate.

În afară de asta, corpul acela transformat în fosilă nu era singurul din imensul osuar. La fiecare pas pe care-l făceam prin această pulbere, dădeam peste asemenea cadavre şi unchiul meu ar fi putut cu uşurinţă să aleagă pe cel mai bine conservat dintre ele, pentru a-i convinge şi pe cei mai neîncrezători.

Într-adevăr, acest imens cimitir, în care zăceau de-a valma nenumărate generaţii de oameni şi animale, oferea un spectacol uimitor.

Dar, la un moment dat, a început să ne frământe o întrebare foarte spinoasă, la care nu îndrăzneam să dăm un răspuns. Oare aceste fiinţe care au alunecat pe ţărmurile Mării Lidenbrock, în urma zguduirilor scoarţei, au fost ele vii în momentul acela sau de mult închiseseră ochii ? Sau mai degrabă au trăit aici, în această lume subterană şi sub acest cer artificial, născându-se şi murind ca şi locuitorii pământului?!

Până acum nu ne fusese dat să vedem alte fiinţe vii decât peştii şi monştrii marini. Dar oare n-ar fi fost posibil ca pe aceste plaje pustii să mai rătăcească încă vreun om al adâncurilor?

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 38

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 38

de Jules Verne

Biografie

Opera