O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 19

de Jules Verne

CAPITOLUL 19

A doua zi, marţi, în 30 iunie, am reînceput coborârea la ora 6 dimineaţa.

Am mers tot timpul pe stratul de lavă, care se arătă a fi o adevărată rampă naturală, având o pantă dulce ca acele planuri înclinate care încă mai înlocuiesc scara în casele vechi. Am mers astfel până la ora 12 şi 17 minute şi chiar în momentul acela l-am ajuns pe Hans, care tocmai se oprise.

— Ei drăcie, strigă unchiul meu, am atins extremitatea hornului!... M-am uitat în jurul meu. Într-adevăr, ne aflam la o răspântie unde se deschideau două drumuri, ambele întunecoase şi înguste. Pe care trebuia să-l luăm? Era greu de hotărât.

Dar unchiul meu nu voia să se arate în faţa noastră ca un om care şovăie, de aceea ne arătă galeria dinspre răsărit, şi, după puţin timp, toţi trei ne înfundarăm în ea.

De altfel, orice şovăială în faţa acestor două drumuri s-ar fi prelungit la infinit, căci nu exista nici un indiciu care să ne arate pe care să-l alegem; trebuia să încercăm absolut la noroc.

Panta noii galerii era mai mică şi coboram pe nesimţite, dar pereţii ei erau mai neregulaţi. Câteodată treceam pe sub nenumărate arcuri care semănau perfect cu bolţile unei catedrale gotice. Artiştii evului mediu ar fi putut studia aici toate formele acestei arhitecturi religioase care are la bază ogiva. După o milă a trebuit să ne aplecăm sub nişte arcade joase, în stil roman, şi am putut vedea o mulţime de stîlpi groşi, încovoiaţi sub curbura bolţilor. Pe alocuri eram siliţi să ne târâm de-a lungul unor înguste şi scurte coridoare, care semănau cu bârlogurile castorilor.

Căldura era îndeajuns de suportabilă. Fără să vreau, mă gândeam la dogoarea care trebuie să fi fost pe vremea când lava zvîârlită de Sneffels se precipita pe drumul acesta, atât de liniştit azi. Parcă vedeam torentele de foc spărgându-se de colţurile galeriei şi vaporii supraîncălziţi îmbulzindu-se în acest spaţiu strâmt!

Numai de nu i-ar veni bătrânului vulcan fantezia de a-şi relua activitatea! mă gândii.

Nu mi-am împărtăşit gândurile unchiului Lidenbrock, căci nu le-ar fi înţeles. Dealtfel, singura lui preocupare era să înaintăm. în ce-l priveşte, mergea, aluneca, ba chiar se şi rostogolea de era nevoie, cu o convingere şi cu o străduinţă pe care, la urma urmei, merita s-o admiri.

La ora 6 seara, după un drum nu prea obositor, parcursesem două leghe spre miazăzi, dar în adâncime abia un sfert de milă.

Unchiul meu dădu semnalul de oprire. Am mâncat fără să vorbim prea mult şi apoi am adormit adânc.

De altfel, pregătirile pentru noapte erau destul de simple; o pătură în care te înfăşurai alcătuia tot aşternutul. Pe aceste meleaguri nu aveam să ne temem nici de frig şi nici de vizite nedorite. Călătorii care se înfundă în mijlocul deşerturilor africane sau în pădurile Americii sunt siliţi să se vegheze reciproc în timpul somnului, dar aici domnea o linişte absolută şi ne aflam în deplină siguranţă. Era sigur că n-o să întâlnim nici sălbatici şi nici fiare sălbatice, aşa că în privinţa asta nu duceam nici o grijă.

A doua zi ne-am sculat odihniţi şi bine dispuşi. Am continuat drumul pe acelaşi strat de lavă ca şi în ajun. Era imposibil să recunoşti natura terenurilor prin care treceam. Tunelul, în loc să se înfunde în măruntaiele Pământului, tindea să devină absolut orizontal. La un moment dat, mi s-a părut chiar că urcă spre suprafaţa Pământului. Nu mă înşelasem. Către ora 10 dimineaţa, acest lucru deveni atât de evident şi prin urmare atât de obositor, încât am fost siliţi să ne încetinim mersul.

— Ce-i, Axel ? mă întrebă, nerăbdător, profesorul.

— Ce-i? Nu mai pot! răspunsei eu, sleit de oboseală.

— Cum? După o plimbare de trei ore pe un drum atât de uşor!

— Uşor, nu zic nu, dar foarte obositor.

— Obositor, când nu facem altceva decât să coborâm!

— Să urcăm, dacă nu vă e cu supărare!...

— Să urcăm?! făcu unchiul meu ridicând din umeri.

— Nu încape îndoială! De o jumătate de oră, pantele sunt mai puţin înclinate şi dacă vor continua să meargă aşa, o să ne pomenim iarăşi pe pământul Islandei.

Profesorul dădu din cap ca un om care nu vrea să se lase convins. Am încercat să-i vorbesc, însă el nu-mi răspunse şi-mi făcea semn să merg înainte. Tăcerea sa încăpăţânată îmi arăta că nu era deloc în toane bune.

Mi-am reluat povara cu curaj, şi-l urmam cât puteam de repede pe Hans, care păşea înaintea unchiului meu. Nu voiam să rămân în urmă şi singura mea preocupare era să nu-mi pierd tovarăşii din ochi. Mă treceau fiorii la gândul că aş putea să mă rătăcesc în adâncimile acestui labirint.

Şi-apoi, dacă drumul devenea mai greu, mă consolam cu speranţa că ne apropiem de suprafaţa Pământului. Cum această nădejde se confirma la tot pasul, mă bucuram la gândul că o voi revedea pe micuţa mea Grauben.

Pe la amiază, pereţii galeriei şi-au schimbat aspectul. Mi-am dat seama de asta după reflexul luminii electrice, care slăbise simţitor. În locul învelişului de lavă, terenul era alcătuit dintr-o rocă lucioasă. Masivul se compunea din straturi înclinate şi deseori dispuse vertical. Ceea ce însemna că ne găseam într-o epocă de tranziţie, în plină perioadă siluriană1.

— E neîndoios, am strigat eu, că sedimentele apelor au format în a doua eră a Pământului toate aceste şisturi, calcaruri şi gresii! Lăsăm în urmă masivul de granit! Acu' procedăm ca nişte hamburghezi care pentru a merge la Lübeck ar lua-o pe drumul Hanovrei!

Ar fi trebuit să păstrez pentru mine aceste observaţii, dar temperamentul meu de geolog fu mai tare decât prevederea, aşa că unchiul Lidenbrock îmi auzi exclamaţiile.

— Ia priveşte! îi spusei eu arătându-i straturile de gresie, care alternau cu cele de calcar, şi primele semne care indicau imediata apropiere a terenurilor de ardezie.

— Ei şi?

— Iată-ne ajunşi în perioada în care au apărut primele plante şi primele animale!

— Crezi?

— Priveşte, examinează, observă!

L-am silit să plimbe lampa pe pereţii galeriei. Mă aşteptam să nu-şi poată reţine o exclamaţie de surpriză. Dar nu spuse nici un cuvânt şi-şi văzu mai departe de drum.

Oare m-a înţeles sau nu ? Nu voia să cedeze câtuşi de puţin din mândria sa de unchi şi savant şi să recunoască cinstit că se înşelase alegând galeria dinspre răsărit, sau ţinea cu orice preţ să meargă până la capătul ei ? Nu mai era nici o îndoială că părăsisem drumul lavelor şi că mergeam pe o cale care nu ducea spre adâncul Sneffelsului.

Totuşi mă întrebam dacă nu dădeam o importanţă prea mare acestor schimbări de teren. La urma urmei, nu s-ar fi putut să mă înşel ? Străbăteam oare, într-adevăr, nişte straturi de roci suprapuse peste masivul de granit?

Dacă am dreptate, mi-am spus, trebuie să dau neapărat peste nişte resturi de plante din acea perioadă străveche. Şi în faţa evidenţei nu va mai putea obiecta nimic. Să căutăm deci!.

N-am făcut nici o sută de paşi şi-mi apărură înaintea ochilor dovezi incontestabile. Trebuia să fie chiar aşa cum presupusesem, căci în perioada siluriană trăiau în mări peste 1500 de specii de vegetale şi animale. Picioarele mele, obişnuite cu solul dur al lavelor, călcară deodată pe o pulbere formată din resturi de plante şi de cochilii. Pe pereţi se observau foarte clar urme de fucus şi licopode. Profesorul Lidenbrock nu se putea înşela, dar cred că el închidea ochii, ca să nu vadă nimic, şi îşi continua drumul cu acelaşi pas neschimbat.

Încăpăţânarea asta trecea dincolo de orice limită! N-am mai putut răbda. Am luat o cochilie păstrată perfect, care aparţinuse unui animal întrucâtva asemănător cârcâiacului de azi şi, întinzându-i-o unchiului meu, i-am spus:

— Priveşte!

— Ei şi, răspunse el liniştit, e cochilia unui crustaceu din speţa dispărută a trilobiţilor. Atât şi nimic mai mult!

— Şi nu tragi de aici nici o concluzie ?

— Cum să nu! Aceeaşi concluzie pe care o tragi şi tu, că am părăsit stratul de granit şi drumul de lavă. E foarte posibil să mă fi înşelat şi să fi greşit calea. Dar nu voi fi sigur de eroare mea decât în momentul în care voi fi mers până la capătul acestei galerii.

— Ai dreptate să procedezi aşa, unchiule, şi eu te-aş aproba, dacă nu ne-ar ameninţa o mare primejdie....

— Care anume ?

— Lipsa de apă.

— Ei bine, Axel, vom micşora porţiile.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 19

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 19

de Jules Verne

Biografie

Opera