O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 30

de Jules Verne

CAPITOLUL 30

La început n-am văzut nimic. Ochii mei, care se dezobişnuiseră cu lumina, s-au închis brusc. Când am putut să-i redeschid, am rămas mai mult uimit decât încântat.

— Marea! am strigat eu.

— Da, răspunse unchiul meu, Marea Lidenbrock, şi-mi place să cred că nici un navigator nu-mi va disputa cinstea de a o fi descoperit şi dreptul de a-i fi dat numele meu!

Cât vedeai cu ochii, se întindea o pânză de apă nemărginită, care părea să fie începutul unui lac sau al unui ocean. Ţărmul foarte mult scobit oferea ultimelor ondulaţii ale valurilor un nisip fin, auriu, presărat cu scoici mici, unde-şi avuseseră lăcaşul primele fiinţe de pe Pământ. Valurile se spărgeau cu acel murmur sonor, specific spaţiilor închise, dar vaste. O spumă străvezie zbura pe luciul apei, purtată de suflarea unui vânt uşor, şi câteva picături ajunseră până la mine şi mă stropiră pe faţă. Pe această plajă, uşor înclinată, la aproape o sută de stânjeni de marginea valurilor, se sfârşeau, înaintând în mare, proptelele stâncilor enorme, care se lărgeau în partea de sus, ridicându-se la o ameţitoare înălţime. Unele din ele, sfâşiind ţărmul cu colţurile lor ascuţite, formau capuri şi promontorii roase de dinţii talazurilor. Ochiul urmărea, cât putea să cuprindă cu privirea, aceste mase, care se profilau limpede pe fundalul înceţoşat al orizontului.

Era un adevărat ocean, cu ţărmuri care coteau capricios, dar pustii şi cu un aspect îngrozitor de sălbatic.

Dacă privirile mele puteau să se plimbe până hăt departe pe această mare, apoi acest lucru se datora unei lumini speciale, care te făcea să desluşeşti cele mai mici detalii. Nu era lumina soarelui, cu fascicolele sale strălucitoare şi iradiaţia splendidă a razelor, şi nici strălucirea palidă şi vagă a astrului nopţii care doar reflectă lumina soarelui, fără să dea însă căldură. Intensitatea acestei lumini speciale, împrăştierea ei difuză, albeaţa ei puternică, dar uscată, temperatura ei îndeajuns de mică, strălucirea ei, superioară în realitate aceleia a lunii, arătau în mod evident că e de origine electrică. Era ca o auroră boreală, un fenomen cosmic continuu, care avea loc în această uriaşă peşteră ce putea cuprinde un ocean.

Bolta suspendată deasupra capului meu, cerul, dacă vreţi, părea alcătuit din nori mari, din aburi mişcători şi schimbători care, prin efectul condensării, trebuiau, în anumite zile, să se transforme în ploi torenţiale. La început nu mi-a venit să cred că sub o presiune atât de puternică a atmosferei evaporarea apei ar putea să se producă, şi totuşi, printr-un fenomen fizic pe care nu-l înţelegeam, în aer pluteau pături largi de nori. Dar era frumos. Iradiaţiile electrice dădeau naştere la uimitoare jocuri de lumină, care se răsfrângeau pe suprafaţa norilor aflaţi foarte sus. Pe volutele lor inferioare se desenau umbre vii, şi, deseori, între două straturi

despărţite, o rază aluneca până la noi cu o intensitate deosebită. Dar oricât ar fi fost de puternică lumina, ea nu se putea compara cu aceea a soarelui, deoarece nu radia căldură. Din această pricină, priveliştea era tristă şi nespus de melancolică. În locul unui cer spuzit de stele strălucitoare.

Simţeam deasupra acestor nori o boltă de granit care mă strivea sub greutatea ei. Şi, la drept vorbind, oricât de imens era acest spaţiu, el n-ar fi fost de ajuns nici pentru plimbarea celui mai puţin ambiţios dintre sateliţi!...

Mi-am amintit atunci de acea teorie a unui căpitan englez, care asemăna Pământul cu o vastă sferă, goală în interior, şi în care aerul se menţinea luminos din cauza presiunii sale, în timp ce doi aştri, Pluton şi Proserpina, îşi descriau în acest spaţiu misterioasele lor orbite. Oare cele spuse de el erau adevărate? Ceea ce pot afirma e că ne aflam, într-adevăr, închişi într-o enormă scobitură. Nu-i puteai judeca nici lărgimea, căci ţărmurile ei se întindeau cât vedeai cu ochii, şi nici de lungime nu-ţi puteai da seama, căci privirea ţi-era la un moment dat oprită de-o linie orizontală cam nesigură. în ceea ce priveşte înălţimea, trebuie că trecea de câteva leghe. Ochiul nu putea să zărească pilonii de granit pe care se sprijinea bolta, ci doar un nor imens, atârnând în atmosferă, a cărui înălţime depăşea cu vreo două mii de stânjeni altitudinea superioară a vaporilor tereştri şi care se datora, fără îndoială, densităţii considerabile a aerului.

Cuvântul peşteră nu zugrăveşte întocmai acest spaţiu imens. Din păcate, cuvintele omeneşti sunt neîndestulătoare pentru a exprima tot ce vede acela care se hazardează în abisurile globului.

Nu eram în stare să-mi explic existenţa unei astfel de scobituri. Să se fi produs, oare, prin răcirea scoarţei pământeşti? Din povestirile călătorilor aflasem de unele peşteri celebre, dar nici una dintre ele nu avea asemenea dimensiuni.

Peştera Guakhara, din Columbia, cercetată de savantul Humboldt, a fost străbătută de el pe o distanţă de două mii cinci sute de picioare, fără să-i fi dat de fund, dar e puţin probabil că se întinde mult peste această lungime. Imensa Peşteră a Mamutului din Kentucky are, de asemenea, proporţii gigantice, căci bolta ei se înalţă la 500 de picioare, deasupra unui lac fără fund. Nici ei nu i s-a dat de capăt, deşi mai mulţi călători au parcurs-o pe o distanţă depăşind zece leghe în interiorul ei. Dar ce însemnau amândouă faţă de uriaşa scobitură subpământeană pe care o admiram eu, cu cerul său de vapori, cu iradiaţiile sale electrice şi cu o mare întinsă, închisă între ţărmurile ei! închipuirea mea se zbătea neputincioasă în faţa acestei imensităţi.

Contemplam în tăcere toate aceste minuni. Îmi lipseau cuvintele ca să pot exprima cu adevărat ceea ce simţeam. Mi se părea că mă găsesc pe vreo planetă îndepărtată, pe Uranus sau Neptun, şi că asistăm la nişte fenomene cu totul necunoscute unui pământean.

Aceste senzaţii trebuiau să fie redate prin cuvinte noi, pe care mintea mea nu era în stare să le scornească. Priveam, reflectam şi admiram totul, cu un fel de uimire amestecată cu groază.

Surpriza şi noutatea unei asemenea privelişti îmi îmbujorară faţa; simţeam că mirarea ce mă cuprinsese era un adevărat leac pentru mine şi că-mi grăbeam vindecarea prin această nouă terapeutică. Adevărul e că aerul tare şi foarte dens mă înviora, dând mai mult oxigen plămânilor mei.

E lesne de înţeles bucuria fără margini pe care o simţeam, respirând acest aer încărcat cu umede emanaţii saline, după cele 47 de zile petrecute prin galerii strâmte şi întortocheate. Nu-mi părea rău că părăsisem grota întunecoasă. Unchiul meu, care se obişnuise cu priveliştile acelea minunate, nu se mai mira defel.

— Eşti în stare să te plimbi puţin ? mă întrebă el.

— Fireşte. Cred că nimic nu poate fi mai plăcut.

— Ei bine, atunci dă-mi braţul şi să urmăm cotiturile ţărmului. Am acceptat bucuros şi-am pornit-o pe malul acestui nou ocean.

Pe stânga se înălţau stânci abrupte, căţărate unele peste altele, formând o îngrămădire uriaşă care-ţi producea o impresie uimitoare. Pe laturi se rostogoleau nenumărate cascade, care curgeau ca nişte pânze de apă limpezi şi răsunătoare. Câţiva aburi uşori săltau din stâncă în stâncă, arătând locul izvoarelor calde, iar pâraiele şerpuiau leneşe înspre bazinul comun, de parcă ar fi căutat pe povârnişuri prilejul de a murmura şi mai plăcut.

Printre ele am recunoscut şi Izvorul lui Hans, credinciosul nostru tovarăş de drum, care se pierdea liniştit în mare, ca şi cum n-ar fi făcut altceva de la începutul lumii.

— De acum înainte n-o să-l mai vedem, şi-o să ne lipsească! am spus eu, suspinând.

— Ce-are a face! făcu profesorul. El sau altul, totuna-i!

Am găsit că răspunsul vădea o oarecare nerecunoştinţă. Dar în clipa aceea, atenţia îmi fu atrasă de o privelişte neaşteptată. La vreo 500 de paşi, pe un promontoriu înalt, ne apăru înaintea ochilor o pădure deasă. Era alcătuită dintr-o mulţime de copaci de mărime mijlocie, în formă de umbrelă, cu contururile bine desenate şi geometrice. Curenţii atmosferici păreau că n-au nici o influenţă asupra frunzişului lor şi, cu toată bătaia vântului, ei rămâneau nemişcaţi, de parcă ar fi fost nişte cedri împietriţi.

Am grăbit pasul. Nu ştiam ce nume să dau acestor arbori ciudaţi Făceau ei oare parte din cele două sute de mii de specii vegetale cunoscute până acum, sau trebuia să le acordăm cumva un loc special în flora vegetaţiilor lacustre? Nu! Când am ajuns la umbra lor, surpriza mea s-a transformat în admiraţie.

În adevăr, mă aflam în faţa unor specii care creşteau şi pe pământ, numai că aici erau croite după un tipar uriaş. Unchiul meu le spuse imediat pe nume.

Şi nu se înşela defel. Închipuiţi-vă ce dezvoltare au luat aceste plante care se simt bine în mediile calde şi umede! Ştiam că Licoperdon giganteum atinge, după părerea lui Bulliard, o circumferinţă de opt-nouă picioare, dar aici era vorba de ciuperci albe, înalte de treizeci-patruzeci de picioare, cu o pălărie care avea un diametru cam de aceeaşi mărime. Şi erau cu miile. Lumina nu reuşea să pătrundă prin umbra deasă a pădurii şi un întuneric desăvârşit domnea sub aceste domuri suprapuse ca acoperişurile rotunde ale unei cetăţi africane.

Am vrut să mă afund mai adânc în pădure, dar m-a cuprins un frig de moarte. Totuşi am rătăcit o jumătate de oră sub aceste bolţi cărnoase şi umede, şi când ne-am întors pe malul mării a fost o adevărată binefacere.

Dar vegetaţia acestui ţinut subteran nu era formată numai din ciuperci. Mai încolo se înălţau, în grupuri, numeroşi alţi arbori cu frunzişul decolorat. Nu era greu să-i recunoşti: erau modeştii arbuşti ai pământului, care aici aveau dimensiuni fenomenale, licopode gigantice de 100 de picioare, sigilării uriaşe, ferigi arborescente, înalte ca brazii care cresc la mari altitudini, lepidodendroni cu tulpinile cilindrice bifurcate şi terminate cu frunze lungi şi zburlite, cu perii aspri ca nişte monstruoase plante grase.

— Uimitor, măreţ, splendid! exclama unchiul meu. Iată întreaga floră a erei secundare. Iată modestele plante care cresc în grădinile noastre şi care în primele secole de existenţă a globului se transformau în arbori! Priveşte, Axel, admiră! Nici unui botanist nu i-a fost dat vreodată să se afle în faţa unor asemenea specii Asta-i o adevărată sărbătoare...

— Ai dreptate, unchiule. Se pare că Providenţa a vrut să conserve în această seră imensă plantele antediluviene, pe care intuiţia şi priceperea oamenilor de ştiinţă le-a reconstituit într-un chip atât de perfect.

— Bine zici, băiete, e o seră, dar te-ai exprima şi mai bine dacă ai adăuga că ne găsim, poate, şi într-o menajerie.

— Într-o menajerie?

— Da, fără îndoială! Priveşte ţarina pe care o călcăm, oasele astea împrăştiate pe jos.

— Într-adevăr, oase! strigai eu. Da, oase de animale antediluviene! M-am aplecat repede asupra acestor rămăşiţe. Datorită fosfatului de calciu, aceste resturi înfruntaseră secolele şi se păstraseră intacte. Oasele gigantice semănau cu nişte trunchiuri de arbori uscaţi şi le recunoşteam pe toate, fără cea mai mică şovăire.

— Iată falca de jos a unui mastodont, am spus eu; iată molarii unui dinoterium; iată şi un femur, care nu se poate să fi aparţinut decât celui mai mare dintre aceste animale, unui megaterium. Da, într-adevăr, o menajerie. Aceste oase n-au fost aduse până aici de un cataclism. Fără îndoială că animalele au trăit pe ţărmurile mării subterane, la umbra plantelor arborescente. Iată, văd şi schelete întregi. Şi totuşi...

— Totuşi ? întrebă unchiul meu.

— Nu înţeleg ce caută asemenea patrupede în peştera asta de granit.

— De ce?

— Fiindcă animalele n-au apărut pe pământ decât în era secundară, când terenul sedimentar, format din aluviuni, a înlocuit rocile incandescente, precumpănitoare în era primară.

— Ei bine, Axel, se poate da un răspuns foarte simplu obiecţiunii tale, şi anume, că acest teren e un teren sedimentar.

— Cum?! La o asemenea adâncime sub suprafaţa Pământului?!

— Fără îndoială, şi acest fapt se poate explica prin manifestările geologice care au avut loc. într-o anumită perioadă, Pământul era format dintr-o scoarţă elastică, supusă unor mişcări alternative de sus în jos, datorită legilor atracţiei. Or, e probabil că s-au produs prăbuşiri şi că o parte a terenurilor sedimentare a fost târâtă în fundul prăpăstiilor deschise pe neaşteptate.

— Se poate să se fi întâmplat aşa. Dar dacă în aceste regiuni subterane au trăit cumva animale antediluviene, cine ne poate asigura că vreunul din acei monştri nu mai rătăceşte încă şi azi în mijlocul pădurilor întunecoase sau în spatele stâncilor povârnite?

La gândul acesta mi-am plimbat cu oarecare emoţie privirile în jurul meu, cercetând diferitele puncte ale orizontului, dar nici o fiinţă vie nu apărea pe aceste ţărmuri pustii. Mă simţeam puţin obosit şi m-am dus să mă aşez la capătul unui promontoriu, la picioarele căruia valurile se spărgeau cu zgomot. De aici îmbrăţişam cu privirea tot golful acesta format printr-o zdrenţuire a coastei. În fund, între stâncile piramidale, se desluşea un mic port. Apele sale calme dormeau la adăpost de orice suflare a vântului. O corabie şi două sau trei goelete ar fi putut pluti uşor în acest bazin natural. Aproape că mă aşteptam să văd vreun vas cu pânzele sus, pornind în larg, împins de vântul dinspre miazăzi.

Dar această iluzie se risipi curând. Eram totuşi singurele fiinţe vii în această lume subpământeană. În unele momente, când vântul contenea să mai sufle, pe stâncile aride se lăsa o tăcere mai adâncă decât tăcerile deşertului şi tăcerea asta cobora, plutind, şi pe suprafaţa oceanului. Căutam atunci să străpung cu privirea ceţurile îndepărtate, să sfâşii această perdea aruncată pe fundalul misterios al orizontului. Ce de întrebări mi se înghesuiau pe buze! Unde se sfârşea marea aceasta? Până unde se întindea? Putea-vom oare vreodată să o străbatem şi să ajungem pe ţărmul opus? în ceea ce-l privea pe unchiul meu, el nu se îndoia de acest lucru. Trebuie să spun că şi eu o doream, dar, totodată, mă şi temeam.

Am contemplat aproape o oră această privelişte minunată. După aceea am luat-o din nou pe ţărm, pentru a ne întoarce la peştera noastră şi, sub imperiul celor mai ciudate gânduri, am adormit adânc.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 30

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 30

de Jules Verne

Biografie

Opera