O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 21

de Jules Verne

CAPITOLUL 21

A doua zi am pornit dis-de-dimineaţă. Trebuia să ne grăbim, căci ne aflam la o depărtare de 5 zile de mers de locul unde se despărţeau galeriile.

Nu voi insista asupra suferinţelor prin care am trecut la întoarcere. Unchiul le răbda cu mânia omului care nu mai are sentimentul că-i cel mai tare; Hans, cu resemnarea firii sale paşnice, eu,trebuie să mărturisesc, plângându-mă la tot pasul şi desperat că nu aveam tăria să suport ghinionul ce ne lovise.

Aşa cum prevăzusem, la sfârşitul primei zile de mers nu ne-a mai rămas nici o picătură de apă. Singurul lichid pe care-l mai ave un cu noi era rachiul de ienupăr; dar licoarea asta diabolică îţi ardea gâtlejul, de nici nu mă puteam uita la ea. Căldura mi se părea înăbuşitoare. Oboseala mă paraliza. De mai multe ori era să cad fără cunoştinţă. Poposeam şi de fiecare dată unchiul sau călăuza încercau să mă mai învioreze. Dar, după cum îmi dădeam seama, nici profesorul nu se ţinea mai bine, căci şi pe el îl doborâse oboseala şi chinurile pricinuite de lipsa de apă.

În sfârşit, în ziua de marţi, 7 iulie, târându-ne pe genunchi, pe mâini, am ajuns aproape fără suflare la punctul de întâlnire al celor două galerii. Acolo m-am prăbuşit pe lavă, sleit de orice putere. Era ora 10 dimineaţa.

Rezemaţi de perete, Hans şi cu unchiul meu încercau să ronţăie câţiva pesmeţi. De pe buzele mele umflate ieşeau gemete prelungi. Apoi am căzut într-un adevărat leşin.

După câtva timp, unchiul meu se apropie de mine şi mă ridică în braţe.

— Bietul copil! şopti el, cuprins de o adevărată milă.

M-au impresionat aceste cuvinte, nefiind obişnuit cu asemenea dovezi de dragoste din partea ursuzului profesor Lidenbrock. I-am apucat mâinile care-i tremurau, şi el le lăsă într-ale mele, privindu-mă lung. Ochii îi erau plini de lacrimi.

Apoi l-am văzut că-şi ia bidonul ce-i atârna la şold şi nu mică mi-a fost mirarea când l-a apropiat de buzele mele, spunându-mi:

— Bea!

Oare auzisem bine ? Unchiul meu nu se smintise cumva ? L-am privit ca năuc. Nu voiam sau nu puteam să înţeleg.

— Bea! repetă el.

Şi ridicând bidonul mi-l vărsă tot în gură.

O tu bucurie fără margini! O înghiţitură de apă îmi umezi gura înfierbântată, numai una singură, dar a fost de ajuns pentru a-mi reda viaţa care abia mai pâlpâia în mine.

I-am mulţumit, împreunându-mi mâinile.

— Da, spuse el. O înghiţitură de apă! Ultima! Auzi, tu, ultima! Am păstrat-o pe fundul bidonului, ca pe un lucru de mare preţ. De douăzeci de ori, de o sută de ori a trebuit să rezist îngrozitoarei dorinţe de a o sorbi! Dar am păstrat-o pentru tine, Axel....

— Unchiule! am murmurat eu, în timp ce lacrimi mari îmi umeziseră ochii.

— Da, biet copil, ştiam că vei cădea sleit de oboseală când vom ajunge aici şi am păstrat special picul ăsta de apă, ca să te readuc în simţiri.

— Mulţumesc, mulţumesc! exclamai.

Deşi îmi potolisem foarte puţin setea, recăpătasem niţică vlagă. Muşchii gâtlejului, încordaţi până atunci, începuseră să se destindă şi buzele nu mai îmi erau atât de umflate. Puteam vorbi.

— Unchiule... începui, n-avem de ales; n-avem apă, trebuie să ne întoarcem....

În timp ce vorbeam astfel, unchiul meu evita să mă privească, îndreptându-şi ochii în altă parte, de parcă ar fi vrut să scape de privirea mea.

— Trebuie să ne întoarcem, am continuat eu, ridicând glasul, şi să apucăm din nou drumul Sneffelsului. Numai să ne dea Dumnezeu destulă putere ca să urcăm până în vârful craterului!

— Să ne întoarcem! exclamă unchiul meu, ca şi cum şi-ar fi răspuns mai mult sieşi, decât mie.

— Da, să ne întoarcem, şi încă fără a mai pierde o clipă. Urmă o tăcere destul de lungă.

— Va să zică, reluă profesorul, pe un ton ciudat, cele câteva picături de apă nu ţi-au redat curajul şi energia?....

— Curajul?

— Te văd la fel de abătut ca şi înainte, ba chiar te mai aud rostind şi cuvinte de deznădejde! Cu ce om aveam de-a face şi ce planuri mai urzea încă în mintea sa îndrăzneaţă?!....

— Cum, nu vrei să te întorci?....

— Să renunţ la această călătorie tocmai în momentul când totul îmi dovedeşte că ar putea să izbutească? Niciodată!

— Atunci, să ne resemnăm să pierim?

— Nu, Axel, nu! Poţi să pleci liniştit. Nu vreau să mori! Hans te va întovărăşi. Lasă-mă singur!

— Să te părăsesc!

— Lasă-mă, îţi spun. Am început această călătorie şi o voi duce până la capăt, sau nu mă voi mai întoarce. Pleacă, Axel, pleacă!

Unchiul meu era în prada unei frământări de nedescris. Glasul său, care fusese afectuos o clipă, devenea din nou aspru, ameninţător. Lupta împotriva imposibilului cu o energie sumbră. Nu voiam să-l părăsesc în fundul acestei prăpăstii, dar, pe de altă parte, instinctul de conservare mă împingea să fug din calea lui.

Călăuza urmărea toată scena cu obişnuita sa nepăsare. Totuşi, cred că-şi dădea foarte bine seama de ceea ce se petrece între noi. Din toată înfăţişarea noastră, din gesturile pe care le făceam, se desluşea destul de bine calea diferită către care fiecare din noi încerca să-l atragă pe celălalt. Dar Hans părea că se sinchiseşte prea puţin de lupta pe care o dădeam amândoi şi în care era în joc existenţa lui; el era gata de drum, dacă s-ar fi dat semnalul de plecare, şi gata să rămână dacă stăpânul său i-ar fi făcut cel mai mic semn.

Ah, de ce nu puteam în clipa aceea să mă fac înţeles de el! Vorbele mele, gemetele, tonul meu ar fi mişcat această fire rece. I-aş fi arătat cu de-amănuntul primejdiile pe care nu părea să le bănuiască şi l-aş fi făcut să înţeleagă absurditatea unei asemenea călătorii. Amândoi poate că l-am fi convins pe încăpăţânatul profesor. La nevoie l-am fi silit să se reîntoarcă pe înălţimile Sneffelsului.

M-am apropiat de Hans. I-am luat mâna şi i-am strâns-o cu căldură. Dar el a rămas nemişcat. I-am arătat drumul craterului, dar parcă era o stană de piatră, deşi gâfâiala mea îi arăta cu siguranţă toate suferinţele mele. Islandezul dădu încet din cap, şi, liniştit, îmi făcu semn spre unchiul meu, şoptindu-mi:

— Master!

— Stăpânul, strigai eu. Neghiobule! Doar nu-i stăpân pe viaţa ta. Trebuie să fugi! Trebuie să-l tragi şi pe el după noi! M-auzi? Mă înţelegi tu, Hans?

L-am apucat de braţ şi am vrut să-l scot cu forţa. M-am luptat cu el fără nici un succes. Atunci a intervenit unchiul meu.

— Linişteşte-te, Axel, zise el. N-o să obţii nimica de la acest om, care-i nepăsarea însăşi. Mai bine ascultă-mă ce vreau să-ţi propun.

Mi-am încrucişat braţele privindu-l drept în ochi.

— Lipsa de apă, începu el, e singurul obstacol în calea îndeplinirii proiectelor mele. în galeria pe care am străbătut-o până acum şi care-i formată din lave, din şisturi şi din huile, n-am întâlnit nici măcar o singură picătură, dar se prea poate ca să fim mai norocoşi dacă vom urma galeria dinspre apus. Am dat din cap cu un aer de profundă neîncredere.

— Ascultă-mă până la capăt, reluă profesorul, apăsând pe fiecare cuvânt. În timp ce tu zăceai aici nemişcat, m-am dus să cercetez cealaltă galerie, pentru a vedea ce conformaţie are. Ea duce de-a dreptul spre măruntaiele Pământului şi, peste câteva ore, vom ajunge la masivul de granit. Acolo nu se poate să nu dăm peste nenumărate izvoare. Natura stâncii impune asta, şi instinctul este de acord cu logica, pentru a-mi sprijini convingerea. Şi acum, iată ce vreau să-ţi propun: înainte de a descoperi noile pământuri, Columb a cerut trei zile de răgaz marinarilor săi bolnavi şi îngroziţi, şi întreg echipajul a găsit că cererea sa e îndreptăţită. Şi Columb a descoperit astfel Lumea Nouă. Eu, Columb al acestor regiuni subpământene, nu-ţi cer decât un răgaz de o singură zi. Dacă în acest răstimp nu dăm de vreun izvor, îţi jur că ne vom întoarce la suprafaţa Pământului.

În ciuda enervării pe care o resimţeam, am fost foarte mişcat de cuvintele unchiului meu şi de efortul pe care-l făcea pentru a-mi vorbi astfel.

— Ei bine, fie! i-am strigat. Fie cum doreşti! Şi Domnul să-ţi răsplătească supraomeneasca dumitale energie. Nu mai ai decât câteva ore ca să-ţi încerci norocul. La drum!

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 21

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 21

de Jules Verne

Biografie

Opera