O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 43

de Jules Verne

CAPITOLUL 43

Da, o luase razna! Acul sărea de la un pol la altul, în zguduiri bruşte, parcurgea toate punctele cadranului şi se învârtea ca şi cum ar fi fost apucat de ameţeală.

Ştiam bine că, după cele mai noi teorii, scoarţa minerală a Pământului nu se află niciodată într-o stare de repaus absolut, căci modificările provocate de descompunerea materiilor dinlăuntrul lui, frământările marilor curente lichide şi acţiunea magnetismului dau naştere unor zguduiri neîncetate, chiar dacă fiinţele împrăştiate pe suprafaţa Pământului nici nu le bănuiesc. Aşadar, acest fenomen nu m-ar fi speriat, sau, cel puţin, nu mi-ar fi iscat în minte vreo idee înspăimântătoare.

Dar alte fapte, alte amănunte sui generis nu m-au mai putut înşela multă vreme. Detunăturile se înmulţeau cu o tărie îngrozitoare. Nu le puteam asemui decât cu zgomotul pe care-l fac nenumărate căruţe gonind pe caldarâm. Era un tunet care se prelungea la nesfârşit.

De altfel, busola, înnebunită, scuturată de fenomenele electrice, îmi întărea părerea. Scoarţa minerală ameninţa să se sfarme, uriaşele masive de granit să se întâlnească, crăpătura să se astupe de tot şi golul să se umple, iar noi, biete fiinţe cât un grăunte, urma să fim zdrobiţi în această formidabilă strânsoare.

— Unchiule, unchiule, am strigat eu, suntem pierduţi!....

— Ce te mai îngrozeşte ? îmi răspunse el cu un calm surprinzător. Ce ai?

— Ce am? Nu vezi cum se mişcă pereţii, cum se dislocă masivul granitic, nu simţi cum ne cuprinde căldura asta arzătoare, n-auzi apa cum fierbe, nu te înspăimântă vaporii care se îngroaşă ? Acul busolei se zbate ca un zănatic! Ce semne mai vrei? Oare acestea toate nu sunt semnele unui cutremur de pământ?

— Un cutremur de pământ? spuse unchiul meu, clătinând încetişor din cap.

— Da!

— Băiete, cred că te înşeli.

— Cum. nu recunoşti simptomele?....

— Ale unui cutremur de pământ? Nu! Aştept altceva!

— Ce vrei să spui?

— O erupţie. Axel.

— O erupţie! Atunci ne aflăm în vatra unui vulcan în activitate.

— Aşa cred, spuse profesorul zâmbind, şi acesta e unul dintre cele mai fericite lucruri ce ni se pot întâmpla!

Dintre cele mai fericite! Unchiul meu înnebunise? Ce înţeles puteau să aibă aceste cuvinte ? De ce acest calm şi acest zâmbet ?

— Cum, suntem surprinşi de o erupţie, fatalitatea ne-a adus în calea lavelor înfierbântate, a rocilor în flăcări, a apelor clocotite, a tuturor materiilor eruptive; o să fim împinşi, zvârliţi, vărsaţi, scuipaţi în aer, odată cu bucăţile de pietre, cu ploaia de cenuşă şi cu zgura, într-un vârtej de flăcări, şi asta numeşti dumneata cel mai fericit lucru ce ni se poate întâmpla?!

— Da, răspunse profesorul, privindu-mă pe sub ochelari, căci acesta-i singurul mijloc prin care putem ajunge la suprafaţa Pământului!

N-o să consemnez aici miile de gânduri care-mi treceau prin minte. Unchiul meu avea dreptate, foarte multă dreptate! Niciodată nu mi s-a părut mai îndrăzneţ şi mai convins decât în clipa aceea, în care cântărea şi aştepta cu atâta calm ca norocul să ne fericească cu o erupţie.

În acest timp urcam mereu. Am urcat toată noaptea. Zgomotele din jur se înteţiseră; eram aproape sufocaţi, credeam că-mi dau sfârşitul şi totuşi, imaginaţia e atât de ciudată încât mă lăsam în voia unor preocupări cu totul copilăreşti. Dar nu-mi puteam dirija gândurile, nu le puteam stăpâni!

Era evident că eram zvârliţi afară de o izbucnire eruptivă. Sub plută se aflau apele clocotite, iar dedesubtul lor, lava şi o amestecătură de pietre care, odată ajunse în vârful craterului, urmau să se împrăştie în toate părţile. Ne aflam deci în vatra unui vulcan, nu mai încăpea nici o îndoială.

Dar în locul unui vulcan stins, ca Sneffels, era vorba de un vulcan în plină activitate. Oare ce vulcan putea să fie şi în ce loc anume de pe glob urma să fim zvârliţi?

Cu siguranţă că în regiunile nordice! înainte de a înnebuni astfel, busola nu variase niciodată în asemenea măsură. De la Capul Saknussemm am fost târâţi direct spre nord vreo 100 de leghe. Ne întorsesem oare sub Islanda ? Urma să fim aruncaţi prin gura vulcanului Hecla sau de către unul din cei şapte vulcani care se găseau pe insulă? Pe o rază de 500 de leghe spre apus nu zăream pe această paralelă decât vulcani prea puţin cunoscuţi, înşiraţi pe coasta de nord-vest a Americii. Spre răsărit, la 80 de grade latitudine, se înălţa doar vulcanul Esk, în insula Jean Mayen, nu departe de Spitzberg! Vulcanii erau de ajuns de numeroşi şi încă cu cratere atât de încăpătoare, că ar fi putut să verse pe gură o întreagă armată! Dar voiam să ghicesc prin care din ei vom ieşi la suprafaţa Pământului.

Spre dimineaţă, iuţeala cu care urcam s-a accelerat. Dar pe măsură ce ne apropiam de suprafaţa Pământului, căldura creştea în loc să scadă. Lucrul acesta se datora, fireşte, activităţii vulcanice. Felul nostru de locomoţie nu putea să-mi lase nici o urmă de îndoială. O forţă uriaşă, o forţă de vreo câteva sute de atmosfere, produsă de vaporii care se îngrămădiseră în măruntaiele Pământului, ne împingea irezistibil. Dar la câte pericole nu eram expuşi!

În curând, în galeria verticală, care se lărgea necontenit, au pătruns nişte reflexe roşcate, ciudate; la dreapta şi la stânga am văzut deschizându-se culoare adânci, ca nişte imense tuneluri, din care ieşeau aburi deşi. Limbi de foc lingeau pereţii, scânteind puternic.

— Priveşte, unchiule, priveşte! i-am strigat.

— Ei şi!.... Sunt flăcări sulfuroase. Nimic nu e mai firesc într-o erupţie.

— Dar dacă ne învăluie ?

— Nu ne vor învălui!

— Dar dacă ne sufocă?

— Nu ne vor sufoca! Galeria se lărgeşte şi, la nevoie, o să părăsim pluta, ca să ne adăpostim în vreo scobitură.

— Dar apa, apa care urcă mereu ?

— Asta nu-i apă, Axel, ci un fel de pastă de lavă, şi ne ridică odată cu ea până la gura craterului.

Coloana de apă dispăruse, într-adevăr, pentru a face loc unor materii eruptive destul de dense, deşi clocotite. Temperatura devenise de nesuferit şi un termometru expus la această atmosferă ar fi arătat peste 70 de grade. Mă treceau sudorile. Dacă n-am fi urcat atât de rapid, cu siguranţă că am fi fost sufocaţi.

Profesorul nu-şi pusese în aplicare ideea de a părăsi pluta şi bine a făcut. Aceşti câţiva butuci, încheiaţi destul de rudimentar, alcătuiau o podişcă trainică, folositoare oricând.

Pe la ora 8 dimineaţa se produse pentru prima oară un fapt nou. Urcuşul încetă brusc. Pluta rămase absolut nemişcată.

— Ce-i ? întrebai eu, căci oprirea aceea neaşteptată mă zguduise zdravăn.

— Un mic popas.... răspunse unchiul meu.

— Se potoleşte oare erupţia?

— Nădăjduiesc că nu.

M-am ridicat şi am încercat să privesc în jurul meu. Nu era exclus ca pluta să fi fost oprită pe loc de vreun colţ de stâncă, şi din pricina asta opunea pentru moment rezistenţă materiilor eruptive. în cazul acesta, trebuia să ne grăbim s-o desprindem cât mai repede.

Dar nu se întâmplase ceea ce am bănuit. Coloana de cenuşă, de zgură şi resturi pietroase încetase şi ea să mai urce.

— Se va opri oare erupţia?

— Ah, exclamă unchiul meu, strângînd din dinţi, te temi, băiete, dar linişteşte-te, momentul acesta de acalmie nu se va prelungi. Au trecut mai mult de cinci minute de când stăm pe loc, şi în curând ne vom relua urcuşul spre gura craterului.

În timp ce vorbea, profesorul nu scăpa din ochi cronometrul şi nu mă îndoiam că pronosticurile sale aveau să se adeverească pe deplin, în curând, pluta porni din nou cu repeziciune, urcă aproape două minute, după care se opri iar.

— Bun! făcu unchiul meu, cercetând cât era ora. Peste zece minute o s-o pornim din nou.

— Peste zece minute ?

— Da, căci avem de-a face cu un vulcan a cărui erupţie e intermitentă. Ne lasă să răsuflăm odată cu el!!

Şi chiar aşa a fost. Exact peste zece minute am fost zvârliţi din nou în sus, cu o viteză nemaipomenită. A trebuit să ne agăţăm cu toate puterile de bârne, pentru a nu fi aruncaţi de pe plută. Dar după puţin timp ne-am oprit iarăşi.

De atunci m-am tot gândit la acest ciudat fenomen, fără a găsi vreo explicaţie care să mă satisfacă. Mi se părea totuşi neîndoios că nu ne aflam în vatra propriu-zisă a vulcanului, ci într-un canal secundar, unde se făcea simţit efectul unui soi de recul.

N-aş putea să spun cu siguranţă de câte ori ne-am oprit. Tot ce pot să afirm însă e că de fiecare dată când porneam, eram zvârliţi înainte cu o putere crescândă, de parcă am fi fost purtaţi de un adevărat proiectil. În răstimpul cât stăteam pe loc, simţeam că mă înăbuş, iar în momentele de urcuş, aerul arzător îmi tăia răsuflarea. Mă gândeam pentru o clipă la desfătarea pe care aş fi resimţit-o de m-aş fi pomenit pe neaşteptate, printr-o minune, în regiunile polare, pe un frig de 30 grade sub zero. Cutreieram cu închipuirea mea exaltată câmpiile de zăpadă ale ţinuturilor arctice şi abia aşteptam clipa când mă voi da de-a rostogolul pe covoarele îngheţate ale polului! Dar, încetul cu încetul, acele zguduiri repetate îmi zdruncinară până şi creierii şi la un moment dat n-am mai ştiut ce-i cu mine. Dacă n-ar fi fost Hans să mă sprijine, nu o dată mi-aş fi spart capul de pereţii de granit. Iată de ce nu-mi mai aduc aminte nimic din cele ce s-au petrecut în orele următoare. În urechi îmi vuiau tot felul de detunături neîntrerupte şi parcă simţeam pereţii galeriei mişcându-se. Pluta se învârtea pe loc, răsucită de valurile de lavă, în mijlocul unei ploi de cenuşă. Limbile mari de flăcări, pufăind îngrozitor, o învăluiau din toate părţile. Un adevărat uragan, stârnit parcă de suflarea unui ventilator uriaş, aţâţa focurile subterane. Luminat de flăcări, chipul lui Hans îmi apăru pentru ultima oară. Şi n-am mai încercat alt sentiment decât acela de groază, asemănător cu al condamnaţilor care, legaţi de gura unui tun, simt cum li se împrăştie membrele în aer, în momentul când porneşte lovitura.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 43

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 43

de Jules Verne

Biografie

Opera