O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 5

de Jules Verne

CAPITOLUL 5

Abia am avut vreme să pun pe masă nenorocitul acela de document.

Profesorul Lidenbrock părea foarte preocupat. Gândul care-l stăpânea nu-i dăduse pace nici o clipă şi probabil că în timpul plimbării scrutase totul cu de-amănuntul, analizase toată problema, folosise toate resursele imaginaţiei sale ca să născocească ceva şi acum se întorsese să pună în aplicare vreo nouă combinaţie.

În adevăr, se aşeză în fotoliul său şi, cu tocul în mână, începu să aştearnă o serie de formule care semănau cu un calcul algebric.

Îi urmăream mâna tremurândă şi nu-i pierdeam din ochi nici o mişcare. Oare era posibil să se ivească pe neaşteptate vreun rezultat la care nici nu putea să nădăjduiască? Tremuram fără vreo pricină, fiindcă adevărata şi singura combinaţie era descoperită şi a căuta alta însemna, pur şi simplu, o pierdere zadarnică de vreme.

Timp de trei ore nesfârşite, unchiul meu a lucrat, fără să spună un cuvânt, fără să ridice măcar capul, ştergând, refăcând, şi iarăşi ştergând, luând-o de la capăt de o mie de ori.

Ştiam bine că, dacă ar fi izbutit să rânduiască aceste litere în toate felurile posibile, ar fi ajuns până la urmă să descifreze criptograma. Dar mai ştiam, de asemenea, că numai douăzeci de litere se pot combina în două quintilioane, patru sute treizeci şi două catralioane nouă sute două trilioane, opt miliarde, o sută şaptezeci şi şase milioane şase sute patruzeci de mii de feluri... Or, în frază erau o sută treizeci şi două de litere, iar aceste o sută treizeci şi două de litere formau, prin combinaţie, un număr uriaş de fraze diferite, alcătuite din cel puţin o sută treizeci şi trei de cifre, număr aproape imposibil de numit şi care scapă oricărui calcul.

Eram sigur că nu va putea rezolva problema în felul acesta eroic.

Şi timpul trecea; se făcuse noapte; zgomotele străzii se potoliseră, dar unchiul meu tot mai stătea aplecat peste cifre, fără să vadă sau să audă pe cineva, nici măcar pe Martha, femeia asta atât de cumsecade, care întredeschisese uşa întrebându-l:

— Domnul va lua cina astă-seară?

Martha trebui să plece, însă, fără nici un răspuns. În ceea ce mă priveşte, după ce m-am stăpânit câtva timp, am fost cuprins de un somn de neînvins şi am adormit pe marginea canapelei, în timp ce unchiul Lidenbrock tot calcula şi ştergea mereu. Când m-am trezit a doua zi, neobositul şi harnicul profesor mai lucra încă. Ochii săi împăienjeniţi, faţa palidă, pomeţii roşii ai obrajilor, totul mărturisea cât de înverşunat se luptase cu imposibilul şi în ce oboseală a minţii, în ce strădanie a creierului trebuie să se fi scurs acele ceasuri nesfârşite.

Starea sa îmi inspira într-adevăr milă. În ciuda imputărilor pe care mă credeam îndreptăţit să i le fac, am fost cuprins de o netăgăduită emoţie. Bietul om era atât de stăpânit de ideea sa, încât uitase să se şi înfurie. Toate forţele sale vitale erau concentrate asupra unui singur punct, şi, cum ele nu se eliberau prin supapa lor obişnuită, mă temeam ca tensiunea în care se afla să nu-l facă să explodeze dintr-un moment într-altul.

C-un singur gest aş fi putut să-l scap din acest cleşte de fier care îi strângea ţeasta, c-un singur cuvânt numai! Dar am tăcut.

Şi doar eram bun din fire. Atunci de ce am rămas mut într-o asemenea împrejurare? Trebuie să spun c-o făceam chiar spre binele unchiului meu.

Nu, nu, îmi ziceam eu mereu, nu voi vorbi! Fiindcă altfel, de îndată ce va afla despre ce-i vorba, va voi să plece într-acolo. îl cunosc doar: nimic nu l-ar putea opri. Are o imaginaţie vulcanică, şi, pentru a face ceea ce nu au reuşit alţi geologi, ar fi în stare să-şi rişte chiar viaţa. Aşadar, trebuie să tac şi să păstrez secretul pe care din întâmplare l-am descoperit! A-l da în vileag, ar însemna să-l ucid pe profesorul Lidenbrock! N-are decât să-l ghicească dacă poate. Nu vreau să-mi reproşez într-o zi că l-am dus la pieire!

De-ndată ce-am luat hotărârea asta, mi-am încrucişat braţele şi am aşteptat.

Dar, din păcate, îmi făcusem socotelile fără a prevedea întâmplarea ce avea să aibă loc la numai câteva ore după aceasta.

Dimineaţa, când Martha voi să se ducă la piaţă, găsi uşa de la stradă încuiată. Cheia cea mare lipsea din broască. Cine o scosese? Nu-ncăpea îndoială că unchiul meu, când se întorsese în ajun de la acea precipitată excursie pe care o făcuse.

Urmărea oare vreun scop? O făcuse din nebăgare de seamă? Voia să ne supună chinurilor foamei? Nu cred, căci acest lucru ar fi întrecut orice măsură. Cum? Martha şi cu mine să cădem victimele unei întâmplări care nu ne privea câtuşi de puţin?

Da, chiar aşa era! Şi deodată mi-am amintit de un lucru care se-ntâmplase cu câţiva ani în urmă şi de care mă îngrozesc şi azi. În acea perioadă, unchiul meu lucra la marea sa clasificare mineralogică şi, fiindcă stătuse nemâncat patruzeci şi opt de ore, a trebuit ca şi noi trei să respectăm acest regim ştiinţific în ceea ce mă priveşte, m-am ales atunci cu nişte crampe la stomac, care nu erau câtuşi de puţin distractive pentru un băiat destul de mâncăcios.

Am rămas de aceea încredinţat că vom fi lipsiţi de masa de prânz, aşa cum pierdusem şi cina, cu o seară înainte. Eram totuşi hotărât să rabd ca un adevărat erou şi să nu cedez în faţa chinurilor foamei. Dar buna noastră Martha lua toate lucrurile astea foarte în serios şi era deznădăjduită, biata femeie! Cât despre mine, imposibilitatea de a părăsi casa mă stingherea mult mai mult. Şi e lesne de înţeles de ce.

În acest timp, unchiul meu lucra mereu, fără răgaz; se pierdea cu închipuirea în lumea ideală a combinaţiilor, trăia departe de pământ şi în afara oricăror nevoi pământeşti.

Către amiază, însă, foamea începu să mă chinuie de-a binelea. Martha, în nevinovăţia ei, mâncase în ajun toate proviziile din cămară, aşa că nu se mai găsea nimic în casă. Totuşi, nu mă dădeam bătut. Ba chiar îmi făceam un punct de onoare din acest eroism.

Sunară şi ceasurile două. Toată situaţia asta devenise ridicolă, mai mult chiar, de nesuferit. Încercam să mă conving că s-ar putea să exagerez importanţa documentului; că unchiul meu n-o să-i dea atâta crezământ şi o să vadă că la mijloc e o simplă mistificare. Iar dacă, în cel mai rău caz, ar fi ispitit să înceapă aventura, voi fi în stare să-l împiedic. îmi spuneam că e posibil să descopere el însuşi cheia cifrului şi atunci m-aş alege doar cu un post nedorit!

Toate aceste raţionamente, pe care în ajun le-aş fi respins cu indignare, mi se părură nespus de bune; am socotit absurd faptul de a fi aşteptat atât de mult şi mă hotărâi să-i spun totul.

Căutam tocmai cum să intru în vorbă cu el, aşa, mai pe de departe, când profesorul se ridică şi-şi puse pălăria, gata să plece.

Cum! Să plece şi să ne lase iarăşi încuiaţi în casă? Niciodată!

— Unchiule! exclamai. Dar nu părea să mă fi auzit.

— Unchiule Lidenbrock! am repetat, ridicând uşor glasul.

— Ce-i? făcu el, ca şi cum s-ar fi trezit chiar atunci din somn.

— Ei, dar cheia?

— Care cheie? A, cheia de la uşă?

— Nu, am strigat eu, cheia documentului!

Profesorul mă privi lung pe deasupra ochelarilor; pesemne că observase ceva neobişnuit pe figura mea, căci mă apucă strâns de braţ şi, fără să poată rosti o vorbă, mă întrebă din ochi. Şi cred că niciodată vreo cerere n-a fost formulată atât de limpede.

Am dat din cap ca să întăresc încă o dată ceea ce spusesem.

La rându-i, el clătină din cap, oarecum compătimitor, ca şi cum ar fi avut de-a face cu un nebun.

Dacă am văzut aşa, am făcut un gest şi mai categoric.

Ochii îi luceau cu o strălucire vie; mâna-i deveni ameninţătoare.

Discuţia aceasta mută, dusă în asemenea împrejurări, ar fi interesat chiar şi pe spectatorul cel mai nepăsător. Îmi era pur şi simplu frică să mai vorbesc, căci mă temeam ca-n primele clipe de bucurie unchiul meu să nu mă înăbuşe cu îmbrăţişările. Dar insistă atât de mult, încât a trebuit să-i răspund.

— Da, cheia aceea!... întâmplarea!...

— Ce tot spui? strigă el cuprins de-o emoţie de nedescris.

— Iată, am continuat eu şi i-am întins foaia pe care scrisesem. Citeşte!

— Dar nu înţeleg absolut nimic! răspunse el, mototolind foaia de hârtie.

— Da, n-are nici un înţeles dacă o citeşti de la început, dar, ia vezi, nu cumva de la sfârşit...

Nici nu terminasem bine fraza, că profesorul şi scoase un strigăt, sau, mai precis, un adevărat răcnet! În cugetul său se făcu deodată lumină; era transfigurat.

— Ah, ingeniosule Saknussemm! strigă el. Tu ai scris întâi fraza de-a-ndoaselea?

Şi repezindu-se la foaia de hârtie, cu ochi tulburi, cu vocea tremurătoare el citi tot documentul, începând de la ultima literă şi ajungând la prima.

El era conceput în termenii următori:

În Sneffels Yoculis craterem kem delibat

umbra Scartaris Julii intra calendas descende,

audas viator, et terrestre centrum attinges.

Kod feci. Arne Saknussemm

Ceea ce, tradus din această latinească incorectă, înseamnă:

Coboară în craterul de la Yocul din

Sneffels, pe care umbra lui Scartaris vine

să-l mângâie înainte de calendele lui iulie,

călătorule îndrăzneţ, şi vei ajunge

în centrul Pământului. Ceea ce am şi făcut.

Arne Saknussemm

La citirea acestor rânduri, unchiul meu sări în sus, de parcă s-ar fi atins pe neaşteptate de o butelie de Leyda. îndrăzneala, bucuria şi convingerea îl făceau măreţ. Nu-şi mai găsea o clipă de astâmpăr, se apuca mereu cu amândouă mâinile de cap; muta scaunele dintr-un loc într-altul; strângea cărţile grămadă; făcea tot felul de jonglerii cu preţioasele sale geode, de te minunai, ori împărţea câte un pumn în dreapta şi în stânga. În cele din urmă se linişti şi, ca un om sleit din pricina unei prea mari risipe de energie, căzu în fotoliu.

— Cât e ceasul ? întrebă el după câteva clipe de tăcere.

— Trei, i-am răspuns eu.

— Ia te uită, ce repede a trecut vremea! Mi-e o foame de nu mai pot. Ei, acu' să trecem la masă. Apoi, o să vedem...

— Ce să vedem?

— O să-mi faci geamantanul.

— Cum?! strigai eu.

— Şi pe al tău, adăugă neîndurător profesorul, intrând în sufragerie.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 5

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 5

de Jules Verne

Biografie

Opera