O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 22

de Jules Verne

CAPITOLUL 22

De data asta, coborârea începu prin galeria cea nouă. Hans mergea ca de obicei înainte. Nici nu făcusem bine 100 de paşi că profesorul, plimbându-şi lampa de-a lungul pereţilor, începu să strige:

— Iată terenurile primare! Să mergem! Să mergem, suntem pe calea cea bună!

În primele sale zile, când Pământul a început să se răcească treptat-treptat, micşorarea volumului său a produs în scoarţă nenumărate dislocări, rupturi, surpări şi crăpături. Galeria pe care o străbăteam era şi ea o asemenea fisură prin care se scursese odinioară granitul topit. Miile sale de întortocheri au dat naştere unui labirint de nepătruns, tăiat prin solul primordial.

Pe măsură ce coboram, compoziţia straturilor ce alcătuiau terenul primar devenea tot mai evidentă. Ştiinţa geologică socoteşte că acest teren primar este baza scoarţei minerale. El se compune din trei straturi diferite: şistul, gnaisul şi micaşisturile, care se sprijină pe această rocă de neclintit — granitul.

Până la noi, nici unui geolog nu i-a fost hărăzită o atât de minunată ocazie, ca să poată studia natura chiar la faţa locului. Ceea ce sonda, o maşină brută şi lipsită de inteligenţă, nu putea aduce la suprafaţa globului scurmând ţesutul intern al Pământului, noi puteam studia, privind totul cu ochii noştri şi pipăind cu mâinile noastre.

Prin păturile de şisturi, colorate în frumoase nuanţe verzui, şerpuiau nenumărate filoane metalice de aramă şi de mangan, cu câteva urme de platină şi aur. Mă gândeam că bogăţiile acestea ascunse în măruntaiele globului n-aveau să încapă niciodată în mâinile lacome ale unor oameni şi că ei nu se vor bucura niciodată de ele! Aceste comori au fost îngropate la asemenea adâncimi de către zvârcolirile care s-au produs în primele zile ale Pământului, că nici târnăcopul şi nici lopata nu le vor putea smulge din mormântul lor.

După şisturi au urmat gnaisurile, de o structură stratiformă, care te izbeşte prin regularitatea şi paralelismul straturilor; apoi micaşisturile, rânduite în lamele mari, care străluceau din pricina foiţelor de mică albă.

Lumina aparatelor noastre, reflectată de miile de faţete lucioase, dădea naştere la jocuri de scântei care se încrucişau sub toate unghiurile, încât se părea că străbate printr-un diamant scobit, în care razele se spărgeau în mii de reflexe.

Către ora 6, această sărbătoare a luminilor începu să pălească simţitor, încetând aproape, şi pereţii căpătară o nuanţă cristalină, dar închisă la culoare; mica se amestecă mai mult cu feldspatul şi cuarţul, pentru a forma roca în sine, piatra cea mai tare dintre toate, aceea care suportă, fără a fi zdrobită, cele patru pături ale scoarţei pământeşti. Eram zidiţi în imensa închisoare de granit.

Se făcuse ora 8 seara; tot nu găsisem apă. Sufeream îngrozitor. Unchiul meu mergea înainte. Nu voia să se oprească. Cu urechea ciulită, căuta să surprindă susurul vreunui izvor. Dar... nu se auzea nimic!

Abia mă mai ţineau picioarele. Totuşi înduram toate chinurile, pentru a nu-l obliga pe unchiul meu să se oprească. Pentru el, asta ar fi fost lovitura de graţie, căci ziua se sfârşea şi era ultima zi care-i mai aparţinea.

La un moment dat, puterile mă părăsiră. Am scos un ţipăt şi m-am prăbuşit.

— Ajutor! Mor!

Unchiul meu se întoarse din drum. Mă privi, încrucişându-şi braţele, şi apoi, cu o voce înăbuşită, îngăimă aceste cuvinte:

— Totul s-a sfârşit!...

Un cumplit gest de mânie îmi izbi încă o dată privirea şi închisei ochii.

Când i-am deschis, i-am văzut pe tovarăşii mei nemişcaţi şi înfofoliţi în păturile lor. Dormeau oare? în ceea ce mă priveşte, nu puteam închide ochii nici o clipă. Sufeream îngrozitor, şi suferinţa mea era şi mai teribilă la gândul că boala mea nu avea leac. Îmi răsunau încă în urechi ultimele cuvinte ale unchiului meu: Totul s-a sfârşit! căci mă aflam într-o asemenea stare de slăbiciune, încât nici nu mă puteam gândi să pot ajunge la suprafaţa Pământului.

Ne aflam la o leghe şi jumătate sub pământ! Mi se părea că întreaga masă a scoarţei apasă cu toată greutatea pe umerii mei. Mă simţeam zdrobit şi mă istoveam făcând eforturi violente pentru a mă întoarce de pe o parte pe alta în culcuşul meu de granit.

Trecură astfel câteva ore. în jurul nostru domnea o tăcere adâncă, o tăcere mormântală. Nici un sunet nu răzbătea prin ziduri, dintre care cel mai subţire avea o grosime de cinci mile.

Deodată, ca prin vis, mi se păru că aud un zgomot. În tunel era întuneric. Am privit mai cu atenţie şi mi s-a părut că-l văd pe islandez dispărând cu lampa în mână.

De ce pleca? Ne părăsea oare Hans? Unchiul meu dormea. Am vrut să strig, dar buzele mi-erau atât de uscate că n-am putut rosti o vorbă. întunericul se făcuse mai adânc şi încetaseră până şi ultimele zgomote.

„Hans ne părăseşte! am strigat. Hans! Hans!”

Dar aceste cuvinte le spuneam numai în gând, nu le rosteam tare, ca să fie auzite. După prima clipă de spaimă mi-a fost ruşine că l-am bănuit pe acest om, a cărui purtare fusese fără greş până atunci. Nu putea să fugă ca un laş! în loc să urce galeria, el cobora. Or, dacă ar fi avut intenţii rele, ar fi luat-o în sus, nu în jos. Acest raţionament mă linişti puţin şi-mi schimbă firul gândurilor. Probabil că Hans a avut un motiv foarte serios ca să se smulgă din aşternutul lui, tocmai când avea nevoie de mai multă odihnă. Se ducea, oare, să dibuiască ceva? N-auzise cumva în timpul nopţii vreun murmur sau cine ştie ce alt zgomot care nu ajunsese la urechile mele ?

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 22

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 22

de Jules Verne

Biografie

Opera