O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 18

de Jules Verne

CAPITOLUL 18

La ora 8 dimineaţa ne-a trezit o rază de soare. Miile de faţete de lavă ale pereţilor au strâns-o într-un mănunchi, reflectând-o apoi ca pe o ploaie de scântei. Această lumină era îndeajuns de puternică pentru a ne îngădui să deosebim obiectele dimprejur.

— Ei, Axel, ce zici?! strigă unchiul meu frecându-şi mâinile. Ai mai petrecut tu vreodată o noapte mai liniştită ca asta în casa noastră din Kdnigstrasse? Nici tu zgomot de căruţe, nici strigătele precupeţilor, nici zbieretele luntraşilor!

— Nu tăgăduiesc că suntem foarte liniştiţi în fundul acestui puţ, dar tăcerea asta are parcă ceva înspăimântător în ea, totuşi.

— Haida-de! strigă unchiul meu. Dacă te sperii de pe acum, atunci ce-o să fie mai târziu? Că doar nici n-am apucat să intrăm încă în măruntaiele Pământului.

— Ce vrei să spui, unchiule ?

— Vreau să spun că acum am atins abia pământul Islandei. Acest tub lung şi vertical, care coboară din craterul Sneffelsului, se opreşte aproape la nivelul mării.

— Eşti sigur?

— Foarte sigur! Ia uită-te la barometru!

Într-adevăr, mercurul, după ce urcase încetul cu încetul, scădea pe măsură ce coboram şi acum se oprise la douăzeci şi nouă de pouce1.

— Vezi, reluă profesorul, nu avem nici presiunea unei atmosfere, dar constat că o să vină vremea când vom înlocui barometrul printr-un manometru.

Barometrul urma să devină într-adevăr inutil, din moment ce greutatea aerului depăşea presiunea sa calculată la nivelul oceanului.

— Dar, spusei eu, nu te temi că această presiune mereu crescândă va fi foarte greu de suportat?

— Nu, n-avea nici o grijă. Vom coborî încet, şi, treptat-treptat, plămânii noştri se vor obişnui să respire o atmosferă mai comprimată. Aeronauţii sfârşesc prin a simţi lipsa de aer pe măsură ce se urcă în 82 straturile superioare ale atmosferei, iar noi probabil c-o să avem prea mult. Cu atât mai bine! Dar să nu mai pierdem nici măcar o clipă. Unde o fi pachetul care a coborât înaintea noastră?

Mi-am amintit atunci că şi în seara trecută l-am căutat în zadar. Unchiul meu s-a adresat lui Hans, care-şi roti împrejur ochii săi de vânător.

— Der Huppe!

— Acolo sus!

Într-adevăr, pachetul era agăţat de un colţ de stâncă, cam la vreo sută de picioare deasupra capului nostru. Imediat, sprintenul islandez se căţără ca o pisică şi, în câteva minute, aduse pachetul.

— Acu', spuse unchiul meu, să mâncăm, dar să mâncăm zdravăn, ca nişte oameni care pornesc la un drum lung!

Am mâncat pesmeţi cu carne uscată şi apoi am tras câteva înghiţituri de apă amestecată cu rachiu de ienupăr.

După ce am terminat masa, unchiul meu a scos din buzunar un carnet şi, examinând pe rând diferitele instrumente, notă:

Luni, 29 iunie

Cronometrul: ora 8 şi 17 minute dimineaţa.

Barometrul: 29,7 p.1

Termometrul: 6°

Direcţia: est-sud-est.

Această ultimă observaţie se referea la drumul prin galeria întunecată şi unchiul meu o află cu ajutorul busolei.

— Axel, strigă plin de înflăcărare profesorul, abia acum vom coborî cu adevărat în măruntaiele Pământului! Iată deci momentul exact când începe călătoria noastră.

După aceea luă cu o mână aparatul Ruhmkorff care-i atârna de gât şi cu cealaltă puse în contact curentul electric cu serpentina lanternei. Şi o lumină destul de puternică împrăştie întunericul din galerie.

Hans ducea al doilea aparat, care fu de asemenea pus în funcţiune. Această ingenioasă aplicare a electricităţii ne dădea posibilitatea să mergem timp îndelungat, creându-ne o lumină artificială de zi, chiar şi în mijlocul celor mai inflamabile gaze.

— Înainte, la drum! porunci unchiul meu.

Fiecare îşi puse în spate sacul de călătorie. Hans îşi luă sarcina să împingă înaintea lui pachetul cu frânghii şi cu haine, iar eu intrai după ei în galerie.

În momentul când eram gata să mă cufund în coridorul acela întunecos, m-am oprit puţin şi, ridicând capul, prin câmpul vizual al imensului tub am zărit, pentru ultima oară, un petic din cerul Islandei, pe care eram aproape sigur că n-o să-l mai revăd.

Lava, în ultima sa erupţie, din 1229, îşi croise drum prin acest tunel, tapetându-l pe dinăuntru cu un strat compact şi strălucitor, care reflecta lumina electrică mărindu-i de o sută de ori intensitatea.

Toată greutatea drumului consta în a nu aluneca prea repede pe o pantă înclinată de aproape 45°. Din fericire, am dat peste o serie de colţuri şi ridicături care ţineau loc de trepte, şi-am început să coborâm lăsând ca bagajele să alunece înaintea noastră pe-o frânghie lungă.

Dar ceea ce sub picioarele noastre ţinea loc de treaptă, pe ceilalţi pereţi devenea o stalactită. Lava, poroasă pe alocuri, prezenta nişte mici umflături rotunde, nişte cristale de cuarţ opac, împodobite cu picături transparente de sticlă, care, suspendate pe boltă ca nişte candelabre, păreau că se aprind la trecerea noastră, de parcă zânele abisului îşi luminaseră palatul pentru a-i primi pe oaspeţii de pe pământ.

— Ce minunăţie! strigai eu fără să vreau. Ce măreţ spectacol, unchiule! Ia priveşte nuanţele acestea ale lavei, care merg pe nesimţite de la roşu închis până la galbenul strălucitor! Şi cristalele astea care par nişte globuri luminoase!

— Ei, băiete, te-ai făcut mai bun! Găseşti că e splendid! Ai răbdare numai şi sper c-o să vezi alte lucruri şi mai minunate. Ei hai, înainte, tot înainte!...

Mai bine ar fi spus Hai să alunecăm!căci ne-am dat drumul să alunecăm fără nici un fel de osteneală pe panta aceea înclinată. Era ca o facilis descensus Avemi1 de Vergiliu. Busola, pe care o consultam foarte des, arăta în mod constant direcţia sud-est. Culoarul de lavă nu cotea nici la dreapta, nici la stânga, ci mergea în linie dreaptă.

Căldura nu creştea în chip simţitor, aşa cum mă aşteptasem, şi nu numai o dată am consultat cu mirare termometrul. După două ore de mers, el arăta 10°, adică o creştere de abia 4° faţă de locul plecării. Acest fapt îndreptăţea teoriile lui Davy, dar mă făcea să cred că coborârea noastră era mai mult orizontală decât verticală. De altfel, nimic nu era mai uşor decât să cunoaştem exact adâncimea atinsă. Profesorul o măsură cu ajutorul unghiurilor de deviaţie şi de înclinaţie, dar păstră pentru sine rezultatul observaţiilor.

Seara, către ora 8, el dădu semnalul de oprire. Hans se aşeză imediat. Lămpile fură atârnate de un colţ de lavă. Ne aflam într-un fel de cavernă şi aerul nu ne lipsea. Dimpotrivă, uneori ajungeau până la noi curente de aer. Dar ce anume le producea? Căror agitaţii atmosferice se datorau ? Era o problemă pe care n-am căutat s-o rezolv în momentul acela.

Foamea şi oboseala mă puseseră în situaţia de a nu mai putea să raţionez. Şapte ore de coborâre continuă nu se fac fără o mare cheltuială de energie. Eram stors de puteri. De aceea m-am bucurat nespus auzind cuvântul oprire. Hans întinse ceva merinde pe un bloc de lavă şi toţi trei mâncarăm cu poftă. Mă neliniştea însă faptul că rezerva noastră de apă ajunsese la jumătate. Unchiul meu socotea că vom putea înlocui ceea ce consumasem, luând apă de la unul din izvoarele subterane, dar până acum încă nu întâlnisem nici unul. Nu m-am putut împiedica să nu-i atrag atenţia asupra acestui lucru.

— Şi asta te surprinde ? mă întrebă el.

— Nu numai că mă surprinde, dar chiar mă îngrijorează. Nu mai avem apă decât pentru cinci zile.

— Linişteşte-te, Axel, te asigur că vom da de apă, şi încă în cantităţi mult mai mari decât avem nevoie.

— Când?

— După ce o să trecem de acest înveliş de lavă. Cum îţi închipui c-ar fi posibil să răzbată izvoarele prin pereţii aceştia ?

— Dar dacă stratul de lavă continuă până la mari adâncimi ? De altfel, până azi îmi pare că vertical am înaintat îndeajuns de puţin.

— Ce te face să bănuieşti acest lucru ?

— Dacă am fi pătruns mai adânc în interiorul scoarţei Pământului, căldura ar fi fost, cu siguranţă, mai mare.

— După teoria ta, răspunse unchiul. Dar te-ai uitat la termometru?

— Abia 15°, ceea ce înseamnă că a crescut numai cu 9° de la plecarea noastră.

— Ei, atunci trage concluzia!

— Iată concluzia mea. După observaţiile cele mai exacte, înăuntrul globului, temperatura creşte cu 1 grad la fiecare 100 de picioare. Dar unele condiţii locale pot face să varieze această cifră. Aşa, de pildă, la Iakutsk, în Siberia, s-a observat că temperatura creşte cu un grad la 36 de picioare. Prin urmare, această deosebire depinde de puterea de conductibilitate a rocilor. Voi mai adăuga, de asemenea, că, în vecinătatea unui vulcan stins şi prin straturile de gnais, creşte cu câte un grad numai la 125 de picioare. Să luăm, deci, această ultimă ipoteză, care e cea mai favorabilă şi să calculăm.

— Calculează, băiete!

— Nimic nu-i mai uşor, îi răspunsei, începând să înşir cifrele pe un carnet. De 9 ori 125 picioare fac 1 125 de picioare.

— Într-adevăr, rezultatul e foarte exact...

— Atunci ?

— Ei bine, după observaţiile mele, am ajuns la 10000 de picioare sub nivelul mării.

— E cu putinţă ?

— Da, sau... cifrele nu mai sunt cifre!

Totuşi calculele profesorului erau exacte. Noi depăşisem cu 6000 de picioare cele mai mari adâncimi cunoscute, cum sunt minele Kitz-Bahl din Tirol şi cele din Wuttemberg, din Boemia.

Temperatura, care ar fi trebuit să fie de 81° pe aceste meleaguri, era abia de 15°. Iată un lucru care îmi dădea foarte mult de gândit.

1 Pouce — unitate de măsură engleză, egală cu 25,4 mm.

1 Echivalent cu aproximativ 742 mm, coloană de mercur.

1 Lesniciasa coborâre în Infern.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 18

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 18

de Jules Verne

Biografie

Opera