O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 36

de Jules Verne

CAPITOLUL 36

Aici se termină însemnările cuprinse în aşa-numitul Jurnal de bord, pe care, din fericire, l-am salvat din naufragiu. Reiau deci firul povestirii.

N-aş putea spune ce s-a mai petrecut după izbitura plutei de stâncile coastei. M-am simţit zvârlit în mijlocul valurilor. Dacă am scăpat de moarte, dacă trupul nu mi-a fost rupt în bucăţi de stâncile ascuţite, asta se datoreşte braţului vânjos al lui Hans, care m-a tras din prăpastia deschisă, gata să mă înghită.

Curajosul islandez m-a scos din vârtejul valurilor, ducându-mă pe o plajă cu nisip arzător, unde m-am trezit alături de unchiul meu.

Hans s-a întors apoi la stâncile de care se izbeau valurile furioase, pentru a salva de la naufragiu tot ce mai putea fi salvat. Eram frânt de emoţie şi de oboseală şi nici nu mai aveam putere să vorbesc. Mi-a trebuit mai mult de o oră ca să-mi revin.

În acest timp continua să plouă cu găleata, un adevărat potop; dar abundenţa lichidă era un semn că se apropie sfârşitul vijeliei. Câteva pietre suprapuse ne-au oferit un adăpost bun împotriva torentelor cerului. Hans a pregătit masa, de care nimeni nu s-a atins.

Cele trei nopţi de veghe ne storseseră de orice vlagă şi-am căzut imediat într-un somn adânc.

A doua zi era o vreme splendidă. Cerul şi marea se potoliseră, de parcă s-ar fi înţeles. Dispăruse orice urmă a furtunii. Când m-am trezit, m-au întâmpinat vorbele profesorului, care era de o veselie extraordinară:

— Ei, băiete, strigă el, ai dormit bine ?

Ai fi spus că ne aflăm în casa noastră din Konigstrasse, că peste puţin urma să cobor liniştit la dejun, şi că în ziua aceea chiar urma să aibă loc căsătoria mea cu biata Grauben!...

Dar vai! Dacă furtuna ar fi împins pluta cât de cât spre răsărit, am fi ajuns sub Germania, sub iubitul meu oraş Hamburg, şi, în sfârşit, sub strada aceea unde locuia fiinţa pe care o iubeam cel mai mult pe lume!... Atunci m-ar fi despărţit de ea doar vreo 40 de leghe! Dar 40 de leghe verticale, alcătuite dintr-un perete de granit... înseamnă să străbaţi în realitate mai mult de 1000 de leghe!

Toate gândurile acestea dureroase îmi trecură repede prin minte, înainte de a răspunde la întrebarea unchiului meu.

— Ei, repetă el, nu vrei să-mi spui dacă ai dormit bine ?

— Foarte bine! i-am răspuns. Sunt frânt de oboseală, dar n-are importanţă.

— Fireşte că n-are! Puţină oboseală! Trece repede.

— În dimineaţa asta, dumneata îmi pari foarte vesel, unchiule!

— Încântat, băiete! încântat! Am ajuns!

— La capătul călătoriei noastre?

— Nu, dar la celălalt ţărm al mării acesteia, care nu se mai sfârşea. De acum înainte o să ne continuăm calea pe pământ şi o să coborâm cu adevărat în măruntaiele globului.

— Unchiule, îngăduie-mi să-ţi pun o întrebare.

— Cu plăcere, Axel.

— Dar întoarcerea ?

— Întoarcerea! Va să zică, tu te gândeşti să ne întoarcem, când n-am ajuns încă?

— Nu, vreau numai să întreb cum o să ne întoarcem....

— Cât mai simplu posibil! Când vom ajunge în centrul Pământului, o să găsim noi o ieşire pentru a ne urca la suprafaţă, iar dacă n-o fi nici una, o să ne întoarcem foarte liniştiţi pe drumul odată parcurs, îmi place să cred că n-o să se închidă în urma noastră.

— Atunci va trebui să reparăm pluta.

— Desigur!

— Dar o să avem destule provizii ca să întreprindem proiectele astea măreţe ?

— Fireşte că da. Hans e un băiat îndemânatic şi nu mă îndoiesc că a salvat cea mai mare parte din încărcătură. De altfel, hai să ne convingem singuri de asta.

Peste puţin am părăsit această peşteră, bătută de vânturi din toate părţile. Nutream o speranţă, care era totodată şi o teamă: acostarea plutei avusese loc în condiţii atât de dramatice, încât era neîndoios că pierise toată încărcătura de pe ea. M-am înşelat. Când am ajuns la ţărm, l-am zărit pe Hans înconjurat de o mulţime de obiecte, aşezate în cea mai deplină ordine. Unchiul meu îi strânse mâna, arătându-şi astfel adâncul său simţământ de recunoştinţă. În timp ce noi dormeam, omul acesta, de un devotament rar şi care, poate, nu-şi mai avea seamăn pe lume, nu-şi precupeţise viaţa şi, cu preţul unor eforturi supraomeneşti, scăpase de la înec cea mai mare parte dintre bagaje şi, în orice caz, toate lucrurile importante.

Nu se poate spune că n-am avut şi pierderi destul de simţitoare, ca armele, de pildă; dar, în sfârşit, puteam să ne lipsim de ele. Provizia de praf de puşcă rămăsese intactă, după ce era cît pe-aici să sărim în aer în timpul furtunii.

— Ei, strigă profesorul, acum, fiindcă nu mai avem puşti, n-o să mai putem vâna!

— Asta să fie toată paguba!.... Dar instrumentele?

— Iată manometrul, cel mai folositor din toate şi pentru care aş renunţa oricând la celelalte! Fără el n-am putea calcula adâncimea, n-am putea şti când am atins centrul Pământului şi am risca să trecem mai departe, ieşind pe la unul din poli!

Veselia asta a unchiului îmi păru de-a dreptul sălbatică.

— Dar busola? l-am întrebat.

— Iat-o pe stâncă asta, în perfectă stare, ca şi cronometrul şi termometrele. Ah, ce om nepreţuit e călăuza noastră!....

Nu se putea să n-o recunosc; datorită lui nu ne lipsea nici un instrument. Cât priveşte uneltele şi celelalte ustensile, am zărit împrăştiate pe nisip: scări, frânghii, bastoane, târnăcoape etc. Acum mai urma să aflăm cum stăm cu merindele.

— Dar proviziile ? am întrebat.

— Să vedem ce ne-a mai rămas! îmi propuse unchiul meu. Lăzile cu alimente erau rânduite pe plajă, perfect conservate. Marea le cruţase în cea mai mare parte, lăsându-le aproape intacte, aşa că biscuiţii, carnea sărată, rachiul de ienupăr şi peştele uscat, ce ne rămăseseră, ne ajungeau pe încă patru luni.

— Patru luni! strigă profesorul. Avem timp suficient ca să ne ducem până-n centrul Pământului şi să ne şi întoarcem! Şi cu ceea ce ne mai rămâne, mă bate gândul să dau un mare ospăţ în cinstea colegilor mei de la Johannaeum!

Ar fi fost cazul să fiu de mult obişnuit cu felul de a fi al unchiului meu, şi totuşi, omul ăsta mă uimea de fiecare dată.

— Acu' avem prilejul să ne refacem şi provizia de apă, adăugă el, căci ploaia a umplut toate scobiturile şi găvanele din stâncile de granit. Aşadar, n-avem de ce ne teme c-o să murim de sete. în ceea ce priveşte pluta, o să-l rog pe Hans s-o repare cât poate el mai bine, deşi îmi închipui că n-o s-o mai folosim.

— Cum asta?! strigai eu, surprins.

— Ei, o idee de a mea, băiete! Cred că nu vom ieşi la suprafaţa Pământului pe la gura vulcanului Sneffels.

L-am privit pe profesor cu oarecare neîncredere. Mă întrebam dacă nu cumva a înnebunit. Şi totuşi, nu-şi dădea singur seama ce bine o nimerise.

— Să mâncăm! mă îmbie el.

După ce-i dădu lui Hans instrucţiunile cuvenite, unchiul meu plecă. L-am urmat, urcând pe un platou unde ne aştepta masa. Am avut un prânz bogat: carne uscată, biscuiţi şi câte un pahar de ceai. Şi trebuie să mărturisesc că masa asta mi s-a părut una din cele mai bune din viaţa mea. După atâtea frământări, aerul, foamea şi liniştea mi-au stârnit o poftă de mâncare grozavă.

În timpul mesei l-am întrebat pe profesor dacă ştie cumva unde ne aflăm.

— Cred că e greu de calculat, am mai spus eu.

— E chiar imposibil să calculăm exact, fiindcă, în răstimpul celor trei zile de furtună, nici unul din noi n-a notat nici viteza şi nici direcţia plutei. Se poate calcula însă cu aproximaţie cam unde ne găsim.

— Într-adevăr, ultima notaţie am făcut-o pe ostrovul gheizerului...

— Pe Ostrovul Axel, băiete. Să nu renunţi la onoarea de a fii botezat cu numele tău insula descoperită în centrul masivului terestru.

— Fie! De la Portul Grauben până la Ostrovul Axel am parcurs aproape 270 de leghe marine, şi ne găseam la peste 600 de leghe depărtare de Islanda.

— Bine! Să luăm acest punct de plecare şi să socotim patru zile de furtună, în timpul cărora n-am parcurs mai puţin de 80 de leghe în douăzeci şi patru de ore.

— Aşa cred şi eu. Va trebui, deci, să mai adăugăm încă vreo 300 de leghe.

— Da! Aşadar, Marea Lidenbrock ar avea aproape 600 de leghe

154 de la un ţărm la celălalt! Ştii, Axel, că poate să concureze în mărime cu Mediterana ?

— Fireşte, mai ales dacă n-am traversat-o decât în lărgime!

— Ceea ce e foarte posibil!

— Şi lucru curios, am adăugat eu, dacă calculele noastre sunt exacte, atunci Marea Mediterana se află deasupra capului nostru!.....

— Cu adevărat?

— Da, cu adevărat, căci ne aflăm la 900 de leghe depărtare de Reykjavik!

— Iată, băiete, ce înseamnă un drum frumos! Dar că ne aflăm acum sub Mediterana, sub Turcia sau sub Atlantic, asta n-o putem spune sigur decât dacă n-am deviat de la direcţia noastră.

— Nu cred, căci vântul părea constant. Iată de ce îmi pare că ţărmul acesta trebuie să fie situat la sud-est de Portul Grauben.

— Nimic nu-i mai simplu de constatat. Hai să vedem ce ne spune busola!

Profesorul se îndreptă spre stâncă unde pusese Hans instrumentele. Era vesel, vioi, îşi freca mâinile şi-şi dădea aere! Zburda ca un tinerel! L-am urmat, destul de curios să ştiu dacă nu mă înşelam în aprecierea mea.

Cînd am ajuns în dreptul stâncii, unchiul luă busola, o aşeză orizontal şi privi acul. După ce a oscilat puţin, acul s-a oprit într-o poziţie fixă. Unchiul meu s-a uitat la el câtăva vreme, apoi şi-a frecat ochii şi l-a privit din nou. După aceea s-a întors spre mine, uluit.

— Ce-i ? l-am întrebat.

Mi-a făcut semn să cercetez busola. O exclamaţie de uimire mi-a scăpat şi mie de pe buze. Acul busolei arăta nordul, acolo unde noi bănuiam că-i sudul. Se întorcea spre ţărm, în loc să arate spre largul mării. Am mişcat busola, am examinat-o — era în perfectă stare. în orice poziţie aşezai acul, el îşi relua cu încăpăţânare această direcţie neaşteptată.

Prin urmare, nu mai era nici o îndoială că, din pricina vântului, se produsese o schimbare de direcţie de care nu ne-am dat seama şi că furtuna ne-a împins pluta spre ţărmurile pe care unchiul crezuse că le lăsase în urma lui.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 36

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 36

de Jules Verne

Biografie

Opera