O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 11

de Jules Verne

CAPITOLUL 11

Seara făcui o scurtă plimbare pe coastele Reykjavikului şi mă întorsei acasă devreme pentru a mă culca în patul meu din scânduri butucănoase, unde adormii adânc.

Când m-am trezit, l-am auzit pe unchiul meu perorând în camera alăturată. M-am sculat şi am trecut repede dincolo.

Vorbea în limba daneză cu un om înalt, vânjos şi bine legat. Flăcăul acesta părea să aibă o putere neobişnuită. Ochii săi adânciţi în fundul capului, care era destul de mare şi naiv, mi-au părut inteligenţi. Erau albaştri, mari,visători. Pe umerii de atlet îi cădeau nişte plete lungi, care ar fi părut roşcate chiar şi în Anglia. Băştinaşul acesta avea mişcări mlădioase, dar îşi vântura foarte puţin braţele, ca un om care nu cunoştea sau dispreţuia limbajul gesturilor. Toată făptura lui dezvăluia un temperament de un calm desăvârşit, care nu putea fi luat drept nepăsare, ci ca o dovadă a liniştii ce-l stăpânea. Simţeai că nu cerea nimic nimănui, că muncea după bunul său plac şi că, în lumea aceasta, filozofia sa nu putea fi clintită de ceva şi nici tulburată.

Am ghicit nuanţele acestui caracter după felul cum islandezul asculta vorbăria înflăcărată a interlocutorului său. Stătea cu braţele încrucişate, nemişcat în faţa nenumăratelor gesturi ale unchiului meu, şi când voia să nege un lucru îşi întorcea capul de la stânga la dreapta, iar când încuviinţa ceva îşi înclina capul, dar atât de puţin încât pletele abia i se mişcau. Acest om mi se părea că întrupează economia mişcărilor împinsă până la zgârcenie. Văzându-l, cu siguranţă că nu i-ai fi ghicit niciodată meseria; era neîndoios că acesta nu-şi putea speria vânatul, dar mă întreb cum îl nimerea oare ?

M-am lămurit însă pe deplin când domnul Fridriksson îmi spuse că acest om liniştit nu era decât un vânător de eideri, păsări al căror puf constituie cea mai mare bogăţie a insulei.

În adevăr, nu e nevoie să faci o risipă prea mare de mişcări pentru a culege puful de raţă.

În primele zile ale verii, femela eiderului — o varietate frumoasă de raţă — îşi durează cuibul printre stâncile fiordurilor care dantelează coasta. După ce-l meştereşte, ea îl tapisează cu pene fine, pe care şi le smulge de pe burtă. Vânătorul, sau mai bine-zis negustorul, aşteaptă până ce cuibul e gata şi apoi vine şi-l ia. Iar femela e nevoită să-şi reînceapă lucrul.

Ea căptuşeşte de atâtea ori cuibul, până ce nu-i mai rămâne pe piept nici o urmă de puf. După aceea vine rândul masculului să-şi smulgă puful. Dar cum puful gros şi ţeapăn al acestuia n-are nici o valoare comercială, vânătorul nu se mai osteneşte să-i fure aşternutul, ci-l lasă să termine cuibul. Femela îşi depune ouăle, le cloceşte şi ies puii. În anul următor, operaţia de recoltare a pufului urmează aceeaşi cale...

Şi cum eiderul nu-şi alege stâncile abrupte pentru a-şi dura cuibul, ci mai curând cele orizontale şi uşor accesibile, care se pierd în mare, vânătorul nostru îşi putea exercita meseria fără prea mare osteneală. Era, cum s-ar zice, un fermier care nu trebuie nici să semene, nici să secere recolta, ci numai s-o culeagă!...

Acest om serios, flegmatic şi liniştit se numea Hans Bjeeke şi fusese recomandat, după cum se ştie, de domnul Fridriksson. El avea să fie călăuza noastră. Cât de mult contrasta felul său de a fi cu acela al unchiului meu!

Totuşi s-au înţeles de minune. Nici unul din ei n-a stat la tocmeală; unul era gata să accepte ceea ce i se oferea, iar celălalt era gata să dea tot ce i se cerea. Nicicând o învoială nu s-a încheiat cu atâta uşurinţă.

Potrivit înţelegerii, Hans îşi lua obligaţia să ne conducă la satul Stapi, aşezat pe coasta de miazăzi a Peninsulei Sneffels, chiar la poalele vulcanului. Până acolo erau cam 22 de mile, pe care unchiul meu socotea că le facem în două zile.

Dar când află că era vorba de mile daneze, adică de 24000 picioare, fu silit să refacă toate calculele şi, ţinând seama că drumurile erau puţine şi grele, prelungi termenul la şapte-opt zile de mers.

Ni s-au pus la dispoziţie patru cai: doi pentru noi, iar alţi doi pentru bagaje. Hans, conform obiceiului, urma să meargă pe jos. Cunoştea această parte a coastei ca pe propriul său buzunar şi făgădui că ne va duce pe drumul cel mai scurt.

Învoiala pe care o făcuse cu unchiul meu prevedea că îndatoririle lui nu luau sfârşit în momentul când soseam la Stapi. Hans urma să rămână mai departe în serviciul nostru, atâta timp cât vor cere lucrările ştiinţifice, plătindu-i-se în schimb suma de trei rixdali1 pe săptămână. Dar în angajament era prevăzut în mod expres, ca o condiţie sine qua non, că această sumă îi va fi numărată în fiecare sâmbătă seara.

Plecarea fu fixată la 16 iunie. Unchiul meu vru să-i dea vânătorului o arvună, dar acesta refuză categoric.

— Efter, spuse el.

— După aceea, mă lămuri profesorul, îndată ce se încheie târgul, Hans se retrase.

— Ce om extraordinar! strigă unchiul meu. Şi nici măcar nu bănuieşte ce-i rezervă viitorul, ce glorie îl aşteaptă!

— Aşadar, o să meargă cu noi până în...

— Da, Axel, până în centrul Pământului.

Până la plecare mai aveam 48 de ore. Spre marea mea părere de rău, acest scurt răgaz l-am folosit pentru ultimele preparative; atât eu cât şi unchiul ne-am pus mintea la contribuţie, pentru a rândui obiect cu obiect, în modul cel mai bun cu putinţă, aparatele de o parte, iar uneltele şi alimentele fiecare în câte un colet separat. În total aveam patru grupe de lucruri.

Instrumentele pe care le-am luat cu noi erau:

1. Un termometru centigrad, gradat până la 150 grade, ceea ce mi se părea prea mult sau insuficient. Era prea mult în cazul când căldura ambiantă trebuia să se urce până acolo, în care caz ne-am fi copt. Şi era insuficient, dacă ar fi fost vorba să măsurăm temperatura izvoarelor sau a altor materii topite.

2. Un manometru cu aer comprimat, care putea să ne indice presiunile mai mari decât ale atmosferei de la nivelul oceanului. În adevăr, barometrul obişnuit n-ar fi fost suficient, căci presiunea atmosferică urma să crească proporţional cu coborârea noastră în adâncul Pământului.

3. Un cronometru construit de firma Boissannas-fiul din Geneva, pus perfect la punct după meridianul din Hamburg.

4. Două busole de înclinaţie şi declinaţie magnetică.

5. O lunetă pentru diferite observaţii în timpul nopţii.

6. Două aparate Ruhmkorff1 care, cu ajutorul unui curent electric, dădea o lumină foarte bună, sigură şi care nu te stingherea.

În afară de acestea aveam două carabine Purdley More et Co. şi două revolvere Colt. Pentru ce luasem şi arme cu noi? Bănuiesc că nu exista vreun temei să ne temem nici de sălbatici şi nici de animale sălbatice. Dar unchiul meu părea că ţine la arsenalul lui la fel de mult ca şi la instrumentele sale, mai ales la o cantitate serioasă de fulmicotón inalterabil la umezeală şi a cărui putere de explozie e cu mult superioară celei a prafului de puşcă obişnuit.

Ultimele constau din două târnăcoape, două cazmale, o scară de mătase, trei bastoane cu vârf de fier, o secure, un ciocan, o duzină de piroane şi cârlige de fier şi frânghii lungi, cu noduri. Din păcate, nu încăpeau într-un colet, căci scara avea singură o lungime de 300 picioare.

În sfârşit erau şi proviziile; coletul nu era mare, dar îndeajuns de serios, căci conţinea carne conservată şi pesmeţi pentru cel puţin şase luni. Singurul lichid pe care-l aveam era rachiul de ienupăr; apă nu luasem de fel, în schimb nu ne lipseau bidoanele, căci unchiul meu punea mare nădejde pe izvoarele subterane. Şi cu toate obiecţiile pe care i le adusesem cu privire la calităţile şi temperatura unei astfel de ape, de care nici măcar nu eram siguri c-o s-o găsim, el rămase neînduplecat. Pentru a completa lista exactă a articolelor noastre de călătorie, voi nota o farmacie portativă conţinând foarfeci, aţele pentru fractură, o bucată de bandaj, feşe şi comprese, plasture, un lighenuş pentru scursul sângelui, tot soiul de lucruri groaznice, şi o serie de flacoane cu dextrină, alcool pentru răni, acetat de plumb lichid, eter, oţet şi amoniac, fel de fel de medicamente de o folosinţă dubioasă; în sfârşit substanţele necesare pentru aparatele Ruhmkorff.

Unchiul n-a uitat să-şi ia provizia de tutun, praf de puşcă şi iască, precum şi o cingătoare de piele, pe care-o purta peste mijloc şi unde se găsea o cantitate suficientă de monezi de aur, de argint şi bancnote.

Tot în coletul cu unelte erau puse şi şase perechi de ghete solide, impermeabilízate printr-o unsoare de gudron şi de gumă elastică.

— Aşa cum suntem încălţaţi şi echipaţi, nu văd nici un motiv să nu putem merge oricât de departe, îmi spuse unchiul.

Ziua de 14 am folosit-o în întregime pentru aranjarea acestor obiecte. Seara am luat masa la baronul Trampe, împreună cu primarul din Reykjavik şi cu doctorul Hyaltalin, medic renumit. Domnul Fridriksson nu se afla printre invitaţi şi am aflat abia mai târziu că era în dezacord cu guvernatorul într-o chestiune de administraţie şi că din pricina asta nu se întâlneau. Ca urmare, n-am avut prilejul să înţeleg nici măcar o iotă din tot ceea ce s-a discutat la acest dineu semioficial... Am observat numai că unchiul meu vorbea tot timpul...

A doua zi, în 15, toate preparativele erau gata. Gazda noastră îi făcu o plăcere nespusă profesorului, dăruindu-i o hartă a Islandei, care era incomparabil mai bună decât aceea a lui Henderson. Era întocmită de Olaf Nikolas Olsen la scara de 1/480000 şi publicată de societatea literară islandeză, după lucrările geodezice ale domnului Scheel Frisac şi după ridicările topografice ale domnului Bjora Gumlangsson. Pentru un mineralog era o piesă preţioasă. Ultima seară am petrecut-o plăcut, discutând prieteneşte cu domnul Fridriksson, pe care începusem să-l simpatizez foarte mult. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu unchiul meu, dar, în ce mă priveşte, după aceea am dormit foarte agitat.

La ora cinci dimineaţa am fost trezit de nechezatul a patru cai care tropăiau sub fereastra mea. M-am îmbrăcat în grabă şi am coborât în stradă. Hans tocmai sfârşea încărcatul bagajelor, ca să zicem aşa, fără să se mişte. Lucra cu o îndemânare neobişnuită, în timp ce unchiul meu făcea mai multă gălăgie decât treabă; dar călăuza părea că se sinchiseşte prea puţin de sfaturile lui.

La ora 6 totul era gata. Domnul Fridriksson ne-a strâns mâinile. Unchiul meu i-a mulţumit din inimă în limba islandeză, pentru binevoitoarea sa ospitalitate. La rându-mi, am îngânat cît am putut mai bine în latineşte un salut cordial. Apoi am încălecat, iar domnul Fridriksson, odată cu ultimele sale cuvinte de rămas bun, mi-a zvârlit şi acest vers al lui Vergiliu, care parcă fusese scris anume pentru noi, călători nesiguri, porniţi la drum:.

Et quacumque viam dederit fortuna sequamur.1

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 11

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 11

de Jules Verne

Biografie

Opera