O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 37

de Jules Verne

CAPITOLUL 37

Mi-ar fi cu neputinţă să descriu succesiunea de simţăminte care se citeau pe faţa frământată a profesorului Lidenbrock: uimire, neîncredere şi, în sfârşit, mânie. Nu mi-a fost dat să văd niciodată un om atât de descumpănit în primul moment, şi, imediat, atât de furios. Aşadar, trebuia să reîncepem trecerea mării, cu toate pericolele prin care am trecut, cu toate oboselile îndurate! Va să zică am mers înapoi, în loc să mergem înainte! Unchiul meu îşi recapătă repede calmul.

— Ah, ce renghi îmi joacă soarta! strigă el. Toate elementele naturii complotează împotriva mea! Aerul, focul şi apa îşi unesc sforţările pentru a nu mă lăsa să trec mai departe! Ei bine, le voi arăta eu ce poate săvârşi voinţa mea! Nu mă las bătut. Nu dau înapoi nici un pas, şi o să vedem cine o să învingă: omul sau natura!.....

În picioare, pe stâncă, furios, ameninţător, Otto Lidenbrock, asemeni fiorosului Ajax1, părea că sfidează zeii. Dar am socotit că e timpul să intervin şi să frânez puţin acest elan nebunesc.

— Ascultă-mă, i-am spus pe un ton hotărât, orice ambiţie are o limită şi cred că nu e înţelept să luptăm contra imposibilului. Nu suntem pregătiţi pentru o călătorie pe mare; 500 de leghe împotriva vuiturilor nu se pot face pe o plută de grinzi şubrede, cu o pătură în loc de pânză şi cu un ciomag în loc de catarg! Nu putem conduce pluta şi suntem mereu jucăria furtunilor. Am fi nişte nebuni dacă am mai încerca a doua oară o asemenea călătorie!

Timp de zece minute m-am străduit să-i demonstrez că dreptatea e de partea mea, aducându-i argumente de necombătut, şi profesorul nu m-a întrerupt defel. Dar nu pentru că ar fi căzut de acord cu mine, ci pentru că era complet neatent şi n-a, auzit nici un cuvânt din tot ce i-am spus.

— Pe plută! strigă el.

Acesta-i fu răspunsul. Degeaba l-am rugat, degeaba mi-am ieşit din fire, m-am izbit de o voinţă mai tare decât granitul.

În momentul acela, Hans tocmai isprăvise de reparat pluta. Ai fi spus că fiinţa aceea ciudată ghicea toate planurile unchiului meu. Cu câteva bucăţi de surtarbrandur, el reuşise să consolideze ambarcaţiunea noastră. Pânza se şi întindea în bătaia vântului, care juca în cutele sale fluturânde.

Profesorul îi spuse câteva cuvinte lui Hans; între altele, să înceapă imediat încărcarea bagajelor şi să pregătească totul pentru plecare. Aerul era destul de curat şi vântul bătea mereu dinspre nord-vest.

Ce puteam face? Să lupt singur împotriva amândurora? Era cu neputinţă! Cel puţin dacă l-aş fi avut şi pe Hans de partea mea. Dar nu! Părea că islandezul renunţase la orice voinţă personală şi jurase supunere până la jertfirea de sine. Nu puteam obţine nimic de la un slujitor care era atât de supus stăpânului său. În consecinţă, trebuia să mă supun şi eu.

Tocmai mă pregăteam să-mi iau pe plută locul obişnuit, când unchiul meu mă opri cu mâna.

— Nu plecăm azi, ci mâine, spuse el. Făcui gestul unui om resemnat la orice.

— Nu trebuie să-mi scape nimic necercetat, adăugă el, şi fiindcă soarta m-a împins pe această parte a coastei, nu o s-o părăsesc până nu merg în recunoaşterea ei.

Aceste cuvinte ale sale vor fi înţelese abia dacă vă voi spune că, deşi ne-am întors pe ţărmul nordic, nu ne aflam chiar pe locul de unde pornisem prima oară. Portul Grauben trebuia să fié situat mai spre apus. Prin urmare, nimic nu era mai raţional decât să cercetăm cu grijă împrejurimile acestui nou loc de acostare.

— Să mergem în recunoaştere! am spus eu.

Am plecat amândoi şi l-am lăsat pe Hans să facă pregătirile de plecare. Spaţiul cuprins între plaja rămasă în urma retragerii mării şi baza stâncilor acestei uriaşe peşteri era destul de mare. Puteai să mergi o jumătate de oră până să ajungi la peretele stâncos. În drumul nostru zdrobeam sub picioare nenumărate cochilii de scoici de toate formele şi de toate mărimile, scoici în care au trăit animale din primele ere. Am zărit, de asemenea, enorme carapace care aveau un diametru ce depăşea deseori 15 picioare. Ele aparţinuseră acelor uriaşi gliptodonţi din pliocen, al căror reprezentant de foarte mici proporţii e însăşi broasca ţestoasă de azi. În afară de asta, pământul era semănat cu o mare cantitate de sfărâmături de stâncă, un fel de pietriş rotunjit de valuri şi aşezat în linii succesive. Faptul acesta m-a făcut să presupun că marea se întinsese odinioară până aici. De altfel, pe pietrele împrăştiate de jur împrejur şi chiar şi dincolo de aceste locuri, valurile lăsaseră urme vizibile.

Asta putea explica până la un anumit punct şi existenţa acestui ocean, la 40 de leghe sub suprafaţa globului. Dar, după mine, acea uriaşă masă lichidă urma să se piardă încetul cu încetul în măruntaiele Pământului. Ea provenea fără îndoială din apele oceanului, care s-au infiltrat prin vreo crăpătură a scoarţei. Totuşi trebuia să admit că această crăpătură era acum astupată, căci toată această imensă scobitură sau, mai bine zis, acest enorm rezervor, s-a umplut într-un timp destul de scurt. Ba poate chiar, luptând cu focurile din adâncuri, apa s-a evaporat în parte. Numai aşa se explica formarea norilor care atârnau deasupra capetelor noastre şi degajarea acelei electricităţi care dezlănţuia furtunile în interiorul masivului terestru.

Această teorie a fenomenelor la care fusesem martori mi se părea mulţumitoare, căci, oricât de mari ar fi minunile naturii, ele se pot totdeauna explica prin legi fizice.

Mergeam, aşadar, pe un fel de teren sedimentar, format din aluviuni aduse de ape, cum erau toate terenurile din acea perioadă, atât de generos distribuite pe suprafaţa Pământului. Profesorul examina cu atenţie fiecare crăpătură de stâncă. îndată ce vedea o deschizătură între stânci, el socotea că e foarte important să-i sondeze adâncimea.

Am urmat ţărmurile Mării Lidenbrock pe o distanţă de aproape o milă şi, pe neaşteptate, pământul îşi schimbă înfăţişarea. Părea frământat şi răscolit de zguduirile violente ale straturilor inferioare. În câteva locuri, adânciturile şi ridicăturile mărturiseau o dislocare puternică a masivului terestru.

Înaintam cu greutate printre aceste spărturi de granit, amestecate cu silex, cuarţ şi cu depozite aluvionare, când deodată ne apăru în faţa ochilor o câmpie, mai mult decât o câmpie, o întindere uriaşă acoperită de oseminte. Ai fi zis că e un imens cimitir, în care îşi amestecaseră ţarina veşnică generaţiile a douăzeci de veacuri. în depărtare se vedeau rânduite straturi-straturi de rămăşiţe. Ele se ridicau ca nişte valuri până La marginile orizontului, unde se pierdeau într-o ceaţă uşoară. Pe o suprafaţă de aproape trei mile pătrate se îngrămădise întreaga istorie a vieţii animale, prea puţin consemnată în terenurile noi ale lumii pe care o locuim.

O curiozitate plină de nerăbdare mă împingea într-acolo. Picioarele noastre zdrobeau cu zgomot sec resturile animalelor preistorice, aceste fosile ale căror rare şi interesante rămăşiţe şi le dispută cu înverşunare muzeele de istorie naturală ale marilor oraşe. Nici existenţa a o mie de Cuvieri n-ar fi fost de ajuns să reconstituie scheletele fiinţelor care dormeau în acest măreţ morman de oseminte. Eram uluit. Unchiul îşi ridicase braţele sale lungi spre bolta groasă ce ne servea drept cer. Rămăsese cu gura căscată, cu ochii scăpărând sub ochelari şi capul i se bălăbănea încoace şi încolo, fără să şi-l poată opri. Într-un cuvânt, toată fiinţa sa trăda o uimire fără margini. Se afla în faţa unei colecţii de nepreţuit de leptoterium, mericoterium, lofodion, anaploterium, megaterium, de mastodonţi, de protopiteci, de pterodactili, în sfârşit, toţi acei monştri antediluvieni îngrămădiţi aici, parcă pentru satisfacţia sa personală. închipuiţi-vă un bibliofil pasionat, trezindu-se deodată în acea faimoasă bibliotecă din Alexandria, incendiată de Omar1 şi care, printr-o minune, ar fi renăscut din propria sa cenuşă cu toate comorile sale de manuscrise! Aşa era şi unchiul, profesorul Lidenbrock.

Dar uimirea lui n-a mai cunoscut margini când din pulberea aceasta organică ridică un craniu ce i se păruse mai deosebit. Şi chiar în aceeaşi clipă strigă cu o voce tremurătoare:

— Axel, Axel, un craniu omenesc!....

— Un craniu de om, unchiule?.... am îngăimat, la fel de uluit.

— Da, nepoate! Vai, domnule Milne-Edwards! Vai, domnule de Quatrefages! De ce n-a veţi norocul să fiţi şi voi unde sunt eu, Otto Lidenbrock?!....

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 37

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 37

de Jules Verne

Biografie

Opera