O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 12

de Jules Verne

CAPITOLUL 12

Am pornit pe o vreme posomorâtă, dar constantă. Nu aveam să ne temem nici de călduri insuportabile, nici de ploi păgubitoare. Era o vreme numai bună pentru călătorie.

Plăcerea de a străbate călare o ţară necunoscută mă făcea să fiu bine dispus la începutul acestei călătorii. Eram stăpânit de bucuria fără de margini a excursionistului, care se simte liber şi plin de dorinţe. Şi parcă începeam să mă resemnez, să accept toată această poveste...

De altfel, îmi spuneam, ce risc eu? Să călătoresc prin ţara cea mai ciudată! Să urc un munte renumit! Şi, în cazul cel mai rău, să cobor în fundul unui crater stins! Desigur că acest Saknussemm n-a făcut altceva. Cât despre existenţa unei galerii care ar duce spre centrul Pământului, e curată născocire! O imposibilitate! Să luăm deci din această expediţie partea cea bună, fără să ne tocmim!

Cu aceste gânduri am părăsit Reykjavikul.

În frunte mergea Hans, cu un pas iute, egal şi neîntrerupt. După el urmau cei doi cai încărcaţi cu bagajele noastre, pe care nu trebuia să-i conducă nimeni. Unchiul meu şi cu mine veneam la urmă, şi, drept să vă spun, nu ne şedea prea rău pe animalele care erau mici, dar voinice!

Islanda e una dintre cele mai mari insule ale Europei; are o suprafaţă de 1400 de mile şi numără numai 60000 de locuitori.

Geografii au împărţit-o în patru, iar noi trebuia să traversăm aproape de-a curmezişul acea parte a ţării care purta numele de Ţara Sfertului din Sud-Vest — Sudvestr Fjordungr.

Ieşind din Reykjavik, Hans o apucă pe un drum paralel cu coasta. Am străbătut nişte păşuni sărăcăcioase, care se căzneau să pară verzi; dar, din păcate, reuşeau să fie mai mult galbene, ofilite. La orizont, în ceţurile dinspre răsărit, se estompau vârfurile aspre ale masivilor trahitici.

Din când în când, unele petice de zăpadă concentrau lumina difuză, reflectând-o pe versantul culmilor îndepărtate. Unele vârfuri, care se înălţau mai îndrăzneţe, străbăteau norii cenuşii şi apăreau din nou deasupra vaporilor mişcători, asemenea unor stânci răsărite în mijlocul cerului.

Deseori aceste lanţuri de stânci golaşe formau un soi de colţ ce înainta spre mare, muşcând astfel din păşune; dar rămânea totdeauna loc destul pentru trecere. De altfel, caii noştri îşi alegeau instinctiv locurile cele mai priincioase, fără a-şi încetini mersul. Datorită acestui fapt, unchiul n-avea nici măcar consolarea de a-şi îndemna calul cu gura sau cu biciul; oricât ar fi vrut, împrejurările nu-i îngăduiau să fie nerăbdător... Nu-mi puteam stăpâni râsul, când îl vedeam ditamai omul călărind pe un cal mic, cu picioarele lui lungi atârnând până la pământ, de părea un centaur cu şase picioare...

— Ce dobitoace cuminţi! exclamă el. Ai să-ţi dai seama, Axel, că nu există pe lume alt animal mai deştept decât calul islandez. Nici zăpezile, nici furtunile, nici drumurile impracticabile, nici stâncile, nici gheţarii, nimic nu-l opreşte. E curajos, se mulţumeşte cu puţin, şi-i sigur. Nu păşeşte niciodată greşit şi nici nu are toane. Dacă întâlneşte vreun râu sau vreun fiord — şi o să le întâlnim, fii sigur — ai să-l vezi cum se aruncă în apă, de parcă ar fi o amfibie, ajungând cât de repede poate pe malul celălalt! De aceea să nu-l hărţuim; să-l lăsăm în voie şi vom face împreună cele zece leghe pe zi.

— Nu zău, răspunsei eu, dar călăuza?

— O, nu-mi fac nici o grijă! Oamenii aceştia merg fără să bagi măcar de seamă. Se mişcă atât de puţin, încât n-au cum să obosească. De altfel, la nevoie, o să-i dau calul meu. Dacă n-o să fac puţină mişcare curând o să mă apuce cârceii. Mâinile le mai mişc eu, dar trebuie să am grijă şi de picioare.

Înaintam totuşi cu paşi repezi. Regiunea era aproape pustie. Ici-colo, câte o fermă izolată, câte o boer1 singuratică, din lemn sau din bucăţi de lavă, îţi apărea în cale, ca un cerşetor, pe marginea unui şleau desfundat. Colibele astea dărăpănate păreau că cerşesc mila trecătorilor, şi nu lipsea mult să le şi dăm de pomană. În regiunea prin care treceam, şoselele şi chiar cărările lipseau cu desăvârşire, iar vegetaţia, oricât de încet creştea, tot ştersese repede urmele rarilor călători.

Totuşi, această parte a insulei, situată la doi paşi de capitală, era socotită a fi una dintre regiunile cele mai locuite şi mai fertile. Aşa că vă puteţi închipui cum arătau regiunile mai pustii decât pustiul acesta... Cu toate că făcusem un drum bunicel, de aproape jumătate de milă, n-am văzut nici un fermier în pragul colibei sale şi nici un păstor sălbatic păscându-şi vreo turmă mai puţin sălbatică decât el. Zărirăm doar câteva vaci şi oi lăsate de capul lor. Dacă aşa stau lucrurile aici, mă gândeam eu, oare cum or fi arătând regiunile frământate, răscolite de forţele eruptive, de exploziile vulcanice şi de zguduirile subterane ?

Dar nu trebuia să mă grăbesc, căci ne era dat să le cunoaştem mai târziu... Totuşi, consultând harta lui Olsen, am văzut că le ocoleam, de vreme ce mergeam de-a lungul coastei şerpuitoare. În adevăr, marile convulsii vulcanice ce concentraseră, îndeosebi, în interiorul insulei; acolo, straturile orizontale ale rocilor suprapuse — care se numesc trapp în limba scandinavă — straturile trahitice, erupţiile de bazalt, de tuf calcaros şi poros ale tuturor conglomeratelor vulcanice, scurgerile de lavă şi de porfir incandescent au dat naştere unui ţinut de o neînchipuită urâţenie. Nu mă îndoiam câtuşi de puţin de spectacolul care ne aştepta la Peninsula Sneffels, unde se arătau în toată grozăvia lor urmele acestei răzvrătiri a naturii, care a produs aici un haos de nedescris.

După două ore de mers am ajuns în târgul Gufuns, căruia i se mai zicea şi Aoalkirkja sau biserica principală.

Târgul ăsta nu-i oferă călătorului nimic deosebit. E o aşezare de numai câteva case, care în Germania abia ar alcătui un cătun. Hans a făcut aici un popas de o jumătate de oră. Luă parte la prânzul nostru frugal, răspunzând prin da sau nu la întrebările unchiului meu, cu privire la felul drumului. Când fu întrebat în ce loc se gândea să ne petrecem noaptea, răspunse scurt:

— La Gardăr.

M-am uitat pe hartă pentru a afla ce-i acest Gardăr. Era un târguşor pe malul fiordului Hval, la patru mile de Reykjavik. I-am întins unchiului meu harta.

— Numai patru mile! făcu el. Patru mile din douăzeci şi două. Frumoasă plimbare, n-am ce zice!

Tocmai se pregătea să-i facă o observaţie lui Hans, dar acesta, fără să-i răspundă, o luă din nou înaintea cailor şi-o porni la drum.

Trei ore mai târziu, tot străbătând păşunile acoperite de iarbă ofilită, am ocolit fiordul Kollaf, pentru că drumul era mult mai uşor şi mult mai scurt decât dacă am fi traversat golful. În curând am intrat într-un „pingstaoer”, care nu era altceva decât centrul de jurisdicţie comunală Ejulberg. Venisem tocmai la ceasul când clopotul ar fi trebuit să sune de amiază, dacă bisericile islandeze ar fi fost aşa de bogate ca să aibă un orologiu; însă ele semănau foarte mult cu credincioşii lor, care n-au ceasornice şi, de altfel, nici nu le simt nevoia.

Aici am lăsat caii să se mai odihnească şi apoi, apucând pe un drum îngust, între un lanţ de coline şi mare, am ajuns fără să ne oprim la „Aoalkirkja” din Brantâr şi după încă o milă, la Saurboer „annexia”, biserica anexă, aşezată pe malul sudic al fiordului Hval.

Se făcuse ora patru după-amiază şi-n acest răstimp străbătusem patru mile.

Fiordul era aici de cel puţin o jumătate de milă şi valurile mării se spărgeau cu zgomot de stâncile ascuţite. Golful se lăţea la intrare între nişte stânci drepte şi râpoase, înalte de cel puţin 1500 de metri şi care îţi atrăgeau luarea-aminte prin straturile de culoare brună care despărţeau fâşiile de tuf calcaros de o nuanţă roşcată. Oricât de inteligenţi ar fi fost caii noştri, n-aş fi putut prezice că o să terminăm cu bine trecerea unui adevărat braţ de mare, pe spinarea acestor patrupede.

— Dacă sunt cu adevărat inteligenţi, spuneam eu, nu vor încerca să treacă. în orice caz, voi încerca să gândesc eu pentru ei.

Dar unchiul meu nu voia să mai aştepte. Dădu pinteni calului, îndemnându-l s-o ia spre celălalt mal. Bietul animal începu să adulmece mişcarea valurilor şi se opri. Mânat de pornirile sale, unchiul meu îl grăbi şi mai mult. Calul se împotrivi şi de astă dată, dând din cap cu îndârjire. Atunci se abătu asupra lui o ploaie de înjurături şi de lovituri de bice. La rându-i, calul se înfurie grozav şi încercă de mai multe ori să-l trântească din şa pe călăreţ. Până la urmă, lăsându-se pe genunchi, căluţul izbuti să se tragă de sub picioarele profesorului, care rămase înţepenit pe două pietre de lângă mal, de parcă ar fi fost colosul din Rodos1.

— Ah, blestemat animal! strigă călăreţul, transformat dintr-o dată în pieton şi ruşinat ca un ofiţer de cavalerie trecut la pifani.

— Farja, spuse călăuza, strângându-i umărul.

— Ce? Un pod plutitor?

— Der, răspunse Hans, arătându-i un soi de barcă.

— Da, intervenii, e un bac.

— De ce nu mi-aţi spus până acu'?... S-o pornim, dar!

— Tidvatten, reluă călăuza.

— Ce-a spus ?

— A zis flux, îmi răspunse unchiul, traducându-mi cuvântul danez.

— Trebuie neapărat să aşteptăm fluxul ?

— Forbida ? întrebă unchiul meu.

— Ja, îi răspunse Hans.

Unchiul meu bătu din picior, în timp ce caii se îndreptau spre bac.

Am înţeles numaidecât că pentru a traversa fiordul era necesar să aşteptăm un anumit moment. Şi anume, momentul în care marea, sub acţiunea fluxului, ajunge la cea mai mare înălţime a sa, şi după care nu mai creşte.

Atunci fluxul şi refluxul nu mai pot avea vreo înrâurire şi bacul nu mai e în pericol de a fi târât în fundul golfului sau în largul oceanului.

Momentul prielnic se ivi abia la orele şase seara. Unchiul, călăuza, doi luntraşi, cei patru cai şi cu mine ne aflarăm peste o clipă într-un fel de barcă plată, destul de şubredă.

Cum eram obişnuit cu bărcile cu motor de pe Elba, vâslele acestor luntraşi mi se păreau nişte biete lopeţi. Într-adevăr, a trebuit mai bine de o oră pentru a traversa fiordul, dar totuşi trecerea s-a făcut fără nici un accident.

După o jumătate de oră am ajuns la „aoalkirkja” din Gardăr.

1 Boer — casă ţărănească islandeză, (n.a.)

1 Colosul din Rodos – statuie uriaşă din bronz, aflată, în trecut la intrarea în portul Rodos, reprezentând pe Helios, zeul soarelui în mitologia greacă.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 12

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 12

de Jules Verne

Biografie

Opera