O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 40

de Jules Verne

CAPITOLUL 40

De la începutul călătoriei noastre am avut destule prilejuri să fiu cuprins de uimire, şi s-ar fi cuvenit să mă cred la adăpost de orice surpriză şi să rămân blazat în faţa oricărei întâmplări oricât de uimitoare. Şi totuşi, la vederea acestor două litere gravate acolo de trei sute de ani, am rămas uluit. Mi-era dat să citesc pe stâncă nu numai iniţialele savantului alchimist, ci să şi ţin în mâinile mele lama de oţel cu care le scrijelise. În faţa unor probe atât de grăitoare aş fi fost de o vădită rea-credinţă dacă mai puneam la îndoială existenţa călătorului şi faptul că întreprinsese această călătorie.

În timp ce mi se învârteau prin minte aceste gânduri, profesorul Lidenbrock fu cuprins de un acces ditirambic la adresa lui Arne Saknussemm.

— Geniu fără seamăn! exclamă el. Nu ţi-a scăpat nimic din ceea ce trebuia să faci ca să deschizi şi altor muritori calea spre măruntaiele Pământului, şi, datorită acestui lucru, semenii tăi pot regăsi uşor drumul pe care l-ai urmat acum trei veacuri, coborând în adâncul acestor subterane întunecoase! Ai dat posibilitate şi altor ochi decât ai tăi să contemple aceste minunăţii! Numele tău, săpat în stâncă, din etapă în etapă, îl duce drept la ţintă pe călătorul care e îndeajuns de îndrăzneţ ca să te urmeze şi sunt sigur c-o să-l găsească înscris de propria ta mână chiar în centrul planetei noastre! Ei bine, îmi voi săpa şi eu numele alături de al tău, pe această ultimă pagină de granit! Fie ca de azi înainte capul acesta, care se înalţă în apropierea mării şi pe care tu ai descoperit-o, să se numească pentru totdeauna Capul Saknussemm!

Iată cam ce a rostit unchiul meu şi la rându-mi m-am simţit înaripat de cuvintele lui înflăcărate. Mi s-a aprins în piept un foc lăuntric şi am uitat totul, atât pericolele călătoriei, cât şi ale întoarcerii. Ceea ce înfăptuise altul, voiam să săvîrşesc şi eu, şi nimic din ceea ce poate săvârşi o minte şi o voinţă omenească nu mi se părea acum imposibil!

— Înainte, tot înainte! m-am pomenit eu strigând.

Mă şi pornii spre galeria întunecoasă, dar profesorul mă opri pe loc. El, omul îndrăznelilor, mă sfătui să-mi păstrez răbdarea şi sângele rece.

— Să ne întoarcem mai întâi la Hans, spuse el, şi să aducem pluta aici. L-am ascultat, dar nu cu dragă inimă, şi m-am furişat repede printre stâncile ţărmului.

— Cred că eşti de acord, unchiule, am deschis eu vorba pe drum, că nu ne putem plânge de noroc! Până azi ne-a ajutat în toate împrejurările...

— Crezi, Axel ?

— Fără îndoială! Chiar şi furtuna ne-a fost de folos, căci ne-a dus pe drumul cel bun. Binecuvântată fie furtuna. De n-ar fi fost ea, vremea frumoasă ne-ar fi depărtat de locul unde ne aflăm acum! închipuieşte-ţi o clipă că am fi atins cu prova (prova unei plute) malurile dinspre miazăzi ale Mării Lidenbrock. Ce-am fi devenit? N-am fi dat niciodată de numele lui Saknussemm săpat pe placa aceea şi acum am fi fost lăsaţi la voia întâmplării, pe o plajă fără ieşire.

— Da, Axel, e ceva providenţial în faptul că, navigând spre miazăzi, ne-am întors exact la miazănoapte şi am atins Capul Saknussemm. Trebuie să-ţi mărturisesc însă că totul mi se pare mai mult decât uimitor, explicaţia acestui fenomen îmi scapă cu desăvârşire.

— Ce-are a face! Faptele nu trebuie explicate, se cuvine doar să profiţi de ele!

— Fără îndoială, băiete, dar...

— Ne vom relua drumul spre nord, vom trece pe sub ţinuturile septentrionale ale Europei, pe sub Suedia, Rusia, Siberia — şi mai ştiu eu pe unde! în loc să ne înfundăm sub deşerturile Africii sau sub valurile Oceanului! Mai mult nici nu vreau să ştiu!

— Da, Axel, ai dreptate, totul decurge cum nu se poate mai bine, deoarece părăsim această mare orizontală, care nu ne putea duce la nimic. Vom coborî, vom coborî, vom coborî mereu! Ştii tu oare că, pentru a ajunge în centrul Pământului, nu mai avem de străbătut decât 1500 de leghe?

— Ei, am strigat eu, nici nu merită să mai vorbim despre asta! La drum, la drum!

Discuţia noastră fără rost mai continua, când ne-am întâlnit cu Hans. Am găsit totul pregătit pentru plecarea imediată. Nu rămăsese nici un pachet care să nu fie îmbarcat. Am luat loc pe plută, şi, ridicând pânza, Hans a cârmit pe lângă ţărm, îndreptându-se spre Capul Saknussemm. Vântul nu era deloc favorabil unui soi de ambarcaţiune care nu era echipată cu cele necesare, şi în unele locuri a trebuit să împingem pluta cu ajutorul bastoanelor cu vârfurile de fier. Din loc în loc, stâncile presărate pe sforul apei ne sileau să ocolim foarte mult. în sfârşit, după trei ore de plutire, adică pe la orele şase seara, am ajuns într-un loc tocmai bun pentru debarcare. Am sărit pe ţărm, urmat de unchiul meu şi de islandez. Călătoria pe apă nu m-a liniştit. Dimpotrivă. De aceea i-am propus unchiului să distrugem pluta, pentru a tăia astfel orice posibilitate de retragere. Dar unchiul meu s-a opus. L-am găsit neobişnuit de calm.

— Atunci, să plecăm fără a pierde nici un minut, i-am spus eu.

— Da, băiete, dar mai întâi va trebui să examinăm noua galerie, pentru a şti dacă trebuie sau nu să ne pregătim scările.

După ce am priponit pluta de ţărm, unchiul meu puse în funcţiune aparatul Ruhmkorff. De altfel, deschizătura galeriei se afla la mai puţin de douăzeci de paşi, şi micul nostru grup, în frunte cu mine, ne-am îndreptat imediat într-acolo.

Gura aproape circulară avea un diametru de aproximativ cinci picioare; tunelul întunecos era tăiat de stâncă şi bine căptuşit de materiile eruptive care trecuseră odinioară prin el. Pragul tunelului se afla la nivelul pământului, aşa încât puteai să pătrunzi înăuntru fără nici un fel de greutate.

Am mers pe un plan aproape orizontal, dar, după vreo şase paşi, un bloc enorm ni s-a pus în cale închizând trecerea.

— Blestemată stâncă! am strigat eu mânios, văzându-ne opriţi deodată de un obstacol de netrecut.

În zadar am cercetat în dreapta şi-n stânga, în sus şi în jos; nu era nici un loc de trecere, nici o ramificaţie. Eram peste măsură de dezamăgit şi nu voiam să admit nici în ruptul capului că drumul ne e închis. M-am aplecat. M-am uitat pe dedesubtul stâncii. Nici o crăpătură. Deasupra, unde se unea cu bolta galeriei, aceeaşi barieră de granit. Hans îşi plimbă lumina lămpii de-a lungul şi de-a latul peretelui, dar nicăieri nu se ivea vreo deschizătură. Trebuia să renunţăm la orice speranţă de a trece mai departe.

M-am aşezat pe jos; unchiul măsura galeria cu paşii lui mari.

— Dar atunci Saknussemm?... strigai.

— Într-adevăr. Să fi fost oare şi el oprit de poarta asta de piatră?

— Nu, i-am răspuns eu cu vioiciune. O oarecare zguduire sau vreun fenomen magnetic, care frământă scoarţa Pământului, au făcut să se rostogolească această stâncă ce a închis brusc trecerea. Între întoarcerea lui Saknussemn pe pământ şi căderea acestui bloc de piatră s-a scurs foarte multă vreme. Ar putea cineva să nege că prin această galerie a trecut odinioară lavă şi că, pe atunci, materiile eruptive circulau pe aici nestingherite? Iată nişte crăpături recente care brăzdează bolta de granit şi care-i formată, după cum se poate bine vedea, din bucăţi suprapuse, din blocuri enorme, de parcă la această construcţie ar fi lucrat mâna vreunui uriaş. Dar într-o zi, presiunea straturilor de deasupra a fost mai puternică şi blocul acesta, asemenea unei chei de boltă care lipseşte, a alunecat până jos, închizând trecerea. Numai întâmplarea a făcut să se producă o asemenea dislocare şi e absolut sigur că Saknussemm n-a întâlnit obstacole în calea lui. Dar n-am merita câtuşi de puţin să ajungem în centrul Pământului, dacă n-am face toate sforţările ca să-l înlăturăm din drumul nostru!

Aşa am vorbit. Sufletul profesorului trecuse pe de-a-ntregul în mine! Mă îmboldea geniul descoperirilor. Uitasem de trecut, dispreţuiam viitorul. Nimic nu mă mai lega de suprafaţa acestui sferoid, în adâncul căruia mă cufundasem; pentru mine nu mai existau acum nici oraşe, nici sate, nici Hamburgul, nici Konigstrasse, nici biata mea Grauben, care trebuia să mă creadă pentru totdeauna pierdut în măruntaiele Pământului!

— Fie cum zici! hotărî unchiul meu. Cu târnăcopul, cu bastonul, să ne facem drum înainte! Să înlăturăm stânca ce ne stă în cale!

— Bastonul nu-i bun de nimic! am strigat eu.

— Atunci cu târnăcopul!

— E prea mare stânca pentru a o sparge cu târnăcopul!....

— Atunci....

— Ei bine, cu fulmicoton! Cu un cartuş exploziv! S-o minăm, s-o aruncăm în aer!

— Cu fulmicoton!....

— Da! Nu-i vorba decât de a sparge un capăt al stâncii!

— Hans, strigă unchiul meu, la lucru!

Islandezul se întoarse la plută şi aduse de acolo o vergea de fier, de care se folosi pentru a săpa în stâncă o gaură pentru mină. Munca nu era deloc uşoară, căci gaura trebuia să fie destul de mare pentru a se putea introduce cincizeci de livre de fulmicoton, a cărui putere de explozie e de patru ori mai mare decât a prafului de puşcă pentru tunuri.

Mă aflam într-o teribilă încordare nervoasă. În timp ce Hans adâncea gaura, îi ajutam unchiului meu să pregătească fitilul, vârând praf de puşcă umed într-un maţ lung de pânză.

— Unchiule, o să răzbatem! i-am spus eu.

— O să răzbatem! repetă unchiul meu.

La miezul nopţii, toate pregătirile erau gata: băgaserăm încărcătura de fulmicoton în gaură, iar fitilul desfăşurat de-a lungul galeriei ajungea cu un capăt în afară. O scînteie era de ajuns ca stînca să sară în aer peste cîteva minute.

— Pe mâine! spuse profesorul.

A trebuit să mă resemnez şi să mai aştept încă şase ore, care mi s-au părut nesfârşite.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 40

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 40

de Jules Verne

Biografie

Opera