O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 3

de Jules Verne

CAPITOLUL 3

— Nu-ncape îndoială că-i scriere runică, rosti profesorul, încruntându-şi sprâncenele. Dar aici e o enigmă şi-o voi descoperi, altminteri...

Un gest violent încheie firul gândurilor sale.

— Aşează-te aici şi scrie, adăugă el, arătându-mi masa cu pumnul, într-o clipă am fost gata.

— Acum, să-ţi dictez fiecare literă din alfabetul nostru, care corespunde cu câte unul din caracterele islandeze. Vom vedea apoi ce o să iasă. Dar, pe sfântul Mihail, ia bine seama şi fereşte-te să faci vreo greşeală!

Şi începu să dicteze. Mi-am dat toată silinţa să scriu cât se poate de atent. Unchiul meu rostea răspicat fiecare literă, una după alta, şi se formă, astfel, o înlănţuire de cuvinte neînţelese, după cum se poate vedea mai jos:

mm. rnlls.	esreuel	seecyde
sgtssmf	unteief	niedrke
Kt, samm	atrateS	Saodrrn
emtnael	nuaect	rrilSa
Atvaar	.nscrc	ieaabs
ccdrmi	eeutul	frantu
dt, iac	oseibo	Kediiy

După ce am terminat, unchiul îmi luă repede foaia pe care scrisesem şi o cercetă cu atenţie, multă vreme.

— Ce înţeles or avea toate semnele astea? repeta el mecanic. Pe cinstea mea că nu i-aş fi putut spune. De altfel, nici nu mă întreba pe mine, ci continua să vorbească cu sine însuşi.

— E vorba de ceea ce numim îndeobşte o criptogramă, spuse el, al cărei înţeles este ascuns sub nişte litere încurcate într-adins şi care, dacă sunt aşezate cum trebuie, formează o frază care nu mai are nici un secret. Şi când mă gândesc că se poate ascunde aici explicaţia sau indicaţia unei mari descoperiri!

În ceea ce mă priveşte, mă gândeam că nu ascundea absolut nimic, dar, ca măsură de prevedere, nu i-am împărtăşit părerea mea. Profesorul luă atunci cartea şi pergamentul şi le compară.

— Aceste două scrieri nu sunt făcute de aceeaşi mână, hotărî el; dintr-o privire se vede că criptograma e mai recentă decât cartea, fapt de necontestat. În adevăr, prima literă din pergament este un dublu m, pe care zadarnic l-ai căuta în cartea lui Turleson, fiindcă litera aceasta a fost adăugată alfabetului islandez abia în secolul al XlV-lea. Deci e o diferenţă de cel puţin două veacuri între manuscris şi document.

Mărturisesc că explicaţia mi s-a părut destul de logică.

— Această constatare mă face să bănuiesc, reluă unchiul meu, că numai unul dintre posesorii cărţii a putut scrie aceste caractere misterioase. Dar cine dracu' o fi fost posesorul ? Nu şi-o fi pus oare numele în vreun colţ al manuscrisului?

Unchiul îşi scoase ochelarii şi, luând o lupă puternică, începu să cerceteze cu băgare de seamă primele pagini ale cărţii. Pe dosul paginii a doua, adică pe coperta interioară, el descoperi un fel de pată care, privită cu ochiul liber, părea de cerneală.

Privită însă mai îndeaproape, pata lăsa să se întrevadă câteva caractere pe jumătate şterse. De cum le zări, unchiul înţelese că-n locul acela trebuia să se găsească ceva foarte important şi, încăpăţânân-du-se în descifrarea petei, cu ajutorul lupei sale puternice, sfârşi prin a recunoaşte semnele. Erau tot caractere runice, pe care le citi fără nici o şovăire:

— Arne Saknussemm! strigă el pe un ton triumfător! Va să zică un nume şi încă un nume islandez, numele unui savant din secolul al XVI-lea, al unui alchimist celebru!

L-am privit pe unchiul meu cu oarecare admiraţie.

— Alchimiştii aceştia, reluă el, Avicenna, Bacon, Lulle, Paracelsius, erau adevăraţii şi singurii savanţi ai epocii lor. Ei au făcut descoperiri de care, pe drept cuvânt, ne minunăm şi azi. Acest Saknussemm de ce n-ar fi ascuns şi el vreo invenţie uimitoare sub această criptogramă de neînţeles ? Desigur că aşa trebuie să fie. Ba, chiar aşa şi este.

Imaginaţia profesorului se înflăcăra la această ipoteză.

— Fără îndoială, îndrăznii eu să răspund, dar ce interes a putut să aibă acest savant să-şi ascundă astfel minunata sa descoperire ? Pentru ce ?

— Pentru ce! Pentru ce! Ştiu şi eu? Parcă Galileo n-a procedat la fel cu Saturn ? Dar nu te teme: nu mă voi lăsa până ce n-o să descopăr secretul acestui document, chiar de-ar fi să nu dorm şi să nu mănânc zile şi nopţi întregi.

— Oh! făcui eu.

— Şi cred că nici tu, Axel, adăugă el.

„Drace, îmi zisei, bine c-am mâncat pentru amândoi!”

— Şi mai întâi, făcu unchiul meu, va trebui să aflăm în ce limbă a fost scris acest cifru. Cred că n-o să fie chiar aşa de greu.

La aceste cuvinte am ridicat repede capul. Dar unchiul meu îşi continuă monologul:

— De fapt, nimic nu-i mai uşor. Documentul are o sută treizeci şi două de litere, dintre care, şaptezeci şi nouă consoane şi cincizeci şi trei vocale... Or, cum limbile meridionale urmează cam aceeaşi proporţie de vocale şi consoane. În timp ce limbile nordice sunt infinit mai bogate în consoane, sunt sigur că-i vorba de o limbă sudică. Concluziile erau foarte juste.

— Dar în ce limbă a fost scris documentul ?

Tocmai lucrul ăsta aşteptam să-l aud din gura unchiului, care între timp mi se dezvăluise şi ca un profund analist.

— Acest Saknussemm a fost un om învăţat, continuă el. Şi, de vreme ce nu scria în islandeză, limba lui maternă, trebuie să fi ales, de preferinţă, limba cunoscută curent printre spiritele cultivate din secolul al XVI-lea. Iată de ce mă gândesc la limba latină. Dacă se va dovedi însă că mă înşel, aş putea să încerc cu limba spaniolă, franceză, italiană, greacă sau ebraică. Cum însă savanţii din secolul al XVI-lea scriau îndeobşte în limba latină, am deci dreptul să spun a priori: e scris în latineşte.

Am sărit de pe scaun. Amintirile mele de latinist se revoltau împotriva pretenţiei că această înşiruire de cuvinte ciudate ar putea aparţine dulcii limbi a lui Vergiliu.

— Da, e limba latină, reluă unchiul meu, dar e o limbă intenţionat încâlcită.

„Perfect!” gândii eu. „Dacă o descurci şi pe asta, atunci eşti cineva, unchiule!”

— Să o examinăm cu atenţie, spuse el, luând foaia pe care scrisesem. Iată o serie de o sută treizeci şi două de litere, aşezate într-o aparentă dezordine. Sunt cuvinte unde se întâlnesc numai consoane, cum e, de pildă, primul cuvânt, mm. rnlls, altele în care, dimpotrivă, abundă vocalele, cum e, de pildă, al cincilea cuvânt unteief, sau penultimul, oseibo. Or, această aşezare arată că ea n-a fost făcută la întâmplare, ci că a reieşit în mod matematic şi că se datoreşte acelei raţiuni necunoscute care a dirijat succesiunea literelor. Mi se pare aproape sigur că fraza iniţială a fost scrisă corect şi apoi inversată, după o lege pe care trebuie s-o descoperim. Acela care va găsi cheia acestui „cifru”, va putea descifra criptograma cu uşurinţă. Dar care este cheia ? Axel, n-ai găsit tu, cumva, această cheie?

La această întrebare neaşteptată n-am răspuns nimic, şi nu fără motiv, căci privirile mi se opriseră pe un fermecător tablou atârnat în perete, înfăţişând portretul tinerei Grauben, pupila unchiului meu, care se afla acum la Altona, la una din rudele ei, şi a cărei absenţă mă întrista nespus. De altfel, azi pot să mărturisesc că frumoasa irlandeză şi nepotul profesorului se iubeau, dar cu răbdare şi foarte liniştit, aşa cum şade bine unor adevăraţi germani. Eram chiar logodiţi, dar, bineînţeles, fără ştirea unchiului, prea dedicat geologiei ca să poată înţelege asemenea sentimente. Grauben era o fată încântătoare, blondă şi cu ochi albaştri, cu un caracter puţin cam grav cu o fire cam prea serioasă pentru vârsta ei, dar care mă iubea mult.

În ceea ce mă priveşte, eu o zeificam, dacă se poate spune astfel! Aşa se face că, într-o clipă, imaginea micii mele irlandeze mă smulse din lumea realităţilor şi mă zvârli în aceea a himerelor, a amintirilor.

Şi o revăzui în gând pe credincioasa tovarăşă a lucrărilor şi preocupărilor mele. Ea mă ajuta în fiecare zi să orânduiesc preţioasele roci ale unchiului şi le eticheta împreună cu mine. Şi cât de pricepută în mineralogie era această domnişoară Grauben! Nu s-ar fi dat bătută nici de către un savant. Îi plăcea să aprofundeze cele mai spinoase probleme ale ştiinţei. Câte ore plăcute n-am petrecut studiind împreună! Şi cât de mult invidiam adesea soarta acestor pietre neînsufleţite pe care le atingea cu mâinile ei încântătoare!

Apoi, în orele de repaos, ne plimbam împreună, luând-o pe aleile umbroase din Alster, şi ne duceam până la vechea moară părăsită, atât de pitoresc aşezată la marginea lacului; şi-n timp ce mergeam, vorbeam, ţinându-ne de mână, îi povesteam tot felul de năzbâtii, de care ea râdea cu poftă.

Ajungeam astfel până la ţărmul Elbei şi după ce le spuneam noapte bună lebedelor care pluteau printre marii nuferi albi, ne întorceam acasă cu barca cu motor.

Mă adâncisem în visurile mele, când, deodată, unchiul meu izbi cu pumnul în masă şi mă readuse violent la realitate.

— Ei, zise el, ascultă, băiete, prima idee care trebuie să-ţi vină în minte pentru a încurca literele într-o frază, îmi pare că-i aceea de-a scrie cuvintele vertical în loc de-a le scrie orizontal.

„Ia te uită!” gândii eu.

— Acu' trebuie să vedem ce iese. Axel, ia scrie tu o frază oarecare pe acest petic de hârtie; dar în loc să înşiri literele aşa cum vin, una după alta, pune-le în coloane verticale, în aşa fel încât să le grupezi câte cinci sau şase.

Am înţeles despre ce era vorba şi am scris pe dată, de sus în jos:

T	e	l	c	e	u
e	s	t	u	a	b
i	c	,	ţ	G	e
u	m	m	a	r	n
b	u	i	m	a	!

— Bine, zise profesorul, fără să citească ceea ce scrisesem. Acum aşează cuvintele astea în linie orizontală. M-am executat şi am obţinut fraza următoare:

Telceu estuab ic, ţGe ummarn buima!

— Perfect! exclamă unchiul meu, smulgându-mi hârtia din mână, iată că a şi început să semene cu vechiul document; atât vocalele cât şi consoanele sunt grupate în aceeaşi dezordine! Ba sunt chiar şi majuscule în mijlocul cuvintelor, şi virgule, ca în pergamentul lui Saknussemm.

A trebuit să recunosc că aceste observaţii erau foarte ingenioase.

— Pentru ca să pot citi fraza pe care ai scris-o şi pe care nu o cunosc, continuă unchiul, adresându-mi-se direct, îmi va fi de ajuns să iau pe rând prima literă a fiecărui cuvânt, apoi a doua, a treia şi aşa mai departe.

Şi spre marea lui mirare, şi mai ales a mea, el citi:

Te iubesc mult, micuţa mea Grauben!

— Asta-i bună! făcu profesorul.

Nu-ncape îndoială că, neîndemânatic cum eram, ca orice îndrăgostit, scrisesem fără să-mi dau seama această frază compromiţătoare!

— Aşadar, o iubeşti pe Grauben ?! mă apostrofă unchiul meu, pe un ton de adevărat tutore.

— Da... nu... mă bâlbâii.

— Aşadar, o iubeşti pe Grauben! repetă el mecanic. Ei bine, să folosim procedeul meu la documentul în chestiune!

Unchiul îşi concentră din nou gândurile asupra problemei care-l preocupa, uitând cu totul cuvintele mele nesocotite. Şi le numesc nesocotite, fiindcă un savant nu poate înţelege niciodată ce înseamnă să fii îndrăgostit. Din fericire, problema cea mare a descifrării documentului îl absorbi din nou.

În clipa când urma să experimenteze procedeul în care-şi pusese toată nădejdea, ochii profesorului Lidenbrock zvârliră fulgere prin ochelari. Şi cum era foarte emoţionat, degetele începură să-i tremure când apucă vechiul pergament. Apoi tuşi puternic şi, cu o voce gravă, silabisind pe rând prima literă, apoi pe a doua a fiecărui cuvânt, îmi dictă următoarele:

mmessunkaSenrA.icefdoK.segnittamurtn

eceriserrette,rotaivsadua,ednecsedsadne lacartniiilujsiratracSarbmutabiledmek

meretarcsilucoYsleffenSnI

După ce am isprăvit de scris, mărturisesc că eram şi eu foarte emoţionat; aceste litere, pe care unchiul mi le dictase una câte una, nu aveau pentru mine un înţeles şi aşteptam cu nerăbdare ca de pe buzele lui să-şi ia zborul o frază într-o latinească desăvârşită.

Dar cine ar fi putut să prevadă ce-o să se întâmple ? O puternică lovitură de pumn făcu să se clatine masa, de ţâşni cât colo cerneala din călimară şi tocul îmi scăpă din mână.

— Nu-i asta! ţipă înfuriat unchiul. N-are nici un înţeles.

Apoi, străbătu biroul ca scăpat din puşcă, coborî scara ca o avalanşă şi, repezindu-se în stradă, o luă la fugă.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 3

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 3

de Jules Verne

Biografie

Opera