O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 35

de Jules Verne

CAPITOLUL 35

Vineri, 21 august. A doua zi, minunata privelişte a gheizerului nu se mai vede. Vântul s-a înteţit şi ne-a mânat repede, departe de Ostrovul Axel. Încetul cu încetul, mugetele s-au stins.

Timpul, dacă îmi e îngăduit să-i spun astfel, pare că o să se schimbe în curând. Atmosfera se încarcă cu vapori care duc cu ei electricitatea formată prin evaporarea apelor sărate; norii coboară din ce în ce mai jos căpătând o culoare măslinie, uniformă, iar razele electrice abia mai pot să străbată această perdea opacă, trasă peste scena unde se va juca drama furtunilor.

Mă simt nespus de impresionat, aşa cum se simte orice fiinţă la apropierea unui cataclism. Norii cumulus, îngrămădiţi spre sud, au acea înfăţişare sinistră şi nemiloasă, pe care adeseori am observat-o mai înainte de a începe furtuna. Aerul e înăbuşitor şi marea liniştită.

În depărtare, norii seamănă cu nişte baloturi mari de bumbac, aruncate unele peste altele într-o neorânduială pitorească; încetul cu încetul se umflă şi rămân mai puţini, dar cresc în mărime; greutatea lor e atât de mare, că nu se pot desprinde de orizont; dar când se abate asupra lor curentul din păturile superioare, ei se contopesc pe nesimţite, se întunecă şi pe toată bolta se întinde în curând un strat unic, cu un aspect înfricoşător! Câteodată, un ghem de vapori, încă luminat, se saltă pe acest covor cenuşiu, dar peste puţin se va pierde şi el, contopindu-se cu masa opacă.

Nu încape îndoială că atmosfera e saturată de electricitate; de altfel, toată fiinţa mea e pătrunsă de fluidul acesta şi mi se ridică părul în cap de parcă aş fi în preajma unei maşini electrice. Am impresia că dacă tovarăşii mei m-ar atinge în clipa asta, ar simţi o comoţie violentă.

La ora 10 dimineaţa, semnele care arată apropierea vijeliei sunt şi mai evidente; s-ar spune că vântul se moaie pentru a-şi relua cu mai multă putere răsuflarea; bolta pare acum un burduf uriaş, în care se strâng uraganele.

Nu vreau să cred în ameninţările cerului, şi totuşi nu mă pot stăpîni să nu spun:

— O să se strice vremea!

Profesorul nu-mi răspunde, ci se mulţumeşte numai să ridice din umeri. E mânios că oceanul continuă să se întindă la nesfârşit înaintea noastră.

— O să vină furtuna, îi spun arătând cu mâna spre orizont. Norii ăştia se lasă pe suprafaţa mării de parcă ar vrea s-o zdrobească.

Tăcerea cuprinde totul. Vântul a amuţit. Natura pare ca moartă şi nu mai răsuflă. Pe catarg, unde se şi văd licărind scânteile electrice, pânza cade în cute grele. Pluta stă nemişcată în mijlocul unei mări îngroşate, fără nici o încreţitură. Dar dacă nu mai înaintăm, la ce bun să mai păstrăm această pânză, care ne poate pierde la prima izbitură a furtunii?

— Să strângem pânza şi să coborâm catargul! spun eu. Prevederea e totdeauna bună!

— Nu, la toţi dracii! strigă unchiul meu. Cu nici un preţ, nu! Să ne ia vântul! Să ne ducă furtuna! Numai să zăresc odată stâncile vreunui ţărm, chiar dacă ar fi să se sfarme pluta în mii de bucăţi!

Nici n-apucă bine să-şi termine vorbele că, dinspre miazăzi, orizontul îşi schimbă deodată înfăţişarea. Vaporii acumulaţi s-au transformat în apă, iar golul produs de această condensare bruscă a făcut ca pături puternice de aer să vină în mod violent să-l umple, dând naştere uraganului, care se năpusteşte spre noi din extremităţile cele mai îndepărtate ale cavernei. întunericul creşte. Abia pot să-mi notez câteva frânturi de frază.

Pluta saltă ca turbată. Unchiul e zvârlit de o puternică izbitură. Mă târăsc până la el. S-a prins zdravăn de un capăt de frânghie şi pare că priveşte cu nesaţ această furioasă dezlănţuire a elementelor naturii.

Hans stă nemişcat. Părul lung, zbârlit de uragan, îi cade pe faţa imobilă, dându-i o înfăţişare ciudată, căci din fiecare şuviţă ţâşnesc mici scântei luminoase. Atât de îngrozitor arată, de parcă-i un om antediluvian, de pe vremea ihtiosaurilor şi a megateriumilor.

Catargul mai rezistă încă. Pânza se umflă ca o băşică de săpun gata să plesnească. Pluta lunecă cu o viteză pe care n-o pot aprecia, dar mai puţin repede decât şuvoaiele de apă care curg sub dânsa şi a căror iuţeală e atât de ameţitoare, încât par o pârtie dreaptă, netedă.

— Pânza, pânza! strig, făcând semn s-o coboare.

— Nu. răspunde unchiul.

— Nej, spune şi Hans, clătinând încet din cap.

În acest timp, ploaia ia forma unei adevărate cascade, mugind în faţa orizontului spre care alergăm ca nişte bezmetici. Dar mai înainte de a ajunge până la noi, vălul de nori se rupe, marea începe să fiarbă şi electricitatea, produsă printr-un uriaş proces chimic, care are loc în straturile superioare, intră în joc. Nenumărate fulgere brăzdează văzduhul şi se amestecă şi se întretaie cu bubuiturile puternice ale tunetelor. Masa de vapori devine incandescentă; grindina care se izbeşte de metalul uneltelor sau de armele noastre devine luminoasă; valurile ridicate par nişte măguri arzânde, sub care mocneşte un foc interior, şi fiecare coamă poartă câte o flacără.

Ochii îmi sunt orbiţi de intensitatea luminii, urechile îmi ţiuie, gata să se spargă din pricina tunetelor. Cu mare greutate mă pot ţine de catarg, care se îndoaie ca o trestie sub violenţa uraganului.

(Aici, notele mele de călătorie devin cu totul incomplete. N-am mai găsit decât câteva observaţii fugitive, luate, ca să spun aşa, aproape maşinal. Dar oricât sunt de laconice, de obscure, se străvede în ele emoţia care mă stăpânea şi redau mult mai bine decât memoria tot ceea ce am simţit în clipele acelea.)

. . . . . . . . . . . . .

Duminică, 23 august. Unde ne găsim? Suntem purtaţi pe valuri cu o viteză de neînchipuit.

Noaptea a fost îngrozitoare. Furtuna nu se domoleşte deloc. Trăim în mijlocul unor zgomote şi a unor detunături neîntrerupte. Urechile ne sângerează. Nu putem schimba o vorbă. Fulgerele nu mai contenesc. Ele descriu în văzduh zigzaguri uriaşe şi, după o ţâşnitură rapidă, se reîntorc de jos în sus izbindu-se cu furie de bolta de granit. Dacă se prăbuşeşte cumva? Alte fulgere se bifurcă sau iau forma unor globuri de foc care se sparg ca nişte bombe. Totuşi, zgomotul pare că nu creşte, fiindcă a trecut de limita intensităţii pe care o poate percepe urechea omenească; de aceea, dacă toate pulberăriile din lume ar sări împreună în aer, nici atunci vacarmul n-ar fi mai mare.

La suprafaţa norilor se produce o continuă emisiune de lumină; energia electrică se degajează fără încetare din moleculele lor şi e sigur că faptul acesta determină schimbări în compoziţia aerului. Nenumărate coloane de apă sunt zvârlite în atmosferă, pentru a cădea înapoi spumegând.

Unde mergem?... Unchiul meu stă întins, cât e de lung, la capătul plutei. Căldura se înteţeşte. Mă uit la termometru — arată... (cifra e ştearsă...)

Luni, 24 august. Furtuna nu se mai sfârşeşte. în atmosfera aceasta, atât de densă, se produc mereu schimbări, dar nici una nu rămâne definitivă şi nu pot înţelege de ce.

Suntem frânţi de oboseală. Numai Hans e ca de obicei. Pluta alunecă tot timpul spre sud-est. De la Ostrovul Axel şi până aici am făcut mai bine de două sute de leghe.

La miazăzi, violenţa uraganului se înteţeşte. Trebuie să legăm zdravăn toate obiectele care alcătuiesc încărcătura. Şi ca să nu ne ia valurile care trec peste capetele noastre, fiecare din noi se agaţă de ce poate.

De trei zile e cu neputinţă să ne adresăm o vorbă. Deschidem gura, mişcăm buzele, dar nu se aude nici un sunet. Nici dacă ne vorbim la ureche nu putem să ne auzim.

Unchiul s-a apropiat de mine şi a rostit câteva cuvinte. Cred că mi-a spus: Suntem pierduţi!Dar nu sunt sigur de asta.

Mă hotărăsc să-i scriu: Să coborâm pânza!

Îmi face semn că e de acord.

Nici nu şi-a terminat bine gestul, că un disc de foc şi-a şi făcut apariţia la marginea plutei. Catargul şi pânza au fost smulse deodată şi le-am văzut ridicându-se în aer, la o înălţime extraordinară, de parcă ar fi fost un pterodactil, pasărea aceea fantastică din primele veacuri ale Pământului.

Am îngheţat de spaimă. Discul, pe jumătate alb, pe jumătate azuriu, de mărimea unei bile de zece şchioape, se plimbă mereu, învârtindu-se cu o viteză uimitoare, biciuit de uragan. Nu stă o clipă locului şi e când ici, când colo; se urcă pe unul din stâlpii plutei, sare pe sacul de provizii, apoi coboară uşor, săltând, atinge cutia cu praf de puşcă. Ah, e groaznic!... Vom sări în aer! Nu, discul orbitor se îndepărtează; se apropie de Hans, care-l priveşte ţintă, de unchiul meu, care se aruncă în genunchi ca să se ferească de el, de mine, care pălesc de teamă şi tremur în faţa acestei izbucniri de lumină şi căldură; se învârteşte pe lângă piciorul meu, pe care încerc să mi-l retrag, dar nu reuşesc.

Un miros de gaz nitric umple atmosfera şi ne pătrunde în gâtlej, în plămâni. Simţim că ne sufocă. Oare de ce nu pot să-mi retrag piciorul? Stă ţintuit de plută! în trecerea lui, discul electric a magnetizat toate obiectele de fier de pe bord; instrumentele, uneltele, armele se ciocnesc unele de altele, iscând un zgomot puternic; cuiele ghetei mele s-au prins de-o placă de fier, fixată în lemn. Mi-e imposibil să-mi desprind piciorul!

În sfîrşit, printr-un efort supraomenesc,îl smulg tocmai în momentul când discul era să-l înşface şi să mă antreneze în mişcările lui ameţitoare, învârtindu-mă şi trăgându-mă şi pe mine, dacă...

Ah, ce lumină puternică! Discul a plesnit îmbrăcându-ne în jerbe de flăcări.

Apoi totul se stinge. Abia mai pot să-mi arunc ochii înjur; unchiul meu zace întins pe plută, în timp ce Hans, nemişcat lângă cârmă, scuipă foc din pricina fluidului electric care-l pătrunsese!

Încotro mergem? încotro mergem?

. . . . . . . . . . . . .

Marţi, 25 august. M-am trezit dintr-un lung leşin. Furtuna continuă, fulgerele dezlănţuite se zvârcolesc în aer ca nişte şerpi de foc, scăpaţi din cuibar.

Ne mai aflăm tot pe mare? Da, şi suntem duşi cu o viteză de neînchipuit. Am trecut pe sub Anglia, pe sub Marea Mânecii, pe sub Franţa, poate pe sub întreaga Europă... Cine ştie!...

. . . . . . . . . . . . .

Se aude un zgomot nou! Fără îndoială e marea care se sparge de stânci!... Dar atunci...

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 35

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 35

de Jules Verne

Biografie

Opera