O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 14

de Jules Verne

CAPITOLUL 14

Stapi era un târg cam de vreo treizeci de colibe, clădite chiar pe lavă, şi pe vreme frumoasă se afla în bătaia razelor de soare răsfrânte de vulcan. Târguşorul era aşezat în fundul unui mic fiord împrejmuit de pereţi de bazalt, cu un aspect foarte ciudat.

Se ştie că bazaltul e o rocă brună, de origine vulcanică. Ia forme regulate, care uimesc prin felul cum sunt rânduite. Aici, natura a lucrat geometric, întocmai ca omul, de parcă ar fi mânuit echerul, compasul şi firul cu plumb. Dacă în alte părţi ea realizează o adevărată artă cu mari mase zvârlite fără nici o ordine, cu fel de fel de conuri abia schiţate, cu tot soiul de piramide imperfecte, în sfârşit, cu o ciudată succesiune de linii, aici, vrând să dea o pildă de ordine şi regularitate şi precedându-i pe arhitecţii primelor timpuri, natura a creat o rânduială severă, pe care nici splendorile Babilonului şi nici minunile Greciei n-au depăşit-o vreodată.

Fireşte că am auzit vorbindu-se de Şoseaua Uriaşilor din Irlanda şi de Peştera lui Fingal, aflată într-una din Insulele Hebride, însă o privelişte ca aceasta, cu construcţii din bazalt aşezate una peste alta, încă nu avusesem prilejul să văd.

Şi la Stapi, un astfel de fenomen îţi apărea în toată frumuseţea lui.

Pereţii fiordului, ca şi întreaga coastă a peninsulei, erau alcătuiţi dintr-un şir de coloane verticale, înalte de treizeci de picioare. Aceste trunchiuri drepte de coloană, de-o proporţie perfectă, susţineau o arcadă durată din coloane orizontale, a căror aplecare forma o semi-voltă deasupra mării. La oarecare intervale, şi sub această concavitate naturală, unde se strângea apa de ploaie, te aflai pe neaşteptate în faţa unor deschizături în formă de ogivă, admirabil desenate, prin care se repezeau valurile spumoase ale mării. Câteva crâmpeie de bazalt, smulse de furia oceanului, se prelungeau pe pământ, întocmai ca resturile unui templu antic — ruine veşnic tinere, peste care veacurile treceau fără să le atingă.

Aici era ultima etapă a călătoriei noastre pământene. Hans se arătase a fi o călăuză pricepută şi, cum ştiam că ne va însoţi şi mai departe, eram oarecum liniştiţi.

Ajungând în dreptul casei preotului — o colibă scundă, cu nimic mai arătoasă sau mai acătării decât cele din jur — am zărit un om c-un ciocan în mână şi având dinainte un şorţ de piele, care tocmai se pregătea să potcovească un cal.

— Saellvertu! îi ură călăuza noastră.

— God dag! îi răspunse potcovarul, într-o daneză perfectă.

— Kyrkoherde, rosti Hans, întorcându-se spre unchiul meu.

— Preotul, îmi traduse profesorul. Axel, se pare că acest om cumsecade este preot.

Între timp, călăuza îl puse pe preot la curent cu situaţia; acesta, întrerupându-şi lucrul, scoase un fel de strigăt folosit de bună seamă de geambaşii de cai, şi curând ieşi din colibă o femeie voinică, cu o înfăţişare răutăcioasă. Poate că nu era înaltă chiar de şase picioare, dar nici mult nu-i lipsea! Mă temeam să nu vină, cumva, să ne dea tradiţionalul sărut islandez; din fericire, o asemenea grozăvie nu s-a întâmplat. Dar nici nu ne pofti în casă cu prea multă bunăvoinţă.

Camera de oaspeţi mi s-a părut a fi cea mai proastă încăpere din toată locuinţa preotului — strâmtă, murdară şi infectă. Dar a trebuit să ne mulţumim şi cu asta. Preotul nu părea că ţine să aplice obiceiurile ospitalităţii antice, dimpotrivă, nici nu se sinchisea de ele. Până seara mi-am dat seama că aveam de-a face c-un fierar, c-un pescar, c-un vânător, c-un dulgher, dar numai cu un slujitor al Domnului nu! E adevărat că eram într-o zi de lucru şi poate, cine ştie, duminica e cu totul alt om!...

N-aş vrea să-i vorbesc de rău pe aceşti bieţi preoţi care, la urma urmei, sunt destul de nenorociţi. Ei primesc de la guvernul danez o leafă de nimic şi mai strâng drept contribuţii un sfert din dijma parohiei, care şi aşa abia ajunge la suma de şaizeci de mărci.

De aceea, era de înţeles că trebuiau să muncească pentru a putea trăi. Dar pescuind mereu, vânând, potcovind caii, la un moment dat ajungi să-ţi însuşeşti felul de a te purta, de-a vorbi şi apucăturile vânătorilor, pescarilor sau ale unor oameni cam neciopliţi. De altfel, chiar în seara aceea îmi dădui seama că sobrietatea nu era una din virtuţile la care ţinea gazda noastră.

Unchiul înţelese repede cu cine avea de-a face; în locul unui om demn şi cumsecade, nu avea în faţa lui decât un individ greoi şi mojic. De aceea luă hotărârea să înceapă cât mai curând marea sa expediţie şi să părăsească această parohie atât de puţin primitoare. Nu luă câtuşi de puţin seama că e obosit şi decise să-şi petreacă două-trei zile pe munte.

Chiar a doua zi după sosirea noastră la Stapi, ne pregătirăm de plecare. Hans tocmi trei islandezi care aveau să înlocuiască caii la transportul bagajelor. Odată ajunşi însă în fundul craterului, localnicii aceştia trebuiau să se întoarcă, noi urmând să ne continuăm drumul singuri. Lucrul acesta fusese perfect stabilit între noi, dar Hans nu-l ştia deocamdată. Iată din ce pricină unchiul îl luă deoparte şi-i spuse că intenţionează să continue drumul în adâncul Pământului, pentru a studia vulcanul.

Hans se mulţumi să dea din cap. Să umble din loc în loc, să străbată insula sau să se afunde în măruntaiele ei, îi era totuna. În ceea ce mă priveşte, absorbit de toate peripeţiile călătoriei, aproape că uitasem ce ne aştepta în viitor. Dar acum, realitatea mă trezi din visările mele şi simţeam cum mă cuprinde din ce în ce mai mult o adâncă emoţie. Ce să fac? Dacă n-am putut să-l împiedic la Hamburg pe încăpăţânatul profesor Lidenbrock de-a porni într-o asemenea nesăbuită aventură, o s-o mai pot face acum, când ne aflăm la poalele Sneffelsului? Mă frământa mai ales o idee, o idee îngrozitoare, în stare să zdruncine nişte nervi mai puţin încordaţi chiar decât ai mei.

„Ei, mi-am zis eu, o să urcăm pe Sneffels. Bine! O să-i cercetăm craterul. Bun! Au mai făcut-o şi alţii şi n-au pierit. Dar asta nu-i tot. Dacă vom da de un drum pentru a coborî în măruntaiele Pământului şi dacă blestematul acela de Saknussemm n-a minţit, cu siguranţă că o să ne pierdem prin galeriile subterane ale vulcanului! Or, nimic nu ne-ndrituieşte să credem că Sneffelsul ar fi stins! Cine ne poate dovedi că nu se pregăteşte o nouă erupţie ? Şi dacă monstrul doarme din anul 1229, înseamnă oare că nu se poate trezi? Şi dacă se trezeşte, ce se va întâmpla cu noi?”

Aceste întrebări îmi dădeau de gândit şi reflectam mult asupra lor. Toată noaptea nu visam decât erupţii. Nu-mi ardea deloc să îndeplinesc rolul de zgură!...

În cele din urmă nu m-am mai putut stăpâni. M-am hotărât să supun chestiunea unchiului meu, în modul cel mai dibaci cu putinţă, adică să-i demonstrez că proiectul său este irealizabil.

M-am dus la el şi i-am împărtăşit temerile mele. Apoi am dat să mă retrag, ca să-l las să izbucnească în voie.

— M-am gândit şi eu la acest lucru, răspunse el simplu.

Ce însemnau aceste cuvinte? Va asculta el oare de vocea raţiunii? Se gândea, cumva, să-şi suspende proiectele? Ceea ce presupuneam era prea frumos ca să fie într-adevăr cu putinţă!...

După câteva clipe de tăcere, în timpul cărora n-am îndrăznit să-l tulbur cu nimic, el continuă:

— M-am gândit şi eu la asta. De cum am ajuns la Stapi, m-a preocupat tot timpul această gravă problemă, pe care mi-ai pus-o şi tu, căci nu trebuie să procedăm neprevăzător.

— Desigur că nu! i-am răspuns cu hotărâre.

— Au trecut aproape şase sute de ani de când Sneffelsul e mut, dar s-ar putea ca într-o zi să prindă iar glas... Or, erupţiile sunt totdeauna precedate de nişte fenomene foarte binecunoscute. De aceea i-am întrebat pe locuitorii de prin partea locului, am studiat terenul, şi pot să te asigur, Axel, că n-avem să ne temem de nici o erupţie.

La această afirmaţie categorică, am rămas încremenit şi nu i-am mai putut răspunde nimic.

— Te îndoieşti de vorbele mele?! mă întrebă unchiul meu? Ei bine, atunci urmează-mă!

M-am supus ca un automat. Ieşind din curtea parohiei, profesorul o luă pe un drum care trecea direct printr-o deschizătură a peretelui de bazalt, depărtându-se de mare. Ne aflarăm curând în plină câmpie, dacă se poate numi astfel o îngrămădire imensă de materii vulcanice. Ţinutul părea ca zdrobit de o ploaie de pietre uriaşe, de trapp-uri, de blocuri de bazalt şi granit şi de tot felul de roci împroşcate de către acţiunea vulcanică.

Ici şi colo vedeam ridicându-se în aer fumuri; aceşti vapori albi. numiţi în islandeză „reykir”, ţâşneau din izvoarele fierbinţi, şi prin violenţa lor dovedeau activitatea vulcanică a solului. Ceea ce părea că justifică temerile mele. Nu-i deci de mirare c-am căzut ca din lună când l-am auzit pe unchiul meu că-mi spune:

— Vezi toate aceste fumuri, Axel ? Ei bine, ele dovedesc că nu avem să ne temem de furiile vulcanului!

— Cum asta? strigai eu.

— Ascultă, Axel, să ţii minte un lucru, continuă profesorul. În preajma unei erupţii, aceste fumuri îşi măresc intensitatea ca să dispară apoi cu totul, în timpul cât durează acţiunea vulcanică, deoarece gazele, neavând tensiunea necesară, iau drumul craterelor în loc să iasă prin crăpăturile pământului. Aşadar, aceşti vapori se menţin în starea lor obişnuită dacă energia lor nu creşte, şi mai reţine un lucru: dacă vântul şi ploaia nu sunt înlocuite printr-o atmosferă apăsătoare şi calmă, atunci poţi fi sigur că nu se va produce curând vreo erupţie.

— Dar...

— Destul! Când ştiinţa s-a pronunţat, nu-ţi mai rămâne decât să taci.

M-am întors la reşedinţa preotului, oarecum plouat. Unchiul mă bătuse cu argumente ştiinţifice. Totuşi mai aveam încă o speranţă, şi anume, că, odată ajunşi în fundul craterului, n-o să găsim nici o galerie şi-o să ne fie astfel cu neputinţă să coborâm mai adânc, chiar şi în ciuda tuturor Saknussemmilor din lume.

În timpul nopţii m-am zbuciumat într-un adevărat coşmar. Se făcea că mă aflam în mijlocul unui vulcan şi, din străfundurile Pământului, deodată m-am simţit zvârlit în spaţiile interplanetare, sub forma unor roci eruptive.

A doua zi, la 23 iunie, Hans ne aştepta cu tovarăşii săi încărcaţi cu merinde, cu unelte şi instrumente. La rândul, nostru unchiul şi cu mine am luat să ducem câte două bastoane cu vârful de fier, două puşti şi două cartuşiere. Hans, ca un om prevăzător, adăugase la bagajele noastre şi un burduf plin, care, pe lângă bidoanele noastre, ne asigura apa pentru opt zile.

Era ora nouă dimineaţa. Preotul şi zdravăna lui nevastă ne aşteptau în faţa uşii. Voiau, desigur, să ne adreseze ultimul şi cel mai cald rămas bun... Dar cât mă înşelasem! Acest rămas bun luă forma neaşteptată a unei note de plată piperată foc, în care ni se punea la socoteală până şi aerul din casa preoţească. Un aer infect, dacă nu le e cu supărare! Această pereche onorabilă ne jefuia întocmai ca un hangiu elveţian, evaluându-şi la un preţ frumuşel ospitalitatea.

Unchiul plăti fără să se tocmească. Un om care pleacă spre centrul Pământului nu se mai uită la câţiva rixdali!

Odată această chestiune aranjată, Hans dădu semnalul de plecare şi după câteva clipe am părăsit Stapi.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 14

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 14

de Jules Verne

Biografie

Opera