O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 17

de Jules Verne

CAPITOLUL 17

Abia acum începea adevărata noastră călătorie. Până atunci, oboseala fusese mai mare decât greutăţile; dar era sigur că de aici înainte acestea din urmă se vor ivi cu adevărat în calea noastră.

Încă nu-mi afundasem privirea în acel puţ fără fund în care urma să coborâm. Sosise însă momentul s-o fac. De altfel, mai puteam încă ori să mă resemnez acceptând această aventură, ori să refuz a o încerca. Dar să dau înapoi în faţa călăuzei mi-a fost ruşine. Hans aştepta cu atâta calm să înceapă aventura, cu o asemenea indiferenţă, cu o atât de deplină nepăsare faţă de orice pericol, încât am roşit la ideea că aş putea fi mai puţin curajos decât el. Dacă aş fi fost singur, aş fi început să-i înşir unchiului meu tot soiul de argumente de mare efect; dar cum călăuza se afla lângă noi, n-am scos un cuvânt şi-n timp ce mă apropiam de gura prin care trebuia să coborâm, gândul îmi zbură deodată spre frumoasa mea irlandeză.

Am mai spus că gura centrală a craterului avea un diametru de 100 de picioare, sau o circumferinţă de 300 de picioare. M-am aplecat cu multă băgare de seamă peste o stâncă ce atârna în afară şi am privit. De groază mi s-a făcut părul măciucă. Toată fiinţa îmi fu cuprinsă de simţământul vidului. Am simţit cum centrul de gravitate mi se deplasează şi cum mi se urcă ameţeala la cap, ca o beţie. Nimic nu e mai ameţitor decât această atracţie a abisului. Eram să cad, dacă nu m-ar fi apucat la timp o mână vânjoasă. Era mâna lui Hans. Hotărât lucru, nu luasem destule lecţii de înălţimea biserica Frelsers din Copenhaga.

Cu toate că mi-am aruncat foarte puţin privirile în acest puţ, am putut să-mi dau seama de conformaţia lui. Pereţii săi aproape abrupţi prezentau numeroase ieşituri care puteau să uşureze coborârea. Dar dacă aveam la îndemână un soi de scară, în schimb ne lipsea parmaclâcul de care să ne ţinem. Nu-i vorbă, o frânghie legată de una din aceste ieşituri ne-ar fi ajutat de minune. Dar cum aveam s-o dezlegăm odată ajunşi la capătul ei?

Unchiul meu găsi imediat un mijloc foarte simplu pentru a înlătura această dificultate. El desfăşură o frânghie lungă cam de 400 de picioare şi groasă de două degete şi lăsă să cadă în adânc doar jumătate din ea, apoi o înfăşură în jurul unui bloc de lavă ce ieşea în afară şi aruncă în gol cealaltă jumătate. Fiecare din noi putea astfel să coboare apucând cu mâna cele două capete ale frânghiei, fără teamă că aceasta se va desfăşura. De îndată ce ai coborât vreo două sute de picioare, nimic nu era mai uşor decât s-o tragi, lăsând liber un capăt şi smucind de cealaltă parte a frânghiei. Apoi, urma să reîncepi acest exerciţiu,.

— Acum să ne îngrijim şi de bagaje, spuse unchiul meu, după ce sfârşi de atârnat frânghia. O să le împărţim în trei pachete, şi fiecare din noi o să-şi pună unul în spate. Vorbesc numai de obiectele fragile.

Desigur că îndrăzneţul profesor nu ne socotea şi pe noi în această ultimă categorie!.....

— Hans, stabili el, va lua uneltele şi o parte din provizii; tu, Axel, vei duce două treimi din provizii şi armele, iar eu, restul proviziilor şi instrumentele cele mai gingaşe.

— Dar cine o să ducă hainele şi toată legătura de frânghii şi de scări ?

— Vor coborî singure.

— Cum aşa?!

— O să vezi....

Unchiul meu simţea o plăcere deosebită să folosească mijloace tari, şi o făcea totdeauna fără cea mai mică şovăială. La porunca sa, Hans strânse într-un mare balot toate obiectele ce nu erau fragile, şi, după ce balotul fu legat zdravăn, pur şi simplu i se dădu drumul în prăpastie.

Curând am auzit vuietul sonor produs de deplasarea straturilor de aer. Aplecat deasupra prăpastiei, unchiul meu urmărea foarte satisfăcut coborârea bagajelor, şi nu s-a clintit din locul acela până ce nu le-a pierdut din vedere.

— Bun, zise el, acum vine şi rândul nostru!....

Întreb pe orice om de bună-credinţă dacă nu l-ar trece fiorii la auzul unor asemenea cuvinte?

Profesorul îşi puse în spate pachetul cu instrumente, Hans luă pachetul cu unelte, iar eu pe cel cu arme. Coborârea începu în ordinea următoare: întâi Hans, după aceea unchiul meu, iar la urmă eu. Totul se desfăşură într-o tăcere mormântală, tulburată din când în când doar de zgomotul pe care-l făceau stâncile ce se rostogoleau în prăpastie.

M-am lăsat să alunec, ca să zic aşa, strângând cu putere într-o mână cele două capete ale frânghiei, iar cu cealaltă sprijinindu-mă cu ajutorul bastonului meu cu vârf de fier. Mă stăpânea o singură idee: să nu-mi pierd cumva punctul de sprijin. Nu prea aveam încredere în trăinicia frânghiei, socotind-o mult prea slabă pentru a suporta greutatea a trei oameni. De aceea mă slujeam de ea cât mai puţin posibil făcând minuni de echilibristică pe ieşiturile de lavă pe care încercam să le prind cu piciorul, întocmai ca pe o mână care mi-ar fi venit în ajutor.

Când una din aceste trepte alunecoase se zdrobea sub paşii lui Hans. el rostea cu glasul său domol:

— Gif akt!

— Atenţie! repeta unchiul meu.

După o jumătate de oră am ajuns pe o stâncă mai lată, care era foarte puternic înfiptă în peretele galeriei. Hans trase frânghia de un capăt: celălalt capăt se ridică în aer: descolăcindu-se de pe colţul de stâncă pe care fusese înfăşurată, căzu trăgând după sine bucăţi de piatră şi de lavă, un fel de ploaie, sau, mai bine-zis, de grindină foarte periculoasă.

M-am aplecat peste îngustul platou pe care ne aflam, dar n-am putut să zăresc fundul prăpastiei.

Începu din nou manevrarea frânghiei şi după o jumătate de oră am mai coborât încă două sute de picioare.

Nu ştiu dacă cel mai pasionat geolog ar fi încercat să studieze, în timpul coborârii, natura terenurilor care-l înconjurau, dar, în ceea ce mă priveşte, nici nu-mi păsa de asta; mă interesa prea puţin dacă straturile erau pliocene, miocene, eocene, cretacice, din familia lanţului munţilor Jura, triasici, pernieni, carboniferi, devonieni, silurien; sau primitivi. În schimb profesorul îşi făcea fără îndoială tot felul de observaţii sau lua note, căci la una din opriri îmi spuse:

— Cu cât cobor mai adânc, cu atât am mai multă încredere în reuşita acţiunii noastre. Felul cum sunt aşezate aceste terenuri vulcanice îndreptăţeşte pe deplin teoria lui Davy. Ne aflăm în stratul cel mai vechi, în care s-au produs unele procese chimice asupra metalelor care se aprind în contact cu aerul şi cu apa. Resping cu desăvârşire teoria unei călduri interioare. De altfel, se va vedea că am dreptate.

Mereu aceeaşi concluzie. Se înţelege că nu-mi ardea să-l contrazic, căci această discuţie nu-mi făcea deloc plăcere. Tăcerea mea fu luată drept consimţământ, şi începurăm din nou coborârea.

După trei ore, încă nu întrezăream fundul coşului. Când ridicai însă capul, am putut să observ că puţul se strâmta simţitor. Din cauza uşoarei lor înclinaţii, pereţii tindeau să se apropie. Întunericul creştea din ce în ce mai tare.

Totuşi coboram mereu. Am luat aminte la pietrele care se desprindeau din pereţi şi mi-am dat seama că, în cădere, aveau un răsunet mai înăbuşit, ceea ce însemna că fundul prăpastiei era mai apropiat.

Cum avusesem grijă să-mi notez de câte ori schimbasem frânghia de la un loc la altul, am putut să-mi dau seama exact de adâncimea la care am ajuns şi de timpul scurs.

În timpul coborârii, am repetat de paisprezece ori această manevră, la răstimp de o jumătate de oră. Aşadar, trecuseră şapte ore, în afară de cele paisprezece sferturi de oră de odihnă, care dădeau încă trei ore şi jumătate. în total făcusem deci zece ore şi jumătate. Plecasem la ora unu, deci acum trebuia să fie ora unsprezece.

În privinţa adâncimii la care ajunsesem m-am dumerit repede. Cele paisprezece schimbări ale unei frânghii de două sute de picioare făceau 2800 picioare.

În acest moment se auzi glasul lui Hans:

— Halt! exclamă el.

M-am oprit tocmai în clipa când era să lovesc cu piciorul capul unchiului meu.

— Am ajuns, spuse acesta.

— Unde? l-am întrebat eu alunecând lângă el.

— În fundul puţului perpendicular.

— Nu mai există deci altă ieşire ?

— Ba da, văd că aici începe un fel de galerie care merge oblic spre dreapta. Dar o vom cerceta mâine. Acu' să mâncăm şi după aceea să tragem un somn bun.

Deşi ne aflam la o atât de mare adâncime, nu era complet întuneric. Am desfăcut sacul cu provizii, am mâncat şi apoi fiecare ne-am culcat cum am putut mai bine, pe un pat de pietre şi de resturi de lavă.

Cum stăteam culcat pe spate, am deschis ochii şi sus, sus de tot, la capătul acestui tub de 3000 de picioare, care luase forma unui ochean uriaş, am zărit un punct luminos.

Era o stea care pierduse orice scânteiere şi care, după calculele mele, trebuia să facă parte din Ursa Mică.

Apoi am adormit adânc.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 17

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 17

de Jules Verne

Biografie

Opera