O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 20

de Jules Verne

CAPITOLUL 20

N-am avut încotro şi a trebuit să micşorăm porţiile. Provizia noastră de apă nu putea dura mai mult de trei zile, şi de lucrul ăsta ne-am dat seama seara, când ne aflam la masă. Şi mai trist era că nu prea aveam speranţă să dăm de vreun izvor în aceste terenuri din perioada de tranziţie.

A doua zi am trecut mai tot timpul sub nesfârşitele bolţi ale acestei galerii. Mergeam aproape fără să scoatem o vorbă. Ne cuprinsese pe toţi muţenia lui Hans.

Drumul nu urca în mod simţitor, ba câteodată chiar părea că cooară. Dar acest fapt, prea puţin evident, nu avea darul să-l liniştească pe profesor, căci natura straturilor nu se schimba deloc, iar perioada de tranziţie se vădea din ce în ce mai mult.

Lumina electrică se reflecta în mii de raze scânteietoare pe straturile de şisturi şi calcare şi pe pereţii de gresie roşie. Te-ai fi putut crede într-o tranşee deschisă în mijlocul ţinutului Devonshire, după care sunt şi numite acest fel de terenuri. Zidurile erau îmbrăcate cu splendide varietăţi de marmură, unele de un cenuşiu agat, străbătute capricios de vine albe, altele de un roşu aprins sau de un galben cu pete roşii sau având pete de culori închise, în care sclipeau grăunţe de calcar.

Pe cea mai mare parte dintre aceste marmure erau urme de animale primitive. Aici, Creaţiunea făcuse un vădit progres: în locul trilobiilor rudimentari, întâlniţi în ajun, am dat peste resturile unor specii superioare, între altele, peşti ganoizi şi acei aşa-numiţi sauropteris, pe care paleontologii îi socotesc, pe bună dreptate, drept strămoşii reptilelor de azi. În mările din perioada devoniană trăiau nenumărate animale din această specie, ale căror urme se găsesc cu miile pe stâncile de formaţie nouă.

Era evident că urcam pe scara vieţii animale, scară pe care omul ocupă punctul cel mai înalt. Dar profesorul Lidenbrock nu dădea nici o atenţie acestui fapt.

El aştepta două lucruri: sau ca un puţ vertical să se deschidă sub picioarele noastre, îngăduindu-ne astfel să ne reluăm coborârea, sau ca vreun obstacol să ne împiedice de-a ne continua drumul. Dar seara sosi, fără ca această speranţă să i se realizeze.

Vineri, după o noapte întreagă în care am început să simt chinurile setei, am pornit din nou înainte, pe aceeaşi galerie, care parcă nu se mai sfârşea.

După 10 ore de mers am observat că scânteierea luminii în contact cu pereţii scădea în mod foarte ciudat. Marmura, şistul, calcarul, gresia dispăruseră, făcând loc unui înveliş întunecos şi fără strălucire.

Galeria deveni foarte îngustă, şi, la un moment dat, m-am sprijinit de peretele din stânga.

Când mi-am retras mâna, era toată neagră. Am privit mai îndeaproape. Ne aflam într-o mină de huilă.

— O mină de cărbuni! am strigat eu surprins.

— O mină fără mineri, răspunse unchiul meu.

— Cine poate şti?!

— Eu ştiu, reluă profesorul pe un ton categoric, şi sunt sigur că această galerie n-a fost săpată de mâna omului. Dar dacă e sau nu opera naturii, asta mă interesează mai puţin. Hai mai bine să mâncăm, căci e ora cinei!

Hans pregăti îndată masa. Am mâncat foarte puţin şi am băut cele câteva picături de apă care alcătuiau porţia mea. Bidonul călăuzei mai avea apă cam pe jumătate, şi asta era tot ce ne mai rămăsese ca să ne potolim setea.

După masă, cei doi tovarăşi ai mei se înfăşurară în păturile lor şi îşi găsiră în somn leac împotriva oboselii. Dar eu n-am putut să dorm, şi număram ceasurile până să se facă ziuă.

Sâmbătă, la ora 6, am pornit din nou. După douăzeci de minute de mers am ajuns la o uriaşă scobitură în peretele de huilă şi mi-am dat seama că mâna omului n-ar fi putut s-o sape, căci bolţile ei nu se sprijineau de nimic, ci se susţineau prin nu ştiu ce minune de echilibru.

Acest soi de cavernă avea cam 100 de picioare lărgime pe 150 înălţime şi era neîndoios că terenul fusese despărţit în mod violent printr-o zguduitură subterană. Masivul terestru, cedând vreunei apăsări puternice se dislocase, dând naştere acestui mare vid, unde pătrundeau pentru prima oară locuitori ai Pământului.

Întreaga istorie a perioadei carbonifere era înscrisă pe aceşti pereţi întunecoşi şi un geolog ar fi putut urmări cu multă uşurinţă diferitele faze. Straturile de cărbune erau separate prin straturi de gresie sau prin straturi compacte de argilă şi arătau de parcă ar fi fost strivite de straturile superioare.

La acea vârstă a lumii, adică într-o perioadă care a precedat era secundară, Pământul era acoperit de o foarte bogată vegetaţie, care se datora, pe de o parte, unei călduri tropicale şi pe de alta, unei umidităţi constante. O atmosferă îmbibată de aburi învăluia globul din toate părţile, nelăsând să treacă prin ea razele soarelui.

De aici se putea trage concluzia că temperaturile înalte nu erau iscate de această sursă de energie, încă necunoscută. E posibil că pe atunci astrul zilei nu era încă pregătit să-şi joace rolul său important. Climele nu se diferenţiaseră încă şi o căldură toridă domnea pe întreaga suprafaţă a globului, fiind aceeaşi, atât la ecuator cât şi la poli. De unde putea ea să vină ? Fireşte, din interiorul globului.

Deci, în ciuda teoriilor profesorului Lidenbrock, un foc violent ardea în măruntaiele Pământului şi acţiunea sa se resimţea până în ultimele straturi ale scoarţei terestre. Lipsite de razele binefăcătoare ale soarelui, plantele nu dădeau nici flori, nici parfum, dar rădăcinile lor îşi trăgeau seva din terenurile arzătoare ale primelor zile, crescând viguroase.

Erau puţini arbori: numai plante herbacee, gazon uriaş, ferigi, licopode, sigilării, familii rare, care numărau pe atunci specii cu miile.

Or, tocmai acestei îmbelşugate vegetaţii îi datoreşte huila originea sa. Scoarţa globului, care era încă elastică, n-a putut să reziste presiunii exercitate de către masa lichidă pe care o învelea. Din această pricină s-au produs crăpături şi numeroase prăbuşiri. Plantele, târâte sub ape, s-au adunat încetul cu încetul în cantităţi uriaşe.

În momentul acela s-a produs un proces chimic natural: în fundul mărilor, masele vegetale s-au schimbat mai întâi în turbă şi apoi, datorită gazelor şi transformărilor chimice, ele au suferit o completă mineralizare.

Astfel s-au format aceste imense straturi de cărbune, pe care un consum excesiv le-ar epuiza în mai puţin de trei secole, în cazul când ţările industriale l-ar exploata fără socoteală.

Aceste gânduri îmi veniră în minte în timp ce priveam bogăţiile de huilă îngrămădite în acest colţişor din adâncul Pământului. Nu încăpea îndoială că ele nu vor fi niciodată exploatate, căci exploatarea ar necesita cheltuieli enorme. Şi apoi, la ce bun, când huila e încă răspândită la suprafaţa Pământului, în numeroase regiuni? De aceea eram absolut sigur că, aşa cum le vedeam acum, vor rămâne până când va suna ceasul de apoi.

Mergeam fără contenire. în ce mă priveşte, uitasem cu totul de lungimea drumului, pentru a mă pierde în noianul consideraţiilor geologice. Temperatura rămăsese aceeaşi, numai că ne cam supăra un miros pătrunzător de metan. Nu mi-a fost greu să recunosc imediat prezenţa unei mari cantităţi de grizu, cum l-au numit minerii, un gaz periculos şi foarte inflamabil, a cărui explozie a provocat atât de des catastrofe îngrozitoare.

Din fericire, noi ne luminam drumul cu ajutorul lămpilor Ruhmkorff. Dacă am fi făcut imprudenţa să ne servim de torţe, o explozie teribilă ar fi pus capăt călătoriei noastre, luându-ne şi viaţa.

Am mers până seara prin mina de huilă.

Unchiul meu abia se putea stăpâni, căci drumul orizontal îi mărise nerăbdarea. Întunericul era atât de mare încât nu puteam vedea nici la douăzeci de paşi înaintea noastră, aşa că ne-a fost imposibil să ne dăm seama de lungimea galeriei. începeam să cred că nu se mai sfârşeşte, când deodată, la ora 6, ne-am trezit în faţa unui zid. La dreapta noastră, la stânga, sus, jos, nu era nici o ieşire. Ajunseserăm la capătul unei fundături.

— Ei, cu atât mai bine! strigă unchiul meu. Acum ştiu cel puţin ce am de făcut. N-am apucat pe drumul lui Saknussemm! Deci, nu ne mai rămâne decât să ne întoarcem! Vom dormi aici noaptea asta şi peste trei zile cred că o să ajungem la locul unde se despart cele două galerii.

— Da, i-am răspuns, numai să ne ţină puterile!

— Şi de ce nu?

— Fiindcă mâine n-o să mai avem nici un strop de apă.

— Şi îţi va lipsi şi curajul ? mă întrebă profesorul, aruncându-mi o privire severă.

N-am mai îndrăznit să răspund.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 20

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 20

de Jules Verne

Biografie

Opera