O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 4

de Jules Verne

CAPITOLUL 4

— A plecat? mă întrebă Martha, venind într-o goană, atrasă de zgomotul uşii de la intrare, care fusese trântită cu atâta violenţă, încât se zguduise toată casa.

— Da, i-am răspuns, a plecat de-a binelea!

— Ei bine, dar ce se-ntâmplă cu prânzul ? întrebă bătrâna menajeră.

— Nu va mai prânzi.

— Şi cina?

— N-o să mai ia nici cina.

— Cum ? se miră Martha, împreunându-şi mâinile.

— Nu, dragă Martha, unchiul n-are să mai mănânce şi nimeni din casa asta n-o să se mai atingă de mâncare de acu' înainte. O să ne pună pe toţi la post, până când o reuşi să descifreze o veche hârţoagă, de nedescifrat.

— Doamne, Dumnezeule! Aşadar, până atunci nu ne mai rămâne decât să murim cu toţii de foame!

Cum îl ştiam pe unchiul meu cât era de neclintit în hotărârile pe care le lua, n-am îndrăznit să-i mărturisesc că ne aştepta o soartă de neînlăturat.

Bătrîna servitoare, înspăimântată grozav, se întoarse gemând în bucătărie.

Rămas singur, îmi veni ideea c-ar fi bine să mă duc la Grauben, ca să-i povestesc totul. Dar cum era să părăsesc casa? Profesorul putea să pice dintr-un moment într-altul. Şi dacă mă striga? Dacă voia să reînceapă munca aceasta logogrifică1, pe care i-ai propune-o zadarnic bătrânului Edip2? Şi dacă eu n-aveam să răspund la chemarea sa, ce se putea întâmpla?

Cel mai înţelept lucru era, deci, să rămân. Un mineralog din Besanconn ne trimisese tocmai atunci o colecţie de geode silicoase pe care trebuia să le clasez. M-am pus imediat pe lucru. Le-am triat, apoi le-am etichetat şi am rânduit într-o vitrină toate aceste roci goale, înăuntrul cărora se mişcau mici cristale.

Dar munca aceasta nu mă absorbea. În schimb, vechiul document nu-mi dădea nici mie pace, mă preocupa în mod ciudat. Îmi vâjâia capul şi mă simţeam cuprins de o vagă nelinişte. Presimţeam că foarte curând se va întâmpla o catastrofă.

După un ceas, toate geodele erau aşezate în ordine. Mă cufundai în fotoliul cel mare de Utrecht, lăsându-mi braţele să atârne în voie şi cu capul lăsat pe spate. Mi-am aprins pipa cu ţeava lungă şi încovoiată, pe a cărei cupă era sculptată o naiadă întinsă alene, şi după aceea m-am distrat urmărind procesul carbonizării, care o transforma pe naiada mea într-o adevărată negresă.

Din timp în timp, mai trăgeam cu urechea să-mi dau seama dacă nu se aud paşi pe scară. Dar nu se auzea nimic. Unde putea fi unchiul acum? Mi-l închipuiam alergând sub frumoşii copaci de pe şoseaua Altona, gesticulând, izbind cu bastonul în câte un zid, lovind buruienile cu violenţă, decapitând scaieţii şi tulburând liniştea berzelor singuratice.

Cum se va întoarce: triumfător sau descurajat? Cine va învinge până la urmă: el sau acest document, al cărui secret va rămâne nedezlegat? Tot întrebându-mă astfel, am luat într-o doară foaia de hârtie pe care erau înşirate literele acelea de neînţeles, scrise de mine. Şi iar mi-am spus:

„Ce-or fi însemnând oare?”

Am încercat să grupez în aşa fel literele, încât să formez cuvinte. Dar mi-a fost cu neputinţă. Am reunit câte două şi câte trei, şi chiar câte cinci sau şase litere, dar tot n-am dat de vreun cuvânt cu înţeles. Numai a patrusprezecea, a cincisprezecea şi a şaisprezecea literă formau cuvântul englezesc ice. A optzeci şi patra, optzeci şi cincea şi optzeci şi şasea literă formau cuvântul sir. În sfârşit, în rândul al treilea al documentului, am observat cuvintele latineşti rota, mutabile, ira, nec, arta.

„Ei, drace, mă gândeam, aceste ultime cuvinte s-ar părea că-i dau dreptate unchiului în privinţa limbii în care-i scris documentul!” Poftim, în rândul al patrulea am ochit şi cuvântul luco, care înseamnă „lemn sacru”! E drept că în rândul al treilea se poate citi cuvântul tabiled, care-i nendoios de origine ebraică, iar în ultimul, cuvintele mer, arc, mere, care sunt curat franţuzeşti.

Nu era greu să-ţi pierzi capul! Patru limbi diferite în aceeaşi frază absurdă! Ce legătură putea să fie între cuvintele gheaţă, domn, mânie, crud, lemn sacru, schimbător, mamă, arc şi mare?

Numai primul şi ultimul cuvânt s-ar fi putut îmbina uşor, fiindcă nu-i de mirare ca într-un document scris în Islanda să se vorbească de o mare de gheaţă. Dar ca să înţelegi de aici restul criptogramei era cu totul altceva.

Mă zbăteam, deci, neputincios, luptând cu o enigmă de nedezlegat; creierul mi se înfierbântase şi, privind foaia de hârtie, începusem să clipesc des din ochi; mi se părea că cele o sută treizeci şi două de litere zboară în jurul meu, ca acele dungi luminoase care joacă în faţa ochilor noştri când mi se urcă sângele la cap.

Eram în prada unei adevărate halucinaţii; mă înăbuşeam, aveam nevoie de aer. Fără să-mi dau bine seama, am început să-mi fac vânt cu foaia de hârtie, care-mi trecea regulat pe dinaintea ochilor, când pe dos, când pe faţă.

Şi ce credeţi: nu mică mi-a fost surpriza când, în una din aceste repezi fluturări ale hârtiei, mi se păru că văd scrise pe dosul ei nişte cuvinte foarte citeţe, cuvinte latineşti, şi printre ele craterem şi terrestre!

Deodată, mintea mi se lumină; aceste singure indicaţii mă făcură să întrevăd adevărul; descoperisem cheia documentului. Pentru a-l înţelege nu era nici măcar nevoie să răstorni foaia şi să-l citeşti pe dos! Nu. Aşa cum era, aşa cum mi-l dictase unchiul, putea fi silabisit cu uşurinţă. Ingenioasele combinaţii ale profesorului îşi dădeau roadele. Avusese deci dreptate în privinţa orânduirii literelor şi nu greşise câtuşi de puţin nici în privinţa limbii în care era scris documentul! îi mai trebuia o nimica toată ca să poată citi de la un cap la altul această frază latinească, şi acest flecuşeţ mi-l adusese mie întâmplarea!

E lesne de înţeles de ce eram atât de emoţionat! Mi se împăienjeniseră ochii. Nu mai vedeam nimic. Am întins pe masă foaia de hârtie. Aşadar, era de ajuns să-mi arunc o privire asupra ei, pentru ca să descopăr secretul.

În sfârşit reuşii să mă mai liniştesc. Ca să-mi potolesc nervii, îmi impusesem să fac de două ori ocolul odăii şi, după ce am urmat această prescripţie, m-am cufundat din nou în fotoliul cel mare.

— Să citim! am strigat, după ce am tras în plămâni o mare cantitate de aer.

Mă aplecai peste masă; am pus pe rând degetul pe fiecare literă şi, fără să mă întrerup, fără să şovăi măcar o clipă, am citit cu glas tare întreaga frază.

Dar ce stupoare, ce spaimă m-a cuprins! Mai întâi am rămas ca trăsnit. Cum?! Ceea ce aflasem se îndeplinise! Să fi avut un om atâta îndrăzneală încât să pătrundă…

— Ah! strigai eu, sărind ca ars. Nu! nu! Nici vorbă. Unchiul meu nu va şti niciodată nimic. Asta i-ar mai lipsi, să afle de o asemenea călătorie! I-ar veni numai decât gustul s-o întreprindă şi nimic nu l-ar putea împiedica să plece. E un geolog atât de încăpăţânat! Ar pleca cu orice risc, chiar dacă ar şti că se-ntâmplă nu ştiu ce! Ba, mai mult, m-ar lua şi pe mine cu el, şi nu ne-am mai întoarce! Niciodată! Niciodată!

Mă aflam într-o stare de surescitare greu de descris.

„Nu, nu! Asta nu se va întâmpla niciodată, mi-am zis eu cu energie, şi fiindcă stă în puterea mea să împiedic ca o astfel de idee să-i vină în minte acestui tiran, o voi face”. Şi cum, întorcând pe toate feţele documentul, la un moment dat ar fi putut să descopere şi el — ca şi mine — cheia, m-am hotărât să-l distrug.

În cămin mai ardea puţin foc. Apucai nu numai foaia de hârtie, ci şi pergamentul lui Saknussemm şi, cu mâinile tremurânde, eram gata să azvârl totul în foc şi să nimicesc secretul acesta atât de periculos, când uşa biroului se deschise şi unchiul meu îşi făcu apariţia.

1 A dezlega o ghicitoare, o vorbire neînţeleasă.

2 Edip – erou mitologic grec, fiul lui Laios, regele Tebei, şi al Iocastei. Potrivit legendei, Edip îşi ucide din greşeală tatăl, conform prezicerii unui oracol.

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!

Biografie

Opera

Comanda acum !!!
DVD-AUDIO-MP3 - 9 romane !!!