O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 44

de Jules Verne

CAPITOLUL 44

Când am deschis ochii, Hans mă ţinea zdravăn de cingătoare cu o mână, iar cu cealaltă îl sprijinea pe unchiul meu. Nu eram rănit grav, dar simţeam o înţepeneală şi nişte dureri grozave în toate încheieturile. Eram culcat pe povârnişul unui munte, la doi paşi de o prăpastie, în care aş fi alunecat cu siguranţă la cea mai mică mişcare, de n-ar fi stat Hans în preajma mea. Dar credincioasa călăuză mă salvase de la moarte, pe când mă rostogoleam pe pantele craterului.

— Unde ne aflăm? întrebă unchiul meu, care părea foarte mânios că ne întorsesem la suprafaţa Pământului.

Călăuza ridică neştiutoare din umeri.

— În Islanda, am spus eu.

— Nej, răspunse Hans.

— Cum?! Nu? strigă profesorul.

— Hans se înşeală, am spus eu, ridicându-mă.

După nenumăratele surprize pe care le avusesem în decursul acestei călătorii, ne mai era rezervată încă una. Mă aşteptam să ne găsim pe un munte acoperit de zăpezi veşnice, în mijlocul pustietăţilor aride ale cercului polar, şi dincolo de cele mai înalte latitudini; în pofida tuturor acestor presupuneri, unchiul meu, islandezul şi cu mine ne găseam pe povârnişul unui munte, calcinat de dogoarea soarelui care-şi trimitea săgeţile arzătoare până la noi.

Nu voiam să-mi cred ochilor, dar fierbinţeala care-mi învăluia trupul nu îngăduia nici o îndoială. Ieşisem aproape goi din craterul vulcanului şi astrul strălucitor, căruia nu-i cerusem nimic în răstimpul ăstor două luni, se arăta foarte darnic, revărsând asupra noastră nemaivăzute efluvii de căldură şi lumină.

Când ochii mi se obişnuiră cu acea strălucire, pe care aproape c-o uitasem, mi-am întors privirea spre priveliştea ce-o aveam în faţă, pentru a îndrepta erorile închipuirii mele. Voiam din tot sufletul să fi ajuns la Spitzberg şi nu aveam chef deloc să renunţ prea uşor.

Profesorul fu cel dintâi care rupse tăcerea:

— Într-adevăr, nu-mi pare că suntem în Islanda.

— Atunci, poate că ne aflăm în insula Jean Mayen ?! am răspuns eu.

— Nici acolo, băiete! Nu-i un vulcan din ţinuturile boreale! Nu vezi că n-are colinele de granit şi creştetul acoperit de zăpadă ?

— Totuşi....

— Priveşte, Axel, priveşte!

La vreo 500 de picioare deasupra capului nostru se deschidea gura unui vulcan, din care izbucnea din sfert în sfert de oră, cu o detunătură foarte puternică, o coloană înaltă de flăcări amestecată cu piatră ponce, cenuşă şi lavă. Simţeam zvârcolirile muntelui, care respira întocmai ca balenele, aruncând foc şi aer prin enormele sale coşuri. Printr-o pantă destul de repede se scurgeau la vale adevărate râuri de materii eruptive, aşternându-se până la o adâncime de 7—800 de picioare. De altfel, cu totul, vulcanul nu era mai înalt de 300 de prăjini. Poalele lui se pierdeau printre livezi înverzite de măslini, smochini şi vii, încărcate cu struguri aurii. Trebuia deci să recunoaştem că priveliştea asta n-avea deloc aspectul regiunilor arctice.

Privirile noastre s-au oprit apoi asupra unei mări minunate sau a unui lac, care înconjura acest ţinut de basm, această insulă nu mai mare de câteva leghe. Spre răsărit se zăreau câteva case şi un mic port, în care se legănau pe valuri azurii câteva corăbii de o formă curioasă, în zare se desluşeau ieşind din apă grupuri de insuliţe atât de numeroase, încât semănau cu un furnicar. Spre apus, ţărmuri îndepărtate se rotunjeau la orizont. Pe unele dintre ele se profilau munţi albaştri de o conformaţie armonioasă, iar pe altele, şi mai departe, apărea un con peste măsură de înalt, în vârful căruia fâlfâia o coloană de fum. La nord, o pânză imensă de apă scânteia în bătaia razelor de soare, lăsând să se vadă ba ici, ba colo, capătul vreunui catarg sau curba unei pânze umflate de vânt.

Neprevăzutul unui asemenea spectacol făcea ca minunatele privelişti să pară infinit mai frumoase.

— Unde suntem oare? repetai eu încet.

Hans închise ochii cu indiferenţă, iar unchiul meu privea fără să înţeleagă.

— Oricare ar fi acest munte, spuse el în cele din urmă, e cam cald pe aici, exploziile nu mai contenesc şi n-are nici un rost să fi scăpat dintr-o erupţie ca să ne pomenim cu vreo piatră în cap! Să coborâm, şi vom vedea ce avem de făcut. De altfel, mor de foame şi de sete.

Hotărât lucru, profesorul nu era o fire contemplativă. În ceea ce mă priveşte, uitasem cu totul de foame şi oboseală şi aş fi stat pe locul acela ceasuri întregi, de n-ar fi trebuit să-mi urmez tovarăşii.

Vulcanul avea nişte povârnişuri foarte repezi, astfel că alunecam pe adevărate surpături de cenuşă, ocolind pârâiaşele de lavă care se prelingeau ca nişte şerpi de foc. În timp ce coboram, nu-mi mai tăcea gura, căci mintea şi simţirea mea erau prea pline de impresii pentru ca să nu le exteriorizez prin cuvinte.

— Unchiule, suntem în Asia, strigai, pe coastele Indiei, sau în Insulele Malaeze din Oceania! Am străbătut jumătate din globul pământesc, ca să ajungem la antipodul Europei.

— Da busola? răspunse unchiul meu.

— Da, busola?! am făcut eu cu un aer încurcat. Dacă ar fi s-o credem, am mers tot timpul numai spre nord!....

— Vrei să spui că a minţit?

— Vai, să fi minţit!

— Te pomeneşti că acesta-i Polul Nord!

— Polul nu, dar....

Era un fapt pe care nu mi-l puteam explica. Nu mai ştiam ce să cred.

Ne apropiam de masa aceea de verdeaţă, pe care-ţi făcea plăcere s-o vezi. Mă chinuia amarnic foamea şi setea. Din fericire, după două ore de mers ne apăru în faţa ochilor o câmpie frumoasă, acoperită în întregime de măslini, rodii şi vii, care păreau să fie la dispoziţia oricui. Dar cum eram înfometaţi, n-am putut răbda numai să le privim. Cu câtă plăcere am stors pe buze fructele gustoase şi cu cîtă poftă am strivit între dinţi strugurii aurii! Ceva mai departe, în iarbă, la umbra plăcută a copacilor, am descoperit un izvor de apă proaspătă, în care ne-am cufundat cu desfătare obrajii şi mâinile.

În timp ce fiecare din noi ne lăsam cuprinşi de plăcerea dulce a odihnei, un copil apăru între două tufişuri de măslini.

— Ah, iată un locuitor al acestor ţinuturi fericite! am exclamat eu. Era un băieţaş zdrenţăros şi cu o faţă cam bolnăvicioasă, care se înspăimântă grozav când ne văzu. Şi nu-i de mirare, căci, pe jumătate goi şi atât de bărboşi, arătam groaznic, şi numai dacă ţara asta ar fii fost o ţară de hoţi înfăţişarea noastră nu i-ar fi înspăimântat pe locuitori, în clipa când puştiul era gata s-o ia la goană, Hans alergă după el şi-l aduse înapoi, cu toate ţipetele şi loviturile sale din picioare. Unchiul meu încercă să-l îmbuneze cum se pricepu şi-l întrebă în nemţeşte:

— Cum se numeşte muntele acesta, băieţaşule ? Dar copilul nu răspunse nimic.

— Bun, spuse unchiul meu, aşadar, nu ne aflăm în Germania. Şi-i puse aceeaşi întrebare în englezeşte. Dar copilul nu răspunse nici de data asta. Eram foarte intrigat.

— Nu cumva o fi mut?! strigă profesorul.

Şi foarte mândru de câte limbi cunoaşte, îi puse aceeaşi întrebare în franţuzeşte. Dar urmă aceeaşi tăcere.

— Să încercăm cu italiana, reluă unchiul meu. Dove siamo ?

— Da, unde ne aflăm? am repetat eu, nerăbdător. Dar copilul nici nu se gândea să răspundă.

— A, nu vrei să vorbeşti?! strigă unchiul meu începând să se înfurie şi-l trase pe copil de urechi. Come şi nome questa isola?

— Stromboli, răspunse micul păstor şi, smucindu-se din mâinile lui Hans, o luă la fugă pe câmpie, printre măslini.

Nici prin gând nu ne-ar fi trecut că eram acolo! Stromboli! Ce efect a produs asupra închipuirii mele acest nume neaşteptat! Ne aflam în plină Mediterana, în mijlocul acelui arhipeleag care-mi trezea atâtea amintiri mitologice, în vechiul Strongile, acolo unde Eol1 îşi ţinea în lanţuri vânturile şi furtunile. Munţii aceia albaştri, care se rotunjeau spre răsărit, erau munţii Calabriei, iar vulcanul care se desluşea spre sud, la orizont, era chiar Etna, înfricoşătorul Etna.

— Stromboli! Stromboli! repetai.

Unchiul făcea aceleaşi gesturi şi pronunţa aceleaşi cuvinte. Cântam parcă în cor!

Ah, ce călătorie! Ce călătorie minunată! Am intrat pe gura unui vulcan şi am ieşit pe gura altuia, situat la peste o mie două sute de leghe de Sneffels, de Islanda, ţara aceea aridă, aruncată la marginea lumii! Soarta acestei expediţii ne hărăzise să ajungem în cele mai încântătoare ţinuturi ale Pământului. Părăsisem regiunea zăpezilor veşnice ca să dăm peste aceste ţinuturi cu nesfârşită verdeaţă, şi lăsasem în urmă ceaţa cenuşie a zonelor îngheţate pentru a ajunge sub cerul albastru al Siciliei!

După o masă gustoasă, alcătuită din fructe şi apă proaspătă, am pornit-o la drum, spre Portul Stromboli. Am socotit că-i mai sănătos să nu spunem nimănui în ce chip am ajuns pe insulă; căci cum sunt italienii superstiţioşi, ne-ar fi socotit îndată nişte diavoli ieşiţi din adâncimile iadului. A trebuit, deci, să ne resemnăm de a fi luaţi drept nişte nenorociţi naufragiaţi. Mai puţin glorios, fireşte, dar mult mai sigur.

în timp ce mergeam, l-am auzit pe unchiul meu murmurînd:

— Dar busola! Busola care arată mereu nordul! Cum se poate explica acest fapt?

— Nu căuta să-i găseşti explicaţia, căci e mai uşor aşa! zisei cu un aer dispreţuitor.

— Nu mai spune! Un profesor de la Johannaeum care n-ar găsi explicaţia unui fenomen magnetic ar rămâne de râsul lumii!

Şi vorbind astfel, unchiul meu, pe jumătate gol, cu punga de piele la brâu şi potrivindu-şi ochelarii pe nas, deveni din nou temutul profesor de mineralogie pe care-l cunoşteam.

O oră după ce părăsisem pădurea de măslini, am ajuns în Portul San Vicenzo, unde Hans şi-a cerut leafa, căci era a treisprezecea săptămână de la plecare. Unchiul i-a înmânat banii, cu o caldă strângere de mână.

În clipa aceea, deşi n-a împărtăşit în totul emoţia noastră firească, a fost totuşi cuprins de un entuziasm neobişnuit la el şi, cu vârful degetelor, ne atinse uşor mâinile şi zâmbi.

1 Eol – Zeul vânturilor în mitologia greco-romană.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 44

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 44

de Jules Verne

Biografie

Opera