O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 7

de Jules Verne

CAPITOLUL 7

Astfel s-a sfârşit această memorabilă discuţie, de pe urma căreia mult timp nu mi-am putut reveni. Am ieşit ameţit din biroul unchiului meu şi, cum mi se părea că pe străzile Hamburgului nu-i destul aer ca să-mi vin în fire, m-am îndreptat spre ţărmul Elbei, cu gând să iau vaporul cu aburi care face legătura între oraş şi gara Hamburg

Eram oare convins de cele ce auzisem? Nu mă aflam, cumva, sub influenţa dominatoare a profesorului Lidenbrock? Trebui oare să iau în serios hotărârea lui de a porni spre centrul Pământului. Îmi fusese dat să aud speculaţiile nesăbuite ale unui nebun, sau deducţiile ştiinţifice ale unui mare geniu? în toate acestea, unde se sfârşea adevărul şi de unde începea eroarea?

Mă zbăteam, oscilând între o mie de ipoteze contradictorii şi nu ştiam de care să mă agăţ.

Cu toate că acum entuziasmul începea să-mi cam slăbească, îmi aminteam totuşi destul de bine că în decursul discuţiei fusesem pe deplin convins. De aceea aş fi vrut să plec îndată, ca să nu mai am timp de gândit. Da, în momentul acela nu mi-ar fi lipsit curajul să fac geamantanul.

Trebuie totuşi să mărturisesc că, după o oră, calmul mi-a revenit, nervii mi s-au destins şi din prăpăstiile adânci ale Pământului am ajuns din nou la suprafaţă.

— Ce absurditate, strigai eu, ce neghiobie! Asta nu-i o propunere de luat în seamă pentru un tânăr cu judecata sănătoasă. Totul nu-i decât o plăsmuire. Probabil că am dormit prost şi am avut un vis urât.

În timpul acesta, tot mergând pe ţărmul Elbei, am dat ocol oraşului Am ajuns în port şi am luat-o pe şoseaua Altona. Mă stăpânea un fel de presimţire, o presimţire care de altfel s-a adeverit, căci în curând o zării pe micuţa mea Grauben, care venea cu pas sprinten spre Hamburg.

— Grauben! am strigat-o eu de departe.

Fata se opri pe loc — puţin tulburată, îmi închipui — auzindu-se strigată pe nume, pe şoseaua aceea. Din câţiva paşi am şi fost lângă ea.

— Axel, îmi spuse ea cu mirare, ai venit, cumva, să mă întâmpini? E foarte frumos din partea dumitale!

Dar când mă privi mai bine, îşi dădu seama uşor că nu prea eram în apele mele şi că mă frământa ceva.

— Dar ce ai ? mă întrebă ea întinzându-mi mâna.

— Ce am, Grauben! am exclamat eu.

În două secunde şi în trei fraze, frumoasa mea irlandeză fu pusă la curent cu toată situaţia. Ea tăcu timp de câteva minute. Inima ei bătea oare la fel ca a mea ? Nu ştiu, însă mâna ei a rămas liniştită într-a mea. Am mers vreo sută de paşi fără să ne spunem nimic.

— Axel, rosti ea, într-un târziu.

— Da, scumpa mea Grauben!

— Du-te, va fi o călătorie frumoasă! La auzul acestor cuvinte, am tresărit.

— Da, Axel, va fi o călătorie demnă de nepotul unui savant. Un om se cuvine să aibă cutezanţă, să se distingă prin ceva, printr-o acţiune măreaţă!

— Cum, Grauben, tu nu mă sfătuieşti să renunţ la o asemenea aventură?

— Nu, dragul meu Axel, ba, mai mult chiar, v-aş întovărăşi bucuroasă, dacă n-aş şti că o biată fată ca mine v-ar fi o povară.

— Spui adevărat?

— Da, foarte adevărat.

Ah, femei, inimi veşnic neînţelese! Când nu sunteţi fiinţele cele mai temătoare de pe lume, sunteţi cele mai curajoase! în toate acţiunile voastre, raţiunea n-are ce căuta. Cum, fetiţa asta mă încuraja să iau parte la expediţie ? Şi nici ea nu s-ar fi temut s-o încerce ?! Mă îndeamnă s-o fac, deşi mă iubeşte!...

Eram nedumerit şi, de ce să n-o spun, de-a dreptul ruşinat.

— Grauben, am reluat eu, vom vedea dacă şi mâine o să-mi vorbeşti la fel.

— Mâine, Axel, voi spune acelaşi lucru ca şi azi.

Ne-am ţinut tot timpul de mână, urmându-ne drumul într-o adâncă tăcere. Trecusem prin atâtea emoţii în decursul acelei zile, că eram pur şi simplu zdrobit.

„La urma urmei, mă gândii eu, până la calendele lui iulie mai avem încă mult, şi până atunci se mai pot întâmpla atâtea evenimente care să-l vindece pe unchiul meu de ideea fixă de a călători sub pământ.”

Se înnoptase de-a binelea când am ajuns acasă, în Konigstrasse. Mă aşteptam să găsesc casa cufundată în tăcere: pe unchiul culcat, după cum îi era obiceiul, iar pe menajera Martha ştergând pentru ultima oară praful în sufragerie. Dar nu ţinusem seama de nerăbdarea profesorului. L-am găsit ţipând şi agitându-se de colo-colo, în mijlocul unei cete de hamali care descărcau nişte lucruri în curte, în timp ce bătrâna menajeră nu mai ştia unde-i stă capul.

— Dar vino odată, Axel; grăbeşte-te, nenorocitule! îmi strigă el, zărindu-mă încă de departe. Că doar mai avem atâtea: valiza ta nu e încă făcută, hârtiile mele nu sunt puse în ordine, cheia de la geanta mea de voiaj parcă a ascuns-o naiba, că n-o găsesc; după cum vezi, nici omul care trebuia să-mi aducă ghetrele nu mai vine!...

Am rămas ca trăsnit. Îmi pierise şi glasul. Şi abia de am mai putut îngâna aceste cuvinte:

— Aşadar, plecăm ?

— Da, nenorocitule, şi când te gândeşti că tocmai acum ţi-ai găsit să te duci la plimbare, în loc să fii aici!

— Aşadar, plecăm?! am repetat eu cu glas scăzut.

— Da, poimâine, la prima oră a dimineţii.

N-am mai putut să-l ascult şi am fugit în cămăruţa mea.

Nu mai era nici o îndoială. Unchiul meu folosise din plin toată după-amiaza ca să-şi procure o parte din obiectele şi instrumentele necesare călătoriei; curtea era toată ticsită de scări de frânghie, de frânghii cu noduri, de torţe, de bidoane, de cârlige de fier, de târnăcoape, de bastoane cu vârful de fier şi de cazmale, pe care abia le-ar fi putut duce zece oameni.

Am petrecut o noapte îngrozitoare. Nici nu se făcuse bine lumină, că am şi auzit pe cineva strigându-mă. Eram hotărât să nu deschid uşa cu nici un preţ. Dar cum aş fi putut să rezist acelui glas dulce, care rostea aceste cuvinte: „Scumpul meu Axel?”

Am ieşit din odaie. Mi-am închipuit că figura mea descompusă, paloarea feţei, ochii înroşiţi de nesomn o vor impresiona pe Grauben şi îi vor schimba gândurile.

— Ah, scumpul meu Axel, îmi spuse ea, văd că arăţi mai bine şi presupun că odihna din timpul nopţii a avut darul să te calmeze.

— Să mă calmeze!... strigai eu uimit.

M-am repezit la oglindă şi, într-adevăr, nu arătam chiar atât de rău precum bănuisem. Era de necrezut.

— Axel, reluă Grauben, am stat mai mult timp de vorbă cu tutorele meu. E un savant îndrăzneţ, un om de mare curaj, şi cred că-ţi vei aminti totdeauna că sângele lui curge şi-n vinele tale. Mi-a vorbit de proiectele, de nădejdile lui şi mi-a arătat pentru ce s-a hotărât să întreprindă această călătorie şi cum speră să-şi atingă scopul. Şi nu mă îndoiesc că va izbândi. Ah, scumpul meu Axel, cît e de frumos să te devotezi astfel ştiinţei! Ce glorie îl aşteaptă pe domnul Lidenbrock, şi când te gândeşti că şi tu vei împărtăşi din această glorie, că ea se va răsfrânge şi asupra ta!... La întoarcere, Axel, vei fi un bărbat în toată puterea cuvântului, egalul său, liber pe părerile, pe acţiunile tale, liber, în sfârşit, de...

Grauben se roşi şi nu sfârşi fraza. Vorbele ei mă însufleţiră. Totuşi nu mă puteam obişnui cu gândul că vom pleca. Am tras-o pe Grauben spre camera de lucru a profesorului.

— Unchiule, am început eu, a rămas deci hotărât că plecăm?

— Cum? Te mai îndoieşti?

— Da' de unde!... i-am răspuns imediat,de teamă să nu-l supăr. Dar aş vrea să te întreb: cine ne zoreşte aşa?

— Timpul! Timpul care fuge cu o viteză de necrezut!

— Totuşi, suntem abia în 26 mai, şi până la sfârşitul lui iunie mai sunt!..

— Ei, neştiutorule, oare crezi că se ajunge atât de uşor în Islanda? Dacă n-ai fi plecat tocmai atunci ca un zănatic, te-aş fi luat cu mine la Biroul danez de voiaj, la Liffender et Comp. Acolo ai fi văzut că nu-i decât o dată pe lună o cursă de vapoare între Copenhaga şi Reykjavik, şi anume, la 22 ale fiecărei luni.

— Ei, şi?

— Cum, ei şi ? Dacă plecăm la 22 iunie, înseamnă că ajungem prea târziu ca să mai putem vedea umbra lui Scartaris proiectându-se pe craterul lui Sneffels! Trebuie, aşadar, să ajungem cât mai degrabă la Copenhaga, pentru a căuta un mijloc rapid de transport. Hai, du-te de-ţi fă valiza!

N-am mai avut ce să-i răspund şi am urcat în camera mea. Grauben veni după mine. Ea îmi orândui într-o mică valiză obiectele de care aveam nevoie în călătorie. Şi nu arăta mai emoţionată decât dacă ar fi fost vorba de vreo plimbare la Lubeck sau la Helgoland. Aranjându-mi lucrurile, mânuţele ei se mişcau calme, fără să piardă o clipă. Vorbea liniştit şi-mi aducea fel de fel de argumente, pline de înţelepciune, în sprijinul călătoriei noastre. Mă încânta, dar eram furios împotriva ei. Nu o dată, eram gata-gata să-mi ies din sărite, dar ea parcă nici nu băga de seamă, şi, liniştită, continua să-şi vadă de treburile ei. În sfârşit, fu încătărămată şi ultima curea a valizei. Am coborât la parter.

Toată ziua s-au perindat o mulţime de furnizori, care au adus instrumente de fizică, arme şi tot felul de aparate electrice. Buna Martha îşi pierduse capul de atâta treabă.

— Nu cumva a înnebunit domnul? mă întrebă ea. Am dat din cap, afirmativ.

— Şi te ia şi pe dumneata cu dânsul ? Am făcut acelaşi semn afirmativ.

— Unde? mă întrebă ea din nou.

I-am arătat cu degetul în jos, spre pământ.

— În pivniţă?! strigă bătrâna menajeră.

— Nu, i-am spus în cele din urmă, mai jos!

Se lăsase seara. Nu-mi mai dădeam seama de scurgerea timpului.

— Ai grijă! Mâine dimineaţă, la ora 6 fix plecăm, îmi atrase atenţia unchiul meu.

La ora zece m-am culcat şi, de obosit ce eram, am adormit pe loc.

În timpul nopţii m-au cuprins din nou spaimele. Pradă delirului, am visat numai prăpăstii. Mă simţeam strâns de mâna viguroasă a profesorului, târât, scufundat, împotmolit în pământ! Aveam senzaţia că mă prăbuşesc în adâncimea unor goluri fără fund, cu acea viteză crescândă pe care o au corpurile lăsate să cadă în spaţiu. Viaţa mea nu mai era decât o continuă cădere.

M-am trezit la ora cinci, rupt de oboseală şi zdrobit de emoţie. Când am coborât în sufragerie, unchiul meu şedea la masă şi mânca de zor. Îl priveam aproape cu groază. Cum Grauben era şi ea acolo, n-am mai scos o vorbă. Dar nici de mâncat n-am putut mânca.

La ora cinci şi jumătate se auzi în stradă huruitul unor roţi. La poartă se opri o trăsură mare, care venise să ne ducă la gara Altona. Îndată fu ticsită cu bagajele unchiului meu.

— Dar geamantanul tău?... mă întrebă el.

— E gata! răspunsei eu, simţind că mă clatin.

— Atunci grăbeşte-te să-l duci jos, altfel din pricina ta o să pierdem trenul!

M-am lăsat în voia soartei, căci mi se părea c-ar fi zadarnic să mai lupt împotriva ei. Am urcat din nou în camera mea, şi, dând drumul geamantanului să se rostogolească pe treptele scării, m-am luat şi eu pe urma lui.

În clipa aceea, unchiul meu tocmai trecea în mâinile lui Grauben frâiele casei. Şi o făcea cu toată solemnitatea! Frumoasa mea irlandeză îşi păstra liniştea obişnuită. Îşi îmbrăţişa tutorele, dar nu putu să-şi reţină o lacrimă în clipa când îmi atinse obrazul cu buzele ei dulci.

— Grauben! am exclamat eu, gâtuit de emoţie.

— Du-te, scumpul meu Axel, du-te îmi spuse ea; îţi laşi acasă logodnica, dar la înapoiere te va aştepta soţia.

Am strâns-o în braţe şi m-am urcat în trăsură. Martha şi Grauben ne adresară un ultim adio din pragul uşii. Apoi, cei doi cai, stârniţi de chiotul vizitiului, porniră în galop pe şoseaua Altona.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 7

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 7

de Jules Verne

Biografie

Opera