O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 27

de Jules Verne

CAPITOLUL 27

Cum aş putea să vă descriu desperarea care mă cuprinsese? Nici un cuvânt din vreo limbă omenească n-ar putea să-mi redea sentimentele. Eram îngropat de viu şi condamnat să mor în chinurile foamei şi ale setei. Fără să vreau, mi-am plimbat mâinile înfrigurate pe podeaua de granit. Cât de uscată mi se părea stâncă! Dar cum s-a întâmplat de m-am rătăcit, cum am părăsit cursul apei? Căci, în adevăr, pârâiaşul nu mai era aici! Abia atunci mi-am dat seama de ce stăruia o tăcere atât de stranie în timpul când aşteptam să aud vreun strigăt al tovarăşilor mei. Nu mai încăpea îndoială că, în momentul când am apucat pe calea aceea lăturalnică, n-am observat deloc că pârâiaşul nu mai curgea la picioarele mele. Probabil că în momentul acela se deschisese în faţa mea o bifurcare a galeriei, şi Izvorul lui Hans, ascultând de capriciile unui alt povârniş, o luase, împreună cu tovarăşii mei, către adâncimi necunoscute.

Cum să mă întorc? Nu mai aveam la îndemână nici un indiciu. Picioarele mele nu lăsaseră nici o urmă pe acest sol granitic. Îmi frământam mintea căutând o soluţie la această problemă de nedezlegat.

Acum, situaţia mea putea fi redată doar printr-un singur cuvânt: pierdut!

Da, pierdut în aceste adâncimi care mi se păreau uriaşe. Cele 30 de leghe de scoarţă a Pământului mă apăsau pe umeri cu o greutate înspăimântătoare. Mă simţeam strivit.

Am încercat să-mi adun gândurile şi să le îndrept spre lucrurile de pe pământ. Abia am reuşit. Hamburg, casa din Konigstrasse, biata mea Grauben, toată acea lume, pierdută pentru mine, îmi trecu repede prin mintea înspăimântată. Am revăzut apoi, ca prin vis, diferitele etape ale călătoriei, trecerea oceanului, Islanda, întâlnirea cu domnul Fridriksson, Sneffelsul!

În situaţia în care mă aflam, numai un nebun ar fi putut păstra o umbră de speranţă c-o să mai iasă vreodată la liman, şi de aceea socoteam că-i mai cuminte să mă las pradă desperării, decât să mă amăgesc cu deşertăciuni.

Într-adevăr, ce putere omenească putea să mă readucă la suprafaţa Pământului şi să desfacă aceste bolţi enorme care se încovoiau deasupra capului meu? Cine putea să-mi arate calea cea bună, ca să dau de tovarăşii mei?

— Ah, unchiule! strigai eu, copleşit de desperare.

A fost singurul cuvânt de imputare pe care i l-am adresat, căci îmi dădeam seama cât trebuie să sufere, nenorocitul, din pricina mea, căutându-mă în zadar.

Pierdusem orice nădejde că mi-ar putea veni în ajutor vreo fiinţă omenească, şi cum nu mai eram în stare să încerc nimic pentru a mă salva, m-am gândit la ajutorul Cerului. Amintirile copilăriei mele, a mamei pe care n-am cunoscut-o decât pe vremea când mă ţinea în braţe, îmi veniră în minte. Am început să mă rog, cu toate că aveam foarte puţin dreptul de a fi ascultat de Dumnezeu, căruia mă adresam atât de târziu, şi l-am implorat din tot sufletul.

Întoarcerea aceasta spre Providenţă m-a mai liniştit şi mi-am putut concentra toate gândurile asupra situaţiei în care mă găseam.

Mai aveam merinde pentru trei zile şi, din fericire, bidonul era plin cu apă. Totuşi, nu puteam suporta să mai stau multă vreme singur. Dar trebuia, oare. să urc sau să cobor? Trebuia să urc, desigur, să urc mereu!

Să urc până la punctul unde părăsisem izvorul, până la acea funestă bifurcare de drumuri. De îndată ce-aş fi văzut pârâul curgând la picioarele mele, mi-ar fi fost oricând uşor să mă întorc la vârful Sneffelsului.

Cum de nu m-am gândit mai devreme la această posibilitate? Nu încăpea îndoială că era un mijloc de scăpare, un mijloc sigur! Deci, cel dintâi lucru pe care-l aveam de făcut era să dau cât mai curând de Izvorul lui Hans.

M-am sculat şi, sprijinindu-mă de bastonul meu cu vârful de fier, am început să urc galeria. Panta era destul de abruptă. Mergeam încrezător şi fără să mă încurc, ca un om care-i sigur de drumul pe care-l urmează.

Timp de o jumătate de oră, nici un obstacol nu mi s-a pus în cale. Am încercat să recunosc drumul după forma tunelului, după ieşiturile unor stânci, după felul cum se rânduiau cotiturile, dar nici un semn deosebit nu mi-a atras atenţia şi mi-am dat seama în curând că această galerie nu putea să mă ducă la locul ei de bifurcare. Se înfunda. M-am izbit de un perete de netrecut şi am căzut pe o stâncă.

Nici n-aş putea descrie ce groază, ce desperare m-au cuprins atunci. Am rămas încremenit, fără grai. Ultima mea speranţă se zdrobise de acest perete de granit.

Pierdut în labirintul ale cărui cotituri se încrucişau în toate direcţiile, nu mai ştiam încotro să-mi găsesc scăparea. Nu-mi mai rămânea decât să mor de cea mai îngrozitoare moarte! Şi, ciudat lucru, îmi veni în minte că trupul meu, transformat în fosilă, va stârni mari şi grave discuţii ştiinţifice, dacă într-o bună zi va fi descoperit la o adâncime de 30 de leghe în măruntaiele Pământului! Am vrut să strig, dar de pe buzele mele uscate nu ieşeau decât accente răguşite. Gâfâiam. Şi, ca şi când nu m-aş fi temut de ajuns, am fost cuprins de o spaimă şi mai puternică. Lampa mi se stricase în momentul când am căzut. N-aveam la îndemână nici un mijloc ca s-o pot repara. Lumina pălea din ce în ce mai mult şi în curând avea să se stingă!

Priveam cu înfricoşare cum se micşora efluviul luminos în serpentina aparatului. Pe pereţii întunecoşi se desfăşura o procesiune de umbre mişcătoare. Nu îndrăzneam să mai închid pleoapele, de teamă să nu pierd şi ultimul strop de lumină! în fiecare clipă aşteptam să dispară, şi întunericul să mă cuprindă cu totul, să mă înghită.

În sfârşit, în lampă a tremurat ultima licărire. Am urmărit-o, am sorbit-o avid cu privirea, mi-am concentrat toată puterea ochilor asupra ei, ca asupra ultimei senzaţii de lumină ce mi-a fost dat să o simt, şi apoi am rămas cufundat într-un întuneric desăvârşit.

Am scos un strigăt îngrozitor. Pe pământ, în nopţile cele mai întunecoase, lumina nu-şi cedează cu desăvârşire drepturile, nu dispare complet! Ea e difuză, abia o simţi, dar, oricât de puţină rămâne, retina ochiului tot o percepe, pe când aici nu poate reţine nimic. O întunecime de nepătruns mă prefăcea într-un adevărat orb.

Mi-am pierdut atunci capul. Mi-am ridicat braţele şi, provocându-mi dureri cumplite, am început să pipăi în jurul meu. Am luat-o la fugă îndreptându-mi paşii la întâmplare în acest labirint fără ieşire, coborând mereu, alergând prin măruntaiele Pământului ca un locuitor al adâncurilor subterane, strigând după ajutor, ţipând, urlând, lovindu-mă de vârfurile stâncilor, căzând şi ridicându-mă însângerat, încercând să sorb sângele care-mi curgea şiroaie pe faţă şi aşteptând mereu ca vreun perete neprevăzut să-mi izbească capul şi să-l spargă!

Unde avea să mă ducă această smintită alergătură? Niciodată n-aveam s-o ştiu. După mai multe ore, sleit cu totul de puteri, m-am prăbuşit fără simţiri lângă un perete al galeriei şi n-am mai ştiut de mine.

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 27

O calatorie spre centrul pamantului - Capitolul 27

de Jules Verne

Biografie

Opera