Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 18

de Jules Verne

CAPITOLUL XVIII

Gânduri. Lucrările de construcţie sunt reluate. 1 ianuarie 1869. Flăcări încreştetul vulcanului. Primele simptome ale erupţiei. Ayrton şi CyrusSmith la stână. Explorarea criptei Dakkar. Ce-i spusese căpitanul Nemo inginerului?

În zorii zilei, pionierii se îndreptară spre intrarea peşterii, căreia îidăduseră numele de „cripta Dakkar”, în amintirea căpitanului Nemo. Marease retrăsese, îngăduindu-le să se strecoare cu uşurinţă sub boltă.Barca de tablă rămase acolo, la adăpost de valuri. Mai prevăzători ca deobicei, Pencroff, Nab şi Ayrton o traseră pe mica fâşie de nisip, caremărginea una din laturile criptei; acolo era la loc sigur.Furtuna încetase. Ultimele bubuituri de tunet se pierdeau spre apus. Numai ploua, dar cerul era încă înnorat. Luna octombrie, începutul primăveriiaustrale, nu se anunţa frumoasă şi, din pricina vântului schimbător, nu se putea conta pe o vreme stabilă.Cyrus Smith şi tovarăşii săi părăsiră cripta Dakkar, îndreptându-se spre stână.

De-a lungul drumului, Naib şi Harbert ridicară firul întins de căpitan între stână şi peşteră, ca să-l folosească mai târziu.Pionierii vorbiră puţin pe drum. Cele trăite în timpul nopţii îi mişcaseprofund. Necunoscutul care îi ocrotise atât de mult, omul din care închipuirealor făcuse un geniu, căpitanul Nemo, nu mai era. Dispăruse împreună cuvasul său în adâncuri. Fiecăruia i se părea că este mai singur ca înainte. Seobişnuiseră să se bizuie pe această intervenţie atotputernică, ce Ie va lipsi deacum înainte, şi atât Gédéon Spilett, cât şi Cyrus Smith erau stăpâniţi deaceleaşi gânduri. Aşa încât, tot drumul păstrară cu toţii tăcerea.Pe la ora nouă dimineaţă, pionierii se întoarseră la Casa de Granit.Ei hotărâră să se ocupe cât mai serios de construirea vasului căruiaCyrus Smith îi consacră tot timpul şi toată grija sa. Nu ştiau ce le pregăteşteviitorul. Se cerea ca pionierii să aibă la îndemână o corabie, cu care să poată înfrunta chiar vremea rea, şi cu care, la nevoie, să poată străbate un drummai lung. Chiar dacă după terminarea lucrărilor de construcţie, pionierii nuputeau hotărî dacă să părăsească insula, pornind spre unul din arhipelagurilePolineziei sau spre coastele Noii Zeelande, trebuiau însă neapărat să întreprindă călătoria pe insula Tabor, pentru a depune acolo un document,care să arate unde se afla Ayrton. Era o precauţie foarte nimerită,presupunând că se întoarce yachtul scoţian.Lucrările fură reluate. Cyrus Smith, Pencroff şi Ayrton, cărora Nab,Gédéon Spilett şi Harbert le acordau ajutorul ori de câte ori nu aveau treburimai importante, munceau neobosiţi. Corabia trebuia să fie gata peste cinciluni, adică la începutul lui martie, pentru ca vizita la insula Tabor să se facă înaintea furtunilor din timpul echinoxului. De aceea, dulgherii nu pierdeau oclipă. Le trebuiau doar corpul vasului, căci tot restul echipamentului îl aveaude la bricul Speedy.Sfârşitul anului 1868 se scurse cu aceste lucrări importante. După douăluni şi jumătate de muncă se vădi cât de bune erau planurile lui Cyrus Smith.Pencroff muncea de zor şi nu se sfia să bombăne când cineva lăsa unelteledulgherului, luând puşca vânătorului. Dar rezervele Casei de Granit trebuiaureînoite, căci iarna se apropia. Totuşi marinarul era nemulţumit când vreunuldin muncitori lipsea de pe şantier. În zilele acelea de zor el muncea cât şase.Toată vara fu ploioasă. După câteva zile de călduri mari, atmosfera încărcată cu electricitate dezlănţuia de fiecare dată furtuni violente, caredeplasau straturile superioare de aer. Puţine erau răstimpurile în care nu seauzea zgomotul surd şi îndepărtat al tunetului. Era un huruit continuu, aşacum se aude în regiunile ecuatoriale ale globului. În ziua de 1 ianuarie 1869 izbucni o furtună de o violentă nemaivăzută şitrăsnetul căzu de mai multe ori pe insulă, doborând şi lovind câţiva copacimari. Să fi avut oare vreo legătură furtuna cu fenomenele ce se petreceau înmăruntaiele globului? Cyrus Smith avea toate motivele să creadă acest lucru,căci furtunile erau întovărăşite de simptomele vulcanului, care reintrase în acţiune. În ziua de 3 ianuarie, Harbert, care se urcase în zorii zilei pe platoulGrande-Vue pentru a înşeua unul din onaggaşi, zări nori groşi de fum încreştetul conului. Îşi chemă îndată tovarăşii.

— Ei, strigă Pencroff, de data asta nu mai sunt aburi! Mi se pare căuriaşul nu se mai mulţumeşte să răsufle, văd că vrea să şi fumeze!Această metaforă întrebuinţată de marinar zugrăvea întocmaischimbarea petrecută la gura vulcanului. De vreo trei luni, din crater ieşeaunişte aburi mai mult sau mai puţin groşi; ei proveneau din fierberea lăuntrică asubstanţelor minerale. Dar acuma, în locul aburilor, se ridica un fum gros, oadevărată coloană cenuşie largă la bază de vreo trei sute de picioare, şi carese deschidea ca o ciupercă uriaşă, la înălţimea de şapte, până la opt sute depicioare deasupra creştetului muntelui.

— S-a aprins coşul, spuse Gédéon Spilett.

— Şi nu-l vom putea stinge! răspunse Harbert.

— Ar trebui să existe hornuri şi pentru vulcani, observă Nab cuseriozitate.

— Bine, Nab, strigă Pencroff, te pomeneşti că ţi-ar conveni să stingi unasemenea horn? Şi marinarul râse cu hohote.Cyrus Smith observa cu atenţie fumul gros care se ridica deasupramuntelui Franklin şi din când în când trăgea cu urechea, ca şi când ar fi vrutsă prindă vreo bubuitură depărtată. Apoi, întorcându-se spre tovarăşii săi, decare se depărtase puţin, le spuse:

— Dragii mei, nu trebuie să ascundem adevărul. S-a petrecut o mareschimbare. Materiile vulcanice nu mai sunt în stare de fierbere, acum ele s-auaprins şi suntem fără îndoială ameninţaţi de o erupţie!

— Bine, domnule Smith! Să vedem erupţia, strigă Pencroff, şi dacă estefrumoasă, vom aplauda! Nu cred că trebuie să ne îngrijorăm prea tare!

— Nu, Pencroff, răspunse Cyrus Smith, căci fostul drum al lavelor rămâne deschis şi, mulţumită aşezării sale, craterul s-a revărsat întotdeaunaspre nord. Şi totuşi...

— Şi totuşi, deoarece nu avem nici un folos de pe urma unei erupţii, ar fimai bine să nu aibă loc, spuse reporterul.

— Cine ştie! răspunse marinarul. Poate că vulcanul conţine vreosubstanţă folositoare şi preţioasă, pe care va binevoi s-o scuipe şi pe care ovom folosi.Cyrus Smith clătină din cap, ca unul care nu se aştepta la nimic bun depe urma unui fenomen atât de năvalnic. El nu privea lucrurile în felul luiPencroff. Deşi lava, în urma orientării craterului, nu ameninţa direct părţile împădurite şi cultivate ale insulei, se puteau totuşi ivi alte încurcături. Într-adevăr, erupţiile pot fi însoţite şi de cutremure; o insulă de felul insuleiLincoln, alcătuită din roci atât de diferite, bazalt într-o parte, granit într-alta,lavă la nord, nisipuri mişcătoare la sud, substanţe care nu erau bine închegate între ele, risca să fie fărâmiţată. Prin urmare, deşi scurgereamateriilor vulcanice nu constituia prin ea însăşi un pericol serios, orice

mişcare la temelia insulei putea să aibă însă urmări foarte grave.

— Mi se pare, spuse Ayrton, care îşi lipise urechea de pământ, mi separe că aud un huruit, e același pe care îl face o căruţă încărcată cu bare defier.Pionierii ascultară cu multă atenţie şi se încredinţară că Ayrton aveadreptate. Huruitul era însoţit de nişte mugete subterane, care se stingeau şireînviau, ca şi când un vânt puternic ar fi suflat în adâncul pământului. Dar nuse auzea nici o detunătură propriu-zisă. Se putea crede că aburii şi fumul îşicroiseră drum prin coşul central şi că supapa fiind destul de largă, nici oexplozie nu era de temut.

— Ei, spuse Pencroff, n-aveţi de gând să vă întoarceţi la lucru? MunteleFranklin n-are decât să fumeze, să plângă, să geamă, să scuipe foc şi flăcăricât i-o place, dar ăsta nu-i un motiv să stăm degeaba! Haideţi, Ayrton, Nab,Harbert, domnule Cyrus şi dumneavoastră, domnule Spilett, azi toată lumeatrebuie să se ţină de lucru. Peste două luni vreau ca noul „Bonadventure”,căci îi vom da acelaşi nume, să plutească pe apele portului Balonului! Nuavem nici o clipă de pierdut!Pionierii, pe care Pencroff îi chema la lucru, coborâră cu toţii pe şantierulde construcţie şi-şi văzură de treabă. În timpul zilei de 3 ianuarie munciră cu râvnă, fără să se preocupe devulcan, pe care nu-l puteau zări de pe plaja Casei de Granit. Dar, de vreodouă ori, o umbră mare acoperi soarele, care-şi urma drumul lui zilnic pe uncer cât se poate de senin, indicând astfel că un nor gros de fum trecea întrediscul lui şi insulă. Vântul, suflând din larg, căra aburii spre apus. Cyrus Smithşi Gédéon Spilett observară aceste întunecări trecătoare şi vorbiră între ei defenomenul vulcanic, care era tot mai puternic, dar lucrul nu fu întrerupt.Interesul lor, mai mult ca oricând, era ca vasul să fie construit cât mai repede.Cine ştie dacă această corabie nu va deveni într-o bună zi singurul lor adăpost?Seara, după cină, Cyrus Smith, Gédéon Spilett şi Harbert se urcară peplatoul Grande-Vue. Se întunecase de-a binelea, şi, mulţumită întunericului,aveau să poată constata dacă se zăreau şi flăcări sau materii incandescenteprintre aburii şi fumul care ţâşneau pe gura craterului.— Craterul este în flăcări! strigă Harbert, care, mai-sprinten decâttovarăşii săi, pusese cel dintâi piciorul pe platou.Muntele Franklin, care se afla la o depărtare de şase mile, apăru ca otorţă uriaşă, în creştetul căreia pâlpâiau câteva flăcări fumegânde. Ele erauamestecate cu atâta fum, atâta zgură şi atâta cenuşă, încât strălucirea lor,foarte slabă, nu reieşea prea mult din întunericul nopţii. Doar un fel de licărireroşcată se răspândise pe întreaga insulă; vârtejuri uriaşe de fum întunecau înălţimile cerului, printre care străluceau câteva stele.— Merge repede! spuse inginerul.— Nici nu-i de mirare, răspunse reporterul. Vulcanul s-a trezit cam demult timp. Îţi aduci aminte, Cyrus, că primii aburi au apărut pe vremea cândam cercetat bolţile muntelui, în căutarea ascunzişului căpitanului Nemo?

Dacă nu mă înşel, asta s-a întâmplat la 15 octombrie.

— Da! răspunse Harbert. Şi de atunci au trecut două luni şi jumătate!

— Focurile subterane mocnesc de zece săptămâni, urmă GédéonSpilett, aşa că nu mă mir că sunt acum atât de violente!

— Nu ţi se pare că freamătă pământul? întrebă Cyrus Smith.

— Ba da, răspunse Gédéon Spilett, dar de la asta şi până la un cutremur de pământ...

— Nu spun că suntem ameninţaţi de un cutremur, zise Cyrus Smith. Nu!Aceste vibraţiuni sunt datorate efervescenţei focului interior. Scoarţapământului nu este decât peretele unui cazan, şi peretele unui cazanvibrează ca o placă sonoră sub apăsarea gazelor. Este tocmai ceea ce sepetrece şi aici în clipa de faţă.

— Ia uitaţi-vă ce limbi de foc minunate! strigă Harbert. În clipa aceea ţâşni din crater un adevărat foc de artificii, a căruistrălucire nu fusese întunecată de aburi. Mii de scântei luminoase şi depuncte strălucitoare zburau în toate părţile. Unele spărgeau bolta de fum,lăsând după ele o dâră de praf incandescent. Această desfăşurare fu întovărăşită de pocnituri succesive, care semănau cu ţăcănitul unei mitraliere.Cyrus Smith, Gédéon Spilett şi Harbert, după ce stătură o oră pe platoulGrande-Vue, se întoarseră la Casa de Granit. Inginerul era gânditor,preocupat chiar, în aşa măsură, încât reporterul se crezu îndreptăţit să-l întrebe dacă se temea de vreun pericol apropiat, ce s-ar datora erupţiei.

— Da şi nu! răspunse Cyrus Smith.

— Totuşi, urmă reporterul, cea mai mare nenorocire care ar putea să nelovească ar fi un cutremur de pământ, care să răscolească întreaga insulă.Cred însă că nu ne ameninţă acest pericol, de vreme ce aburii şi lava au găsitdrum liber şi s-au scurs în afară.

— Da, răspunse Cyrus Smith, nici mie nu mi-e frică de un cutremur depământ obişnuit, provocat de expansiunea gazelor subterane. Dar sunt altecauze, care pot pricinui mari catastrofe.— Care anume, dragă Cyrus?

— Nu prea ştiu... trebuie să văd... să vizitez muntele... peste câteva zilevom fi lămuriţi.Gédéon Spilett nu mai întrebă nimic şi, curând, cu toate detunăturilevulcanului, care se întăreau mereu şi erau repetate de ecou, locuitorii Caseide Granit se scufundară într-un somn adânc.Mai trecură trei zile: 4, 5 şi 6 ianuarie. Lucrau mereu la construcţiavasului, şi inginerul îi zorea cât putea, fără să dea nici o explicaţie. MunteleFranklin purta în creştet un nor întunecat, urât la înfăţişare; odată cu flăcările,vulcanul arunca şi bucăţi de stânci incandescente, care cădeau înapoi încrater. Pencroff, care căuta să vadă mai puţin sumbru fenomenul ce sedesfăşura înaintea ochilor săi, zise râzând:

— Ia te uită! Uriaşul se joacă cu mingea! Jonglează! Într-adevăr, pietrele cădeau înapoi şi se părea că lava ridicată depresiunea lăuntrică, nu ajunsese încă la orificiul craterului.

Dar, oricât de grabnice erau lucrările de construcţie ale vasului, pionieriierau nevoiţi să vadă şi de celelalte treburi, care-i chemau în diferite colţuri aleinsulei, înainte de toate trebuiau să meargă la stână, unde se afla turma demufloni şi de capre, pentru a le reînnoi provizia de furaj. Hotărâră deci caAyrton să se ducă acolo în ziua de 7 ianuarie, şi fiindcă el putea să se ocupesingur de treburile de la stână, pionierii se mirară cu toţii când îl auziră peinginer spunându-i lui Ayrton:

— Dacă te duci mâine la stână, am să te întovărăşesc.

— Ei! Domnule Cyrus! strigă marinarul... Zilele noastre de lucru suntnumărate şi dacă plecaţi şi dumneavoastră vom avea patru braţe mai puţin!

— Lipsim doar o zi, răspunse Cyrus Smith, dar trebuie să mă duc lastână... trebuie să-mi dau seama cum stăm cu erupţia.

— Erupţia! Erupţia! răspunse Pencroff nemulţumit. Mare lucru şi cuerupţia asta! Ce-mi pasă mie de erupţie?Cu toată împotrivirea marinarului, explorarea dorită de inginer fu hotărâtăpentru a doua zi. Harbert ar fi vrut să-l întovărăşească pe Cyrus Smith, dar seferi să-l supere pe Pencroff prin lipsa sa.A doua zi, în zori, Cyrus Srnith şi Ayrton se urcară în căruţa la care înhămaseră cei doi onaggaşi şi se îndreptară în mare grabă spre stână.Deasupra pădurii treceau nori groşi, mereu reînoiţi de funinginea ceieşea o dată cu fumul din craterul muntelui Franklin. Norii aceştia, care serostogoleau greoi prin văzduh, erau compuşi din tot felul de substanţe.Singur, fumul vulcanului nu putea să-i facă atât de deşi şi de greoi. În mijloculacestor vălătuci pluteau în suspensie zgură pulverizată şi o cenuşă foartefină, atât de fină, încât se putea menţine în aer luni de zile.Dar, de cele mai multe ori, praful acesta cade la pământ, lucru care se întâmplă şi de data aceasta. Îndată după sosirea lui Cyrus Smith şi a luiAyrton la stână, se lăsă un fel de ninsoare negricioasă, semănând cu un praf de puşcă fin, care schimbă pe loc înfăţişarea solului. Copacii şi pajiştile seacoperiră cu un strat de pulbere destul de gros. Din fericire, vântul sufla de lanord-est, alungind cea mai mare parte a norilor deasupra mării.

— Ciudat fenomen, domnule Smith! spuse Ayrton.

— E destul de grav, răspunse inginerul. Această piatră pulverizată, acestpraf de origină minerală, dovedesc tulburări mari în păturile inferioare alevulcanului.

— Şi ce e de făcut?

— Nimic. Doar să ne dăm seama cât de înaintată este erupţia.Dumneata, Ayrton, ocupă-te de stână. În timpul acesta, eu voi urca până laizvoarele Pârâului Roşu şi voi examina povârnişul de nord al muntelui. Apoi...

— Apoi... domnule Smith?

— Apoi vom vizita cripta Dakkar... Vreau să văd... În sfârşit, am să mă întorc să te iau peste două ore.Ayrton pătrunse în curtea stânei, şi, în aşteptarea inginerului, văzu demufloni şi de capre. Animalele păreau oarecum neliniştite din pricina primelor simptome ale erupţiei.

Cyrus Smith o luă pe creasta de răsărit a muntelui, ocoli Pârâul Roşu şiajunse la locul unde, împreună cu tovarăşii săi, descoperise izvorul sulfuros, în timpul primei lor cercetări.Lucrurile se schimbaseră mult. În loc de o singură coloană de fum, acumţâşneau din pământ treisprezece coloane, ce păreau împinse cu violenţă deun piston. Se vedea limpede că, în locul acela, scoarţa pământului erasupusă unei presiuni înspăimântătoare. Atmosfera era saturată de gazesulfuroase, de hidrogen sulfurat, de acid carbonic, amestecate cu aburi deapă. Inginerul simţi cum tresăreau blocurile de lavă pietrificate de odinioară,risipite prin acele locuri, dar nu văzu nici o urmă de lavă proaspătă.Privind coasta de nord a muntelui Franklin, constată acelaşi lucru.Vârtejuri de fum şi de flăcări zvîcneau din crater; o adevărată grindină dezgură cădea la pământ; dar nici o scurgere de lavă nu-şi făcuse loc prin guracraterului, fapt care dovedea că nivelul materiilor vulcanice nu atinsese încăorificiul superior al coşului central.„Tare aş dori să se fi întâmplat! gândi Cyrus Smith. Aş avea cel puţinsiguranţa că lava şi-a luat drumul său obişnuit. Cine ştie dacă ea nu se varevărsa printr-o deschizătură nouă? Dar nu în asta constă primejdia!Căpitanul Nemo a ştiut ce spune! Nu! Primejdia nu este aici!”Cyrus Smith înainta până la şoseaua imensă, a cărei prelungire încadragolful îngust al Rechinului. Putu deci să cerceteze cu grijă dârele de lavă dinaceastă regiune. Nu încăpea îndoială că ultima erupţie avusese loc de foartemult timp.Se întoarse, trăgând cu urechea la bubuiturile subterane, care huruiauca un tunet neîntrerupt şi printre care se deosebeau detunături puternice. Laora nouă, era înapoi la stână.Ayrton îl aştepta.

— Vitele au tot ce le trebuie, domnule Smith, spuse el.

— Bine, Ayrton.

— Sunt însă neliniştite!

— Da, instinctul nu înşală, Ayrton. Ia un felinar şi amnarul şi să pornim.Ayrton făcu ce i se cerea. Onaggaşii, destrămaţi, fură lăsaţi liberi înstână. Poarta fu închisă pe dinafară şi Cyrus Smith apucă, împreună cuAyrton, poteca îngustă care ducea la ţărm.Călcau amândoi pe pământul acoperit cu substanţe pulverizate, căzutedin văzduh. Nici un patruped nu se zărea în pădure. Păsările fugiseră şi ele.Din când în când, o adiere ridica cenuşa şi cei doi pionieri, prinşi în vârtejul ei,nu se mai vedeau unul pe celălalt. În asemenea clipe, duceau batista la ochişi la gură, ca să nu se înăbuşe şi să nu fie orbiţi. În astfel de condiţii, Cyrus Smith şi Ayrton nu puteau umbla repede. Pelângă aceasta, aerul era irespirabil, ca şi când o parte din oxigenul ce-lconţinea ar fi fost consumat. Se opreau mereu ca să respire adânc. Trecusede ora zece când inginerul şi tovarăşul său ajunseră pe creasta uriaşei îngrămădiri de bazalt şi de porfir, care alcătuia ţărmul de nord-est al insulei.Ayrton şi Cyrus Smith începură să coboare povârnişul abrupt, apucând

aproape acelaşi drum pe care-l urmaseră în noaptea furtunoasă, când seduseseră pentru prima oară la cripta Dakkar. Ziua, această coborâre era maipuţin primejdioasă, iar stratul de cenuşă care acoperea stâncile înclinate lefăcea mai puţin lunecoase.Peste puţin timp dădură de streaşină care înainta în prelungirea ţărmului.Cyrus Smith îşi reaminti că ea cobora în pantă lină până la mare. Era vremearefluxului, dar nu se zărea nici o fâşie de nisip şi valurile, cu apa tulburată decenuşa vulcanică, se spărgeau de-a dreptul de stânci.Cyrus Smith şi Ayrton regăsiră cu uşurinţă deschizătura criptei Dakkar şise opriră sub ultima stâncă, ce se găsea la capătul drumului.

— Barca de tablă trebuie să fie acolo, spuse inginerul.

— E la locul ei, domnule Smith, răspunse Ayrton, trăgând spre el barcace se afla sub boltă.

— Să ne urcăm, Ayrton!Urcară amândoi în barcă. Un uşor curent îi împinse spre interiorul cripteişi acolo, Ayrton aprinse felinarul, scăpărând amnarul. Apoi apucă cele douăvâsle, iar Cyrus Smith trecu la cârmă şi, cu felinarul aşezat pe margineabărcii, în aşa fel încât să le lumineze calea, se îndreptară spre întunericulbolţii.Vasul „Nautilus” nu mai era acolo ca să inunde peştera cu luminafarurilor sale. Poate că radiaţiunile electrice, alimentate de puternicul focar, semai răspândeau încă în fundul apelor, totuşi, nici o rază nu răzbătea dinadâncul în care se odihnea căpitanul Nemo.Lumina felinarului, deşi slabă, îngădui totuşi inginerului să înainteze de-alungul peretelui criptei. O tăcere mormântală domnea în boltă, cel puţin înpartea din faţă, căci curând Cyrus Smith auzi nişte bubuituri, care ieşeau dinmăruntaiele pământului.

— Vulcanul, spuse el.Deodată, împreună cu zgomotul, reacţiile chimice se manifestară printr-un miros puternic, încât inginerul şi tovarăşul său începură să se înăbuşe, dincauza emanaţiunilor sulfuroase.

— Iată de ce se temea căpitanul Nemo şopti Cyrus Smith, pălind uşor.Totuşi trebuie să mergem până la capăt!

— Să mergem! răspunse Ayrton, plecându-se peste vâsle şi împingândbarca spre fundul peşterii.Douăzeci şi cinci de minute după intrarea în peşteră, barca atinseperetele din fund.Aici, sculându-se în picioare, Cyrus Smith plimbă felinarul pe toatăsuprafaţa peretelui ce despărţea cripta de hornul central al vulcanului. Careera grosimea acestui perete? Nu se ştia dacă era de o sută sau de zecepicioare. Dar zgomotele subterane se auzeau atât de bine, încât nu părea săfie prea gros.Inginerul îl cercetă, urmând o linie orizontală; apoi fixă felinarul la capătulunei vâsle şi îl plimbă din nou la o înălţime mai mare.Acolo, prin crăpături care de-abia se vedeau, prin unele prisme puţin depărtate, răzbătea un fum înecăcios, care infecta aerul peşterii. Acestecrăpături, dintre care unele mai largi, ajungeau până la o distanţă de douăsau trei picioare deasupra apelor peşterii.Cyrus Smith rămase pe gânduri. Apoi şopti:

— Da! Căpitanul avea dreptate! aici se află pericolul, un pericol grozav!Ayrton nu spuse nimic, dar, la un semn a lui Cyrus Smith, apucă vâsleleşi peste o jumătate de oră ieşeau amândoi din cripta Dakkar.

Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 18

Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 18

de Jules Verne

Biografie

Opera