Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 10

de Jules Verne

CAPITOLUL X

Harbert e transportat la Casa de Granit. Nab povesteşte ce s-a întâmplat. Cyrus Smith se duce pe platou. Praf şi pulbere. Neputincioşi în faţa bolii. Coaja de salcie. Friguri grele. Top latră din nou.

Pionierii uitară pentru o clipă primejdia ce ameninţa Casa de Granit,ruinele de pe platou şi chiar ocnaşii. Oare drumul îl slăbise pe Harbert sau îipricinuise leziuni interioare? Reporterul nu ştia ce să creadă. Pionierii erau cutoţii pradă deznădejdii.Căruţa fu trasă la cotul râului. Făcură apoi o targa din câteva crengi şiaşezară pe ele salteaua pe care zăcea băiatul leşinat. Peste zece minute,Cyrus Smith, Gédéon Spilett şi Pencroff erau la poalele falezei, lăsându-l peNab să ducă pe platou căruţa.Porniră ascensorul şi în curând Harbert era întins pe patul lui din Casade Granit. Îngrijirile tovarăşilor săi îl făcură să-şi revină. Zâmbi, revăzându-se în camera lui, dar de-abia fu în stare să şoptească câteva cuvinte, atât era deslăbit.Gédéon Spilett îi cercetă rănile. Se temea să nu se fi redeschis, fiindcăştia că nu erau încă bine vindecate. Dar nu era aşa. Atunci, cărui fapt sedatora leşinul lui Harbert?

De ce se simţea rău băiatul?Tânărul fu cuprins de un somn zbuciumat şi Pencroff cu reporterulrămaseră lângă patul său. Între timp, Cyrus Smith îi povesti lui Nab cele petrecute la stână, iar Nab îi istorisi ce se întâmplase pe platoul Grande-Vue.Abia cu o noapte înainte se arătaseră ocnaşii la marginea pădurii, înapropierea pârâului Glicerinei. Nab, care stătea la pândă lângă coteţe,trăsese numaidecât asupra unuia dintre piraţi, care se pregătea să treacăapa. Noaptea fiind întunecoasă, el nu-şi dăduse seama dacă glontele îşiatinsese ţinta. Oricum, aceasta nu fusese de ajuns şi banda nu bătuse înretragere. Nab se întorsese repede la Casa de Granit, unde cel puţin se afla în siguranţă.Nu ştia însă ce să facă. Cum să împiedice devastarea platoului? Prin cemijloc să dea de veste tovarăşilor săi? De altfel nu ştia nici ce făceau cei de

la stână.Cyrus Smith şi tovarăşii săi plecaseră în ziua de 11 noiembrie şi acumerau în 29. De 19 zile Nab n-avusese alte ştiri, decât acelea aduse de Top;ştiri foarte rele: Ayrton dispărut, Harbert grav rănit, inginerul, reporterul şimarinarul siliţi să stea închişi la stână!„Ce e de făcut?” se întreba bietul Nab. Ştia că pentru fiinţa lui n-aveau dece se teme, căci ocnaşii nu puteau să-l ajungă în Casa de Granit. Dar ce seva întâmpla cu lucrurile, plantaţiile, toată munca lor ameninţată de piraţi?Trebuia neapărat să-l întrebe pe Cyrus Smith ce era de făcut sau să-ivestească cel puţin primejdia ce ameninţa platoul.Nab se gândi atunci să-l trimită pe Jup cu un bilet. Ştia că urangutanulera deosebit de inteligent. Jup înţelegea cuvântul „stână”, care fusese rostitde multe ori în faţa lui şi îşi aminti că foarte adesea maimuţoiul condusesecăruţa într-acolo împreună cu Pencroff. Vremea era potrivită, căci nu seluminase încă de ziuă. Nab era sigur că maimuţa va şti să treacă fără să fiesimţită prin pădure şi de altfel, chiar dacă ar vedea-o ocnaşii, ar lua-o dreptunul din locuitorii pădurii.Nab nu mai stătu la îndoială. Scrise biletul şi-l legă de gâtul lui Jup; dusemaimuţa până la uşa Casei de Granit, desfăşură până la pământ o frânghielungă şi apoi repetă de mai multe ori:

— Jup! Jup! Stână!... Stână!...Animalul înţelese, apucă frânghia şi, lunecând repede până jos, se făcunevăzut în beznă, fără ca ocnaşii să-l fi zărit.

— Bine-ai făcut, Nab, spuse Cyrus Smith, dar dacă nu ne vesteai, făceaipoate şi mai bine!Vorbind astfel, Cyrus Smith se gândea la Harbert, a cărui stare părea săse fi înrăutăţit foarte mult de pe urma călătoriei.Nab îşi isprăvi istorisirea. Ocnaşii nu se arătară pe plajă. Necunoscândnumărul locuitorilor de pe insulă, socoteau Casa de Granit bine apărată. Ei îşiaminteau numeroasele împuşcături ce-i întâmpinaseră în clipa debarcării, dindiferitele puncte ale stâncilor şi, fără îndoială, nu vrură să se expună. PlatoulGrande-Vue era însă deschis şi apărat de bătaia focurilor Casei de Granit.Acolo ocnaşii dădură frâu liber pornirii lor prădalnice, distrugând şi dând focdin simpla plăcere de a face rău. Dispăruseră cu o jumătate de ceas înaintede sosirea pionierilor, pe care îi socoteau încă retraşi la stână.Văzând cele ce se petreceau, Nab se repezise afară din adăpost, seurcase pe platou şi, fără să se mai gândească la primejdie, încercase săstingă focul ce mistuia coteţele. Luptase zadarnic împotriva flăcărilor, până înclipa în care căruţa pionierilor apăruse la marginea pădurii.Acestea erau nenorocirile ce se abătuseră asupra Casei de Granit.Ocnaşii dovediră astfel că sunt un pericol permanent pentru locuitorii insuleiLincoln, care până atunci trăiseră liniştiţi, dar care acum se puteau aştepta lanenorociri şi mai mari!Gédéon Spilett rămase împreună cu Pencroff la Casa de Granit, ca să-l îngrijească pe Harbert, iar Cyrus Smith, întovărăşit de Nab, porni să cerceteze stricăciunile făcute.

Din fericire, ocnaşii nu se apropiaseră de Casa de Granit, căci altfelatelierele Căminului n-ar fi scăpat neatinse. Ar fi fost totuşi mai uşor de înlocuit decât ruinele rămase pe platoul Grande-Vue.Cyrus Smith şi Nab se îndreptară spre râul Mercy şi o luară de-a lungulmalului stâng, fără să întâlnească nici o urmă care să trădeze trecereaocnaşilor pe acolo, nici dincolo de râu, nici în pădure, unde nu se vedea nimicce-ar fi putut da de bănuit.Ar fi fost tot atât de posibil ca ocnaşii să fi fugit când i-au văzut întorcându-se la Casa de Granit sau să se fi înfundat în pădurea Jacamarului,după devastarea platoului, fără să ştie nimic de întoarcerea pionierilor.Dacă prima presupunere era cea bună, inginerul era sigur că nemerniciise vor întoarce la stâna lipsită de apărare, unde ştiau că vor găsi rezervepreţioase pentru ei.

Dacă a doua presupunere era cea adevărată, atunci se putea ca ei să sefi întors în ascunzişul lor, aşteptând prilejul să reînceapă atacul.Bine ar fi fost să li se taie aceste căi, dar orice măsură împotriva lor eralegată de starea lui Harbert. Pentru a porni împotriva ocnaşilor, Cyrus Smithavea nevoie de toate forţele, ori în clipa de faţă nimeni nu putea părăsi Casade-Granit. Inginerul şi Nab ajunseră pe platou. Îi întâmpină o privelişte jalnică.Lanuri călcate în picioare, spice coapfe zăcând la pământ, celelalte plantaţiirăscolite şi grădina de zarzavat în întregime răvăşită. Din fericire, la Casa deGranit se găsea o rezervă de seminţe, cu ajutorul căreia puteau face faţăstricăciunilor.Focul mistuise moara, coteţele şi grajdul. Câteva animale speriaterătăceau pe platou, iar păsările, care în timpul incendiului se refugiaseră peapele lacului, se întorceau la locurile lor, bălăcindu-se pe maluri. Toatămunca trebuia luată de la început.Cyrus Smith nu scotea nici o vorbă, dar faţa lui, mai palidă ca de obicei,trăda mânia grozavă pe care se străduia s-o stăpânească. Mai aruncă oprivire asupra lanurilor răvăşite şi asupra dărâmăturilor şi apoi se întoarse laCasa de Granit.Veniră zile grele pentru pionieri, cele mai triste din câte petrecuseră peinsulă.

Harbert slăbea din ce în ce. Se părea că asupra băiatului se abătuse oboală mai grea, urmare a marii tulburări prin care trecuse organismul său.Gédéon Spilett prevedea o înrăutăţire a stării bolnavului, pe care ştia că n-ova putea combate. Într-adevăr, Harbert era cuprins de un fel de toropeală şi din când încând începea să aiureze. Singurele medicamente pe care le aveau la îndemână pionierii, ceaiurile răcoritoare, se dovediră neputincioase. Febra nuse urcase prea tare, dar în curând începu parcă să revină în accese regulate.Aceste accese începură în ziua de 6 decembrie. Degetele, nasul şiurechile băiatului erau foarte palide. Fu cuprins de fiori şi tremurături, pulsul îiera slab şi neregulat, pielea uscată şi era chinuit de o sete grozavă. Urmăapoi un răstimp de febră. Pielea i se înroşi, pulsul se acceleră, apoi fu scăldat

de sudori şi temperatura scăzu. Accesul ţinuse cinci ore.Gédéon Spilett nu se mişcase o clipă de lângă Harbert. Reporterul îşidădu seama că băiatul suferea de o febră intermitentă, care trebuia curmatăcât mai era vreme.

— Ne trebuiesc medicamente, ca să luptăm împotriva febrei, îi spuseGédéon Spilett lui Cyrus Smith.

— Medicamente!... răspunse inginerul. N-avem nici chinină, nici sulfat dechinină!

— Ştiu, spuse Gédéon Spilett, dar pe marginea lacului cresc sălcii şiscoarţa lor înlocuieşte câteodată chinina.

— Să încercăm, fără să pierdem o clipă! spuse Cyrus Smith.Scoarţa de salcie trecea drept un înlocuitor al chininei şi se gândeau s-ofolosească aşa cum o aveau la îndemână, căci nu puteau extrage substanţamedicamentoasă care se presupunea că ar conţine-o. Inginerul se repezichiar el să taie câteva bucăţi de scoarţă de pe o salcie neagră, pe care leaduse la Casa de Granit. Prefăcură coaja în pulbere şi îi dădură lui Harbert oparte, chiar în aceeaşi seară.Noaptea trecu fără să aducă vreo înrăutăţire a boalei. Harbert mai aiuracâteodată, totuşi nu se iviră accese în timpul nopţii şi nici în cursul zileiurmătoare.Pencroff se mai linişti puţin. Gédéon Spilett nu spunea nimic. Cuprins de îngrijorare, reporterul aştepta ziua următoare, temându-se ca Harbert să nuaibă o febră terţă, în care caz accesul următor trebuia să se ivească a douazi. Între timp, în momentele când îl lăsa febra, Harbert era frânt, cu capul greuşi ameţit. Apăru şi alt semn care îl sperie pe reporter: ficatul băiatului începuse să se congestioneze şi în curând un delir intens arătă că şi creierulera aprins de boală.Gédéon Spilett, îngrozit în faţa acestor complicaţii, îl trase pe inginer la oparte.

— E o febră pernicioasă! spuse el.

— Febră pernicioasă! strigă Cyrus Smith. Te înşeli, Spilett. O febrăpernicioasă nu apare din senin. Trebuie ca mai întâi să fi prins undevagermenul bolii!

— Nu mă înşel, răspunse reporterul. Harbert o fi prins boala asta înmlaştină. Primul acces a trecut. Dacă se iveşte al doilea, şi dacă nu izbutimsă-l împiedicăm nici pe al treilea... băiatul e pierdut!...

— Dar scoarţa de salcie?...

— Nu ajută, răspunse reporterul, şi al treilea acces de febră pernicioasăeste întotdeauna mortal, dacă nu este combătut cu chinină.Din fericire, Pencroff nu auzise nimic, altfel ar fi înnebunit de durere.Inginerul şi reporterul trăiră clipe de grea îngrijorare atât în ziua, cât şi înnoaptea următoare.Pe la mijlocul zilei următoare se ivi al doilea acces. Criza fu îngrozitoareşi sărmanul Harbert se simţea pierdut! Întindea braţele spre Cyrus Smith,spre Spilett, spre Pencroff! Nu voia să moară!... Suferinţa băiatului era sfâşietoare. Pionierii se văzură nevoiţi să-l scoată pe Pencroff din încăpere.Accesul ţinu cinci ore şi pionierii îşi dădură seama că Harbert nu va fi înstare să mai suporte un altul.Noaptea fu îngrozitoare. În delirul său, Harbert spunea lucruri carefrângeau inimile tovarăşilor săi. Rostea vorbe fără şir, se lupta cu ocnaşii, îlstriga pe Ayrton! Implora ajutorul fiinţei misterioase, protectorul lor necunoscut, dispărut acum, a cărui imagine îl mai obseda... Cădea apoi într-ostare de inconştienţă care-l dobora: de câteva ori, lui Gédéon Spilett i se părucă băiatul murise!A doua zi, 8 decembrie, leşinurile se ţinură lanţ. Cu mâinile uscate,Harbert se încleşta de pat. Îi dădură din nou câteva doze de scoarţă de salciepulverizată, dar reporterul pierduse orice nădejde.

— Dacă până mâine dimineaţă nu-i dăm un medicament mai puternic,spuse reporterul, Harbert e pierdut!Sosi şi noaptea, după cât se părea ultima noapte a copilului bun,curajos, inteligent, atât de matur pentru vârsta lui, pe care toţi îl iubeau.Singurul leac împotriva groaznicei boli, singurul care putea s-o învingă, nu segăsea pe insula Lincoln! În timpul nopţii, Harbert aiura din ce în ce mai des. Ficatul secongestionase în mod înspăimântător, creierul era şi el atins şi băiatul nu mairecunoştea pe nimeni.Nu credeau s-o mai ducă până a doua zi, până la al treilea acces, caretrebuia să-l ucidă. Băiatul părea sfârşit şi în intervalul dintre crize părea lipsitde simţiri.Pe la orele trei dimineaţă, Harbert scoase un ţipăt îngrozitor, părând săse zbată în ghearele morţii. Nab, care se afla lângă el, fugi înspăimântat încamera alăturată, unde vegheau tovarăşii săi!Şi tocmai în acel moment, Top începu să latre într-un fel straniu...Se repeziră cu toţii în cameră şi izbutiră să oprească băiatul, care voiasă sară din pat; luându-i mâna, lui Gédéon Spilett i se păru că pulsul se întăreşte puţin...Era ora cinci dimineaţa. Razele soarelui începeau să pătrundă încamerele Casei de Granit. Prevesteau o zi luminoasă, ultima zi a bietuluiHarbertO rază alunecă şi pe masa de lângă pat.Pencroff scoase un ţipăt şi arătă un obiect aşezat pe masă...Era o cutie mică, lunguiaţă, pe capacul căreia scria cu litere mari:„SULFAT DE CHININĂ”

Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 10

Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 10

de Jules Verne

Biografie

Opera