Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 05

de Jules Verne

CAPITOLUL V

Ce spune inginerul. Presupunerile măreţe ale lui Pencroff. Bateria decoastă. Cele patru proiectile. Ocnaşii rămaşi în viaţă. Ayrton şovăie.Mărinimia lui Cyrus Smith. Pencroff este greu de înduplecat.

Şi astfel, rămăşiţa torpilei lămurea explozia submarină. Cyrus Smith,care cunoscuse în timpul războiului aceste grozave mijloace de distrugere, nuse putea înşela. Sub acţiunea cilindrului încărcat cu o substanţă explozivă,nitroglicerină sau altceva, apa canalului se ridicase în trombă şi bricul,zguduit de o puternică lovitură, se scufundase pe loc, fără să mai poată fi traspe uscat, atât de mari erau stricăciunile suferite. Vasul nici n-ar fi putut rezistaunei torpile în stare să distrugă o fregată cuirasată tot atât de lesne ca şi obarcă de pescuit.Da! Totul se lămurea, totul... afară de prezenţa torpilei în apele canalului.

— Prieteni, începu Cyrus Smith, nu mai putem să ne îndoim că pe insulăse află o fiinţă misterioasă, poate un naufragiat ca şi noi; vă spun toateacestea pentru ca Ayrton să afle şi el despre lucrurile ciudate care s-aupetrecut aici în ultimii doi ani. Cine să fie binefăcătorul necunoscut al căruiajutor l-am primit în atâtea împrejurări? Nu pot şti ce-l îndeamnă oare să sepoarte astfel şi să se ascundă totuşi după ce ne-a făcut atâta bine? Iar nuştiu. Dar aceste binefaceri au existat şi sunt de asemenea natură, încât îmivine să cred că omul acesta dispune de puteri neobişnuite. Ayrton îi este totatât de îndatorat ca şi noi, căci, fără îndoială, acelaşi om care m-a scăpat dinvaluri a scris şi documentul pe care l-a aruncat în drumul nostru, făcându-necunoscută situaţia lui Ayrton. Trebuie să mai adaug că lada, atât de bine încărcată cu tot ce ne lipsea, a fost adusă de acelaşi necunoscut, la capulEpavei, că focul aprins pe înălţimile insulei şi care a uşurat întoarcereavoastră tot lui i se datorează, că alicea găsită în trupul pecariului, de el a fosttrasă, că torpila, care a distrus bricul, de el a fost aşezată în canal; într-uncuvânt, toate aceste fapte ciudate, pe care noi nu ni le putem explica, fiinţaasta misterioasă le-a pricinuit. De aceea, oricine ar fi prietenul necunoscut,naufragiat sau exilat pe această insulă, trebuie să-i fim recunoscători. Avem odatorie faţă de el, pe care sper că ne vom învrednici să o plătim odată.— Ai dreptate, dragă Cyrus, răspunse Gédéon Spilett. Există o fiinţă câtse poate de puternică, ascunsă undeva în insulă, care a dat mult ajutor coloniei noastre. Aş putea spune că acest necunoscut pare să dispună deforţe supranaturale, dacă aş admite existenţa unor asemenea forţe. Să fie elacela care se pune în legătură cu noi prin puţul Casei de Granit, aflând astfelplanurile noastre? Să fie el acela care ne-a trimis în cale sticla, când corabiaa ieşit pentru prima oară în larg? Să fie el acela care l-a azvârlit pe Top dinapele lacului şi a ucis dugongul? Să fie el acela care te-a salvat pe tine,Cyrus, în împrejurări atât de ciudate? Dacă toate acestea i se datorează lui, înseamnă că necunoscutul dispune de mijloace care îi permit să stăpâneascăelementele naturii.Cuvintele reporterului erau cât se poate de întemeiate. Toţi îşi dădeaufoarte bine seama de aceasta.

— Sunt sigur că necunoscutul care ne ajută stăpâneşte mijloace cu totulneobişnuite. Este şi aici un mister, dar dacă aflăm cine e omul, dezlegăm şimisterul. Acuma se pune următoarea întrebare: oare se cuvine să respectămdiscreţia binefăcătorului nostru, care ne ajută fără să se arate, sau trebuiedimpotrivă să facem totul ca să ajungem până la el? Ce părere aveţi?

— Părerea mea este, răspunse Pencroff, că oricine o fi el, e un om detreabă şi se bucură de toată stima mea!— Se poate, urmă Cyrus Smith, dar acesta nu e un răspuns, Pencroff.

— Domnule Cyrus, spuse Nab, cred că oricât l-am căuta pe domnul decare vorbiţi, nu l-am găsi decât atunci când ar dori el singur să-l găsim.

— Ai foarte multă dreptate, Nab, răspunse Pencroff.

— Şi eu sunt de părerea lui Nab, zise Gédéon Spilett, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să-l căutăm peste tot. Fie că-l găsim, fie că nu-lgăsim, vom şti cel puţin că ne-am făcut datoria.

— Dar tu, copilul meu, ce părere ai? întrebă inginerul, întorcându-secătre Harbert.

— Cât aş vrea să-i mulţumesc aceluia care v-a salvat pedumneavoastră, strigă Harbert, a cărui privire strălucea. Să-i mulţumesc căne-a salvat apoi şi pe noi toţi.

— Bine zici, răspunse Pencroff, şi eu aş vrea să-i mulţumesc, şi noi toţiam vrea! Nu sunt curios din fire, dar ce n-aş da să văd chipul acestei făpturicu totul neobişnuite. Trebuie să fie frumos, înalt, zdravăn, cu o barbăminunată, cu părul ca nişte raze şi cred că stă întins pe nori şi ţine o bilămare în mână!

— Bine, Pencroff, spuse Gédéon Spilett, dar tu îl înfăţişezi aşa cum ezugrăvit în biserici Dumnezeu!

— O fi, domnule Spilett, răspunse marinarul, dar eu aşa mi-l închipui!

— Şi dumneata, Ayrton, ce crezi? întrebă inginerul.

— Domnule Smith, răspunse Ayrton, în această chestiune nu am nici opărere. Ceea ce veţi face, va fi bine făcut. Dacă hotărâţi că pot lua parte lacercetările dumneavoastră, voi fi gata să vă urmez.

— Mulţumesc, Ayrton, aş dori totuşi un răspuns direct la întrebarea mea.Ştii bine că eşti tovarăşul nostru; de mai multe ori ţi-ai pus viaţa în primejdiepentru noi, de aceea, trebuie să-ţi spui şi dumneata părerea când e vorba deo hotărâre însemnată. Vorbeşte!

— Domnule Smith, răspunse Ayrton, eu gândesc că trebuie cu orice chipsă dăm de binefăcătorul nostru necunoscut. Poate este singur. Poate căsuferă şi el. Poate că-i putem da şi noi vreun ajutor. Şi eu am o datorie faţăde acest om. Doar el a putut veni până la insula Tabor, unde a găsit biatafiinţă pe care aţi cunoscut-o, el este acela care v-a dat de veste că trăieşte peinsulă un nenorocit care trebuie salvat. Lui trebuie să-i mulţumesc că amdevenit iarăşi om. Nu, nu-l voi uita niciodată!

— Atunci s-a hotărât, spuse Cyrus Smith. Vom începe de îndatăcercetările. Nu vom lăsa nici un colţ de insulă necercetat. Vom scotociungherele cele mai tainice şi prietenul nostru necunoscut ne va ierta, înţelegând ce ne îndeamnă s-o facem.Câteva zile, pionierii se îndeletniciră cu cositul fânului şi cu secerişulgrâului. Înainte de a porni aşa cum plănuiseră la cercetarea părţilor încănecunoscute ale insulei, ei socoteau că trebuiau făcute toate lucrările ce nusufereau amânare. Era anotimpul în care se recoltau diferite legume

provenite din răsadurile aduse de pe insula Tabor. Totul trebuia pus laadăpost. Din fericire, era loc destul la Casa de Granit. Toate produselecoloniei erau adunate acolo, aşezate cu chibzuială şi pe cât se părea la locsigur. În mijlocul masivului de granit n-avea să le fie teamă de umezeală. Maimulte scobituri ce se aflau în coridorul de sus fură mărite fie cu târnăcopul, fiecu fulminant şi Casa de Granit deveni un antrepozit general, în care sepăstrau proviziile, muniţiile, instrumentele şi uneltele, într-un cuvânt zestreatoată a coloniei.Tunurile bricului erau nişte piese frumoase, din oţel turnat, pe care, înurma stăruinţelor lui Pencroff, le ridicară cu macaraua până la intrarea Caseide Granit; între ferestre făcură nişte deschizături, şi aşezară tunurile cu gurile,lor lucioase, căscate la marginea peretului de granit. De la înălţimea casei,gurile de foc vegheau asupra întregului golf al Uniunii, locul devenind astfelun mic Gibraltar. Orice vas ar fi pătruns în golf, în largul ostrovului, ar fi fostsupus focului acestei baterii aeriene.

— Domnule Cyrus, spuse într-o zi Pencroff, bateria noastră este gata.Ce-ar fi să încercăm cât de departe bate?— Crezi că e nevoie de aşa ceva? întrebă inginerul.

— Mare nevoie, domnule Cyrus! Altfel de unde să ştim la ce depărtareputem trimite drăguţele de ghiulele cu care ne-am aprovizionat?

— Să încercăm, Pencroff, răspunse inginerul. Dar sunt de părere să nu întrebuinţăm praful de puşcă, de care nu vreau să mă ating, ci piroxilul, carenu va lipsi niciodată.

— Crezi că au să reziste tunurile la explozia piroxilului? întrebăreporterul, dornic să încerce bateria.

— Cred că vor rezista. De altfel, vom fi prevăzători.Inginerul avea toate motivele să fie mulţumit de tunuri. Erau din oţel şi se încărcau prin culată, suportând desigur o încărcătură mare şi având astfel orază de acţiune foarte întinsă.Se ştie că traiectoria unei ghiulele trebuie să fie cât mai întinsă, pentruca proiectilul să cadă cât mai departe. Lucrul acesta se obţine imprimândghiulelei o viteză iniţială cât mai mare.

— De aceea, spuse Cyrus Smith, viteza iniţială este determinată decantitatea de praf de puşcă folosită. Prin urmare, avem nevoie de tunurifabricate dintr-un material rezistent şi oţelul este fără îndoială metalul cel maipotrivit. Tunurile noastre fiind fabricate din oţel bun, cred că vor rezista lapresiunea gazelor, provocate de aprinderea piroxiluIui, şi ghiulelele vor batedeparte.— O să ştim noi totul după ce le încercăm! spuse Pencroff.Cele patru tunuri erau în bună stare. După ce le scoseseră din apă,marinarul le curăţase cu deosebită grijă. Ore întregi nu făcuse altceva decâtsă le frece, să le ungă, să le Iustruiască şi să le cureţe mecanismul. Şi acum,tunurile păreau noi, tot atât de strălucitoare ca pe bordul unui vas. În ziua de 8 noiembrie, în prezenţa tuturor membrilor coloniei, de lângăcare nu lipseau nici Jup şi Top, cele patru tunuri fură încărcate pe rând. Le încărcară cu piroxil, ţinând seama că puterea lui explozivă este de patru orimai mare decât a prafului de puşcă obişnuit, apoi aşezară şi proiectilele deformă cilindrică-conică.Pencroff ţinea capătul fitilului, gata să-i dea foc.

La un semn al lui Cyrus Smith, ghiuleaua ţâşni din ţeava, îndreptându-sespre mare, trecu peste insula cea mică, pierzându-se în larg, la o depărtaregreu de apreciat cu exactitate.Al doilea tun fu îndreptat spre stâncile de la marginea capului Epavei şiproiectilul se sfărâmă de o stâncă la trei mile de Casa de Granit. A doualovitură fusese trasă de Harbert, care era foarte mândru că ţintise atât debine. Dar Pencroff se simţi şi mai mândru de îndemânarea copilului său drag!Al treilea proiectil fu îndreptat spre dunele care alcătuiau coasta de sud agolfului Uniunii; ghiuleaua căzu în nisip, la o depărtare de patru mile şi, dupăce ricoşă, se pierdu în mare într-un nor de spumă.La al patrulea tun, Cyrus Smith mări încărcătura, ca să-i încerce putereamaximă. Se traseră cu toţii la o parte, pentru a se feri de o eventuală explozieşi fitilul fu aprins de la distanţă, folosindu-se o sfoară lungă.Răsuna o detunătură asurzitoare, dar tunul rezistă. Pionierii se repezirăla fereastră şi văzură proiectilul ciuntind în trecere stâncile de la capulMandibulei, la o depărtare de cinci mile de Casa de Granit, şi pierzându-seapoi în golful Rechinului.

— Ei, domnule Cyrus, strigă Pencroff, ale cărui urale păreau să se ia la întrecere cu detunăturile. Ce spuneţi de artileria noastră? N-au decât să seadune toţi piraţii Pacificului în faţa Casei de Granit. Nu va putea debarcaniciunul fără voia noastră!

— Crede-mă, Pencroff, răspunse inginerul, că m-aş lipsi cu plăcere deasemenea încercare.

— Fiindcă veni vorba, reluă marinarul, ce ne facem cu cei şasenemernici care se plimbă pe insulă? Îi lăsăm să umble în voie prin pădurile şilanurile noastre? Piraţii ăştia sunt nişte adevăraţi jaguari şi merită să-i vânezica pe fiare. Ce părere ai, Ayrton?Ayrton şovăi să răspundă şi lui Cyrus Smith îi păru rău de întrebareanesocotită a lui Pencroff. Fu foarte stingherit când Ayrton răspunse într-untârziu cu o voce sfioasă:

— Şi eu am fostun jaguar dintr-ăştia, domnule Pencroff, aşa că n-amdreptul să vorbesc...Se depărta apoi încet. Pencroff înţelesese.

— Mare dobitoc mai sunt şi eu! strigă el. Sărmanul Ayrton! Cred totuşi căaici are dreptul să vorbească, ca şi oricare dintre noi...

— Desigur, spuse Gédéon Spilett, dar rezerva aceasta îi face cinste şise cuvine să respectăm acest sentiment al lui despre trecutul său trist...

— Am înţeles, domnule Spilett, răspunse marinarul, şi n-o să se mai întâmple. Mai bine îmi muşc limba decât să-l mai mâhnesc pe Ayrton. Dar sărevenim la întrebarea mea. Cred că bandiţii aceştia trebuie trataţi fără milă şiar fi mai bine să curăţăm insula de ei.

— Asta e părerea ta, Pencroff? întrebă inginerul.

— Bineînţeles.

— Nu crezi că ar fi bine să constatăm mai întâi vreun act duşmănos dinpartea lor, înainte de a-i urmări fără milă?

— Ce-au făcut nu v-ajunge? întrebă Pencroff, care nu înţelegeaşovăielile inginerului.

— Poate că se vor schimba, spuse Cyrus Smith, poate că se căiesc...

— Să se căiască ei! strigă marinarul, dând din umeri.

— Pencroff, gândeşte-te la Ayrton! spuse atunci Harbert, apucând mânamarinarului. Şi el s-a transformat, devenind un om cinstit!Pencroff îşi privi tovarăşii, unul după altul. Nu şi-ar fi închipuit căpropunerea lui ar putea fi întâmpinată cu atâtea şovăieli. Firea lui aspră nu-i îngăduia nici o cruţare faţă de aceşti tâlhari care debarcaseră pe insulă,ciracii lui Bob Harvey, nişte ucigaşi pe care îi socotea fiare, ce trebuiaustârpite fără nici un fel de remuşcare.

— Ia te uită! strigă el. Toată lumea e împotriva mea! Vreţi să fiţimărinimoşi cu nemernicii ăştia? Fie! Dar să nu ne pară rău!

— Nu ne paşte nici o primejdie dacă umblăm cu băgare de seamă,spuse Harbert.

— Hm! făcu reporterul, care nu se amestecase până atunci. Sunt şase şibine înarmaţi. Dacă fiecare dintre ei se ascunde într-un colt şi trage asupraunuia dintre noi, ajung repede stăpânii insulei.

— De ce n-au făcut-o până acum? zise Harbert. Desigur, pentru că nuavea nici un rost s-o facă! De altminteri, şi noi suntem şase!

— Bine! Bine! mormăi Pencroff, pe care nimic nu-l putea convinge să-şischimbe părerea. Să-i lăsăm pe „bieţii oameni” să-şi vadă de treabă şi să nune mai gândim la ei!

— Hai, Pencroff, spuse Nab, nu te arăta mai rău decât eşti! Sunt sigur cădacă nenorociţii ăia s-ar afla în faţa ta, în bătaia puştii tale, n-ai trage asupralor...

— Ba i-aş doborî ca pe nişte câini turbaţi, Nab, răspunse Pencroff rece.

— Pencroff, spuse inginerul, întotdeauna ai ţinut seama de părerile mele.N-ai vrea să ţii seama de ele şi în această împrejurare?

— Voi face aşa cum spuneţi, domnule Smith, răspunse marinarul, cu jumătate de gură.

— Dacă-i aşa, să aşteptăm şi să nu atacăm decât atunci când vom fiatacaţi.Astfel, ei hotărâră, deşi Pencroff se arăta neîncrezător, că nu vor atacabandiţii, dar că vor fi pregătiţi pentru orice eventualitate. La urma urmei,insula era mare şi mănoasă. Dacă vreo fărâmă de cinste mai dăinuia însufletul lor, ticăloşii se mai puteau îndrepta. Interesul lor era să înceapă oviaţă nouă. De aceea, măcar din simplă omenie, pionierii trebuiau să aştepte.Ei ştiau că nu vor mai putea să umble de acolo-colo în linişte şi fără griji.Până în clipa de faţă se păziseră numai de fiare, dar de acum înainte şaseocnaşi, dintre cei mai răi, trăiau pe insulă. Greu lucru, fără îndoială; şi alţi

oameni, mai puţin curajoşi, s-ar fi temut de această primejdie.Deocamdată, dreptatea nu era de partea lui Pencroff, ci de parteacelorlalţi. Ce urma să fie mai târziu? Rămânea de văzut.

Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 05

Insula Misterioasa - Partea III - Capitolul 05

de Jules Verne

Biografie

Opera