Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 21

de Jules Verne

CAPITOLUL XXI

Câteva grade sub zero. Explorarea părţii mlăştinoase din sud-estulinsulei. Vulpile. Vedere spre mare. Se vorbeşte de Viitorul OceanuluiPacific. Munca neîncetată a infuzorilor. Viitorul globului pământesc.Vânătoarea. Mlaştina raţelor sălbatice.

Din clipa în care a fost semănat bobul de grâu, nu trecea nici o zi fără caPencroff să nu viziteze ceea ce numea el foarte serios „lanul de grâu”. Şi vaide insectele care se abăteau pe acolo! Nici o milă pentru ele!

Pe la sfârşitul lui iunie, după nişte ploi care nu se mai terminau, timpul serăci simţitor şi în ziua de 29 un termometru Fahrenheit ar fi înregistrat desigur douăzeci de grade deasupra lui zero 6°,67 centig. sub zero).A doua zi, la 30 iunie, dată care corespunde cu 31 decembrie dinemisfera boreală, cădea într-o vineri, Nab făcu observaţia că anul sesfârşeşte cu o zi urâtă; dar Pencroff îi răspunse că cel următor va începe cuuna frumoasă, ceea ce e mai bine. În orice caz, anul începu cu un ger năprasnic. La gura râului Mercy seadunară sloiuri şi curând gheaţa se întinse pe toată suprafaţa lacului.Provizia de combustibil trebui să fie reînnoită de câteva ori. Pencroff, încă înainte de îngheţ, cărase mult lemn în magazie, folosind curentulneobosit al râului, care le împingea pluta. La acest combustibil, dăruit dinbelşug de pădure, adăugară câteva transporturi de cărbuni, aduşi de lapoalele muntelui Franklin. Când temperatura scăzu până la minus 13°,căldura puternică a cărbunelui fu binevenită. Clădiseră şi a doua vatră, însufragerie, unde îşi vedeau acum toţi de lucru. În timpul gerului, Cyrus Smith fu foarte mulţumit de ideea pe care oavusese, aducând de la lacul Grant la Casa de Granit un mic şuvoi de apă,care se strecura pe sub gheţuri şi, trecând prin vechiul canal, ajungea larezervorul pe care-l amenajaseră înăuntru, lângă magazie. În epoca aceea, timpul fiind foarte uscat, pionierii se îmbrăcară cât maicălduros şi hotărâră să sacrifice o zi explorând partea insulei cuprinsă întresudul râului Mercy şi capul Ghearei. Acolo se afla un ţinut mlăştinos destul de întins, unde probabil că era din belşug vânat cu pene.Pentru a ajunge în acest ţinut, trebuiau să străbată opt până la nouă milela dus şi tot atâtea la întors.

După calculele, lor le-ar fi trebuit o zi întreagă. Şicum era vorba de explorarea unei părţi necunoscute a insulei, se hotărâră sămeargă cu toţii. Astfel, în zorii zilei de 5 iulie, Cyrus Smith, Gédéon Spilett,Harbert, Nab şi Pencroff, înarmaţi cu ciomege, laţuri, arcuri, săgeţi şi încărcaţicu provizii, părăsiră Casa de Granit, însoţiţi de Top, care zburda tot timpul înaintea lor.Luară calea cea mai scurtă, trecând râul Mercy pe gheaţă.

— Dar, observă pe bună dreptate reporterul, care călca cu băgare deseamă, gheaţa aceasta nu poate înlocui un pod serios!Aşadar, şi construirea unui pod „serios” fu trecută pe lista lucrărilor viitoare.Pentru prima oară, pionierii păşeau pe malul drept al râului Mercy,aventurându-se în mijlocul minunatelor conifere uriaşe, acoperite de zăpadă.Dar nu făcuseră nici o jumătate de milă, când dintr-un desiş se ivi ofamilie de patrupede care îşi alesese acolo domiciliul şi care fusese pusă pefugă de lătratul lui Top.

— Ah, parcă ar fi vulpi! strigă Harbert, când le văzu fugind.Erau vulpi, dar nişte vulpi foarte mari, care scoteau alt fel de lătrat, decare Top se sperie. Câinele se opri din goană, astfel că animalele avurărăgaz să se facă nevăzute.

Top avea şi de ce să fie mirat. El nu cunoştea zoologia! Dar după lătratullor, Harbert recunoscuse aceste vulpi cenuşii-roşcate, cu coada neagră şi cusmoc alb în vârf, amintindu-şi că trăiesc în Chili, în insulele Maluine şi în toateţinuturile americane, străbătute de paralelele 30-40. Lui Harbert îi păru rău căTop nu prinsese una din ele.

— Sunt bune de mâncat? întrebă Pencroff care nu considera faunainsulei decât din acest punct de vedere.

— Nu, răspunse Harbert, dar zoologii n-au stabilit încă dacă pupilaacestor vulpi este diurna sau nocturnă şi dacă ar trebui să fie clasificate înfamilia câinelui sau în alta.Cyrus Smith zâmbi la auzul observaţiilor făcute de băiat, observaţii caredovedeau multă seriozitate, în ceea ce-l privea pe marinar, de vreme ceaceste vulpi nu se puteau mânca, ele nu prezentau o importanţă prea mare.Totuşi, îşi exprimă părerea că atunci când curtea Casei de Granit va fipopulată de păsări, vor trebui să ia măsuri împotriva unor vizite nocturne aleacestor primejdioase animale de pradă, lucru cu care fiecare fu de acord.La ora opt dimineaţa, după ce ocoliseră capul Epavei, pionierii ajunserăpe o plajă întinsă, la marginea mării. Cerul era senin, cum se întâmplă demulte ori pe ger, dar, încălziţi de drum, Cyrus Smith şi tovarăşii săi nusimţeau prea mult frigul. De altfel, vântul nu sufla, lucru care face maisuportabilă o temperatură scăzută. Soarele tocmai se înălţa deasupraoceanului şi discul său uriaş apărea la orizont! Dar, din păcate, razele lui nu încălzeau. Marea era liniştită şi albastră ca un golf mediteranean când cerul esenin. Capul Ghearei se încovoia ca un iatagan cu vârful adus la vreo patrumile spre sud-est. În stânga, la capătul mlaştinei, se desluşea o mică ieşiturăde pământ, pe care razele soarelui tocmai aruncau o dungă de foc. Fără îndoială că, în partea aceasta larg deschisă a golfului Uniunii şi care nu eraocrotită nici măcar de un banc de nisip, vapoarele împinse de vânturile de estn-ar fi găsit adăpost. După liniştea mării, netulburată de nici un curent, dupăculoarea sa uniformă, nepătată de nici o nuanţă gălbuie, în sfârşit, după lipsaoricărei stânci, îşi dăduseră seama că în aceste locuri oceanul era foarteadânc. În fund, spre apus, la vreo patru mile depărtare, se desluşeaucontururile primilor copaci din pădurile Far-West. Ţinutul semăna cu ţărmulpustiu al vreunei insule din regiunile antarctice, năpădită de gheţuri. Pionieriise opriră pe ţărm ca să ia masa. Aprinseră un foc de alge şi de ierburi uscateşi Nab pregăti gustări alcătuite din carne rece şi din ceaiul ce-l luaseră cu ei. În timp ce mâncau, examinau priveliştea din faţa lor, care le arăta că înaceastă parte pământul insulei Lincoln era într-adevăr sterp, contrastând curegiunea dinspre apus. Aceasta îl făcu pe reporter să observe că dacăbalonul i-ar fi lăsat din întâmplare la început pe această plajă, ei şi-ar fi făcutdesigur o părere cu totul greşită despre ţinuturile unde se stabiliseră maitârziu.— Cred chiar că n-am fi putut niciodată să atingem ţărmul, răspunseinginerul, căci marea este adâncă şi n-am fi întâlnit nici o stâncă de care săne agăţăm. În faţa Casei de Granit, cel puţin, erau bancurile de nisip şi o mică insulă care ne-au mărit posibilităţile de salvare. Aici, însă, ne-ar fi înghiţitmarea!

— Ceea ce este ciudat, observă Gédéon Spilett, e că insula noastră,deşi destul de mică, are un sol atât de variat. Această diversitate este deobicei o însuşire a continentelor mai întinse. Partea apuseană a insuleiLincoln, atât de bogată şi fertilă, seamănă cu golful Mexicului, iar ţărmul denord parcă se întinde de-a lungul unei mări arctice.

— Ai dreptate, dragă Spilett, răspunse Cyrus Smith, aceeaşi observaţieam făcut-o şi eu. Această insulă este misterioasă atât în ce priveşte forma,cât şi în diferitele aspecte naturale. Pare a fi o parte a unui continent, şi m-ar mira să nu fi fost aşa odinioară!

— Ce? Un continent în mijlocul Pacificului?! strigă Pencroff.

— De ce nu? răspunse Cyrus Smith. Nu mi se pare de loc de necrezutca toate insulele de la suprafaţa acestui ocean să nu fie altceva decâtcreştetele unui continent, astăzi dispărut în fundul mării, dar care se ridicadeasupra apelor în epoca preistorică.

— Ca altădată legendara Atlantida, murmură Harbert.

— Da, copilul meu... dacă vrem să credem că Atlantida a existatvreodată.

— Şi insula Lincoln să fi făcut parte dintr-un astfel de continent? întrebăPencroff.

— Mai mult ca sigur, răspunse Cyrus Smith. De altfel, acest fapt ar explica şi mulţimea felurilor de produse pe care le întâlnim la fiecare pas.

— Şi încă ceva: numărul mare de tot felul de animale care populeazăinsula, spuse Harbert.

— Da, copilul meu, răspunse inginerul, tu îmi dai un argument nou însprijinul presupunerii mele. Este adevărat! După câte am putut vedea pânăacum, pe această insulă trăiesc numeroase animale şi, ce e mai ciudat, elesunt de specii foarte diferite. Asta mă face să cred că insula Lincoln a făcutparte, odinioară, dintr-un mare continent care, încet, încet s-a scufundat înapele Pacificului.

— Aşadar, într-o bună zi, răspunse Pencroff, care nu părea preaconvins, şi ceea ce a rămas din acest vechi continent ar putea să dispară,nemairămânând între America şi Asia decât oceanul?

— Nu tocmai aşa, răspunse Cyrus Smith, fiindcă se vor ridica noicontinente, pe care miliarde de miliarde de animale microscopice le clădescchiar în această clipă.

— Ce mai sunt şi aceste animale? întrebă Pencroff.

— Infuzorii mărgeanului, răspunse Cyrus Smith. Ei au ridicat printr-omuncă neîntreruptă insula Clermont-Tonnerre şi toate insulele coralifere aleOceanului Pacific. Patruzeci şi şapte de milioane de infuzori cântăresc camcât un bob de grâu şi totuşi, cu sărurile marine pe care le absorb, cuelementele solide din apă pe care le asimilează, aceste fiinţe microscopiceproduc calcarul care, la rândul său, dă naştere unor uriaşe straturi submarine,a căror soliditate se aseamănă cu a granitului. Pe vremuri, în primele timpuri ale formării pământului, natura făcea aceste transformări cu ajutorulvulcanilor. Astăzi însă, vulcanii care mai acţionează în interiorul globului suntmai rari şi mai puţin puternici. De aceea natura foloseşte la transformareaglobului pământesc animalele microscopice de care am pomenit. Dupăpărerea mea, vor trece veacuri după veacuri, şi generaţiile de infuzori se vor succeda mereu, iar la un moment dat, în locul Pacificului se va ridica uncontinent întins, pe care alte generaţii de oameni îl vor civiliza.

— Dar asta durează! spuse Pencroff

— Natura nu se grăbeşte. Ea are timpul de partea ei! răspunse inginerul.

— Dar pentru ce să apară alte continente? întrebă Harbert. Doar actuala întindere a ţinuturilor care pot fi populate ajung omenirii. Şi natura nu facenimic de prisos.

— Ai dreptate Natura nu face nimic de prisos, îi răspunse inginerul, dar iată cum îmi explic eu lucrurile: savanţii admit că într-o bună zi viata animalăşi vegetală nu va mai fi cu putinţă pe glob din cauza răcirii lui. Punctul asupracăruia nu sunt de aceeaşi părere este cauza răcirii. Unii cred că aceastărăcire se va datora scăderii temperaturii soarelui, care străluceşte de atâteamilioane de ani, iar alţii susţin că va surveni numai o dată cu stingerea foculuidin interiorul globului nostru, a cărui influenţă are mai multă însemnătatedecât i se acordă. Ipoteza din urmă mi se pare cea mai întemeiată. Vă închipuiţi ce are să se întâmple atunci? Zonele astăzi temperate vor fi atuncitot atât de puţin locuibile ca şi regiunile polare.

Oamenii şi animalele se vor îndrepta spre latitudinile supuse direct influenţei solare. Europa, Asia,America de Nord şi America de Sud vor fi rând pe rând părăsite. Flora şifauna vor emigra spre ecuator, înspre ţările centrale ale Americii şi Africii,care ar putea deveni continentele cele mai populate. Popoarele din ţinuturiveşnic îngheţate vor găsi condiţiile climaterice din regiunile polare cam pemalurile Mediteranei. Oare regiunile ecuatoriale nu ar reprezenta la unmoment dat un spaţiu neîndestulător pentru a adăposti şi a hrăni omenirea întreagă? Şi poate că natura, care prevede totul, a hotărât de pe acuma săpună la ecuator bazele unui continent nou. Cum? Tocmai cu ajutorulinfuzorilor. De multe ori m-am gândit la aceste lucruri, dragii mei, şi cred cutot dinadinsul că înfăţişarea globului nostru va fi într-o bună zi schimbată în întregime, că, datorită apariţiei acestor continente noi, cele vechi vor fiacoperite de apele mărilor şi, în cursul secolelor viitoare, noi Columbi vor descoperi insulele Chimboraco, Himalaia sau Mont-Blanc, rămăşiţe alecontinentelor scufundate: America, Asia, Europa. Apoi, aceste noi continentevor deveni la rândul lor de nelocuit, căldura continuând să scadă, până când, într-o bună zi, globul va semăna cu un trup omenesc mort. Şi viaţa vadispare, poate nu definitiv, dar în orice caz, pentru o bucată de timp. Atunci,globul nostru se va odihni, refăcându-se pentru a învia într-o zi în condiţii maibune. Dar toate acestea, dragii mei, sunt încă taine pentru noi şi, vorbind demunca infuzorilor, m-am lăsat târât prea departe, încercând să dezleg enigmele viitorului

— Dragul meu Cyrus, răspunse Gédéon Spilett, teoriile acestea suntadevărate previziuni ştiinţifice şi fără îndoială că se vor împlini odată.

— Toate bune şi frumoase, spuse Pencroff, care era numai urechi, dar spuneţi-mi, insula Lincoln de ce origine este? Oare şi ea a fost ridicată deinfuzori?

— Nu, Pencroff, insula aceasta este de origine pur vulcanică, îi răspunseCyrus Smith.

— Atunci şi ea poate să dispară într-o bună zi? Tot ce se poate.

— Nădăjduiesc că până atunci vom fi plecaţi de aci.

— Nu, linişteşte-te, Pencroff, n-am chef să-mi petrec toată viaţa peaceastă insulă şi cred că ne vom descurca până la urmă.

— Până una alta, răspunse Gédéon Spilett, să ne instalăm totuşi capentru totdeauna. Lucrurile nu trebuiesc făcute pe jumătate.Convorbirea se termină aici. Îndată după ce sfârşiră cu masa, pionierii îşicontinuara explorarea, ajungând la marginea regiunii mlăştinoase. Insula setermina la sud-est cu o mlaştină de douăzeci de mile pătrate. Solul eraalcătuit dintr-un nămol argilo-silicios, amestecat cu resturi vegetale. Ici, colose întindeau, ca un covor gros, diferite plante verzi. Din loc în loc, băltoacele îngheţate străluceau sub razele soarelui. Aceste rezerve de apă nu sedatorau nici ploilor, nici vreunei inundaţii: ele proveneau fără îndoială chiar din pământ. Mai mult ca sigur că, în timpul căldurilor, regiunea era bântuităde friguri palustre.Deasupra mlaştinii, acoperite de plante acvatice, zburau o mulţime depăsări, în rândurile cărora vânătorii de baltă ar fi făcut adevărat prăpăd. Raţesălbatice, becaţine, lişiţe trăiau pe acolo în cârduri şi, fiind prea puţinsperioase, nu era de loc greu să te apropii de ele.Cu o singură încărcătură de alice, s-ar fi putut doborî zeci de asemeneazburătoare. Pionierii noştri trebuiră să se mulţumească să le vâneze cusăgeţile. Prada era bineînţeles mai puţin însemnată, dar săgeţile, careţâşneau liniştite din arc, cel puţin nu speriau păsările, care la o singurădetunătură de armă s-ar fi împrăştiat în toate părţile. Vânătorii se mulţumirăde astă dată să doboare vreo zece-douăsprezece raţe, cu pântecele alb cu odungă cafenie, capul verde, aripile negre, dungate cu roşu şi alb, şi cioculturtit. Aceste zburătoare, după cum stabili Harbert, făceau parte din speciacunoscută sub numele de „tadorne”. Top îi ajută cu multă dibăcie să vânezeaceste păsări, al căror nume avea să-l primească partea aceasta mlăştinoasăa insulei. Dispuneau aici de îmbelşugate rezerve de vânat, care urmau să fie

Această teorie nu corespunde cu ultimele date ale ştiinţei moderne. După teoria cosmogonică aacademicianului O. S. Schmidt, planetele şi pământul s-au format acum câteva miliarde de ani prin reunireaunor particule reci şi gaze, care se găseau atunci în preajma soarelui. Norul de particule era sub forma dedisc turtit, din cauza rotaţiei sale rapide în jurul soarelui. Pământul s-a încălzit ulterior, din cauzadescompunerii radioactive a materialelor din particulele iniţiale. Pământul îşi va continua miliarde şi miliardede ani drumul său în

cât mai bine folosite şi de bună seamă că unele specii din aceste păsăriputeau fi, dacă nu domesticite, cel puţin aclimatizate în apropierea lacului,pentru a le avea mai la îndemână.Pe la ora cinci, Cyrus Smith şi tovarăşii săi făcură cale întoarsă,străbătând de astă dată bălţile Tadornelor şi trecând pe gheţurile râuluiMercy, iar la ora opt erau cu toţii înapoi, la Casa de Granit.

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 21

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 21

de Jules Verne

Biografie

Opera