Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 20

de Jules Verne

CAPITOLUL XX

Anotimpul ploilor. Problema îmbrăcămintei. O vânătoare de foci.Fabricarea lumânărilor. Se amenajează interiorul Casei de Granit. Celedouă podeţe. O vizită la bancul de stridii. Ce găseşte Harbert înbuzunarul său.

O dată cu luna iunie începu şi iarna. Această lună corespunde cu lunadecembrie din emisfera boreală. Ploile şi vijeliile nu mai conteneau. Acum,locuitorii Casei de Granit erau în măsură să preţuiască şi mai mult foloaseleunei locuinţe în stare să-i apere de intemperii. Căminul ar fi constituit unadăpost şubred împotriva iernii şi afară de aceasta putea să fie inundat defluxuri. Cyrus Smith luă chiar oarecari măsuri pentru a pune la adăpostfierăria şi cuptoarele pe care şi le instalaseră acolo. În tot cursul lunii iunie ei făcură diferite lucrări, fără a neglija însăvânătoarea şi pescuitul, aşa încât rezervele cămării erau tot mai îmbelşugate.Pencroff îşi propusese să meşterească în timpul liber nişte capcane, de peurma cărora urmau să tragă mari foloase. Pentru iepuri făcuse câteva laţuridin fibre trainice şi nu era zi în care să nu prindă câţiva. Nab nu prididea săafume şi să pună în saramură diferite cărnuri, care se păstrau astfel foartebine. Începură să discute foarte serios problema îmbrăcămintei. Pionierii nuaveau alte veşminte decât acelea pe care le purtau în clipa în care balonul îiazvârlise pe insulă.

Acestea erau haine destul de călduroase şi trainice, pecare le întreţinuseră cât se poate debine, ca şi rufăria lor, de altfel, dar carevor trebui odată înlocuite, mai ales că pe o iarnă aspră nu puteau să le ţinăprea cald.Deocamdată, imaginaţia lui Cyrus Smith nu putea schimba situaţia. Elfăcuse faţă nevoilor mai grabnice, clădise casa, se ocupase deaprovizionarea şi păstrarea alimentelor, dar frigul avea să-l surprindă înainteca problema îmbrăcămintei să fie rezolvată.Trebuiau deci să se resemneze şi să petreacă această primă iarnă cumvor putea. La primăvară aveau să înceapă o vânătoare de mufloni, a căror prezenţă fusese semnalată cu prilejul explorării muntelui Franklin; din lânalor, inginerul va şti desigur să facă stofe călduroase şi trainice... Cum? Se vagândi el...— Atunci nu avem altceva de făcut decât să mai stăm pe lângă vatră laCasa de Granit, spuse Pencroff. Dispunem de combustibil din belşug şi nuavem nici un motiv să facem economie.

— De altfel, — adăugă Gédéon Spilett, — insula Lincoln nu se află la olatitudine prea înaltă, aşa încât, după toate probabilităţile, iernile nu pot fi preagrele. Nu ne-ai spus, Cyrus, că paralela treizeci şi cinci corespunde cu acea aSpaniei în emisfera cealaltă?

— Desigur, — răspunse inginerul, — dar şi în Spania sunt ierni foartegrele! Şi acolo ninge şi îngheaţă. Tot la fel şi insula Lincoln poate să treacăprin asemenea încercări. Totuşi, fiind o insulă, sper că clima va fi mai blândă.

— Şi de ce, domnule Cyrus? întrebă Harbert.

— Pentru că marea, copilul meu, poate fi considerată ca un imensrezervor în care se înmagazinează căldura verii. Iarna, ea restituie aceastăcăldură, ceea ce asigură regiunilor învecinate cu oceanul o temperaturămijlocie, mai puţin urcată vara, dar mai puţin scăzută iarna.

— Cum o fi, o să vedem noi, răspunse Pencroff. Deocamdată, un lucrueste sigur, că zilele sunt scurte şi nopţile lungi. Ce-ar fi dacă ne-am îngrijipuţin şi de problema iluminatului?— Nimic mai uşor, răspunse Cyrus Smith.

— De discutat? întrebă marinarul.

— De rezolvat.

— Când? Cum?

— Mâine vom organiza o vânătoare de foci.

— Vom avea lumânări de seu?

— Ba nu, Pencroff, lumânări de spermanţet. Acesta era proiectulinginerului, proiect uşor de înfăptuit, deoarece avea la îndemână calciu şiacid sulfuric, iar grăsimea va fi furnizată de amfibiile insulei.Această convorbire avu loc în ziua de 4 iunie şi, fiindcă era duminică,hotărâră cu toţii să se odihnească. Toate lucrările fură amânate.A doua zi, la 5 iunie, pe o vreme destul de mohorâtă, se îndreptară spreinsula cea mică. Trecură din nou canalul prin vad în timpul refluxului şihotărâră ca într-un viitor destul de apropiat să construiască o bărcuţă, cuajutorul căreia să navigheze şi pe râul Mercy, când vor porni în primele zilecu vreme bună să exploreze sud-vestul insulei.Focile erau numeroase şi vânătorii, înarmaţi cu ciomegele lor ghintuite,răpuseră vreo şase dintre ele. Nab şi Pencroff le jupuiră, apoi cărară la Casade Granit numai grăsimea şi pielea lor, urmând ca din această piele să-şifacă încălţăminte trainică, iar cele trei sute de livre de grăsime să le întrebuinţeze numai la fabricarea lumânărilor.Operaţia fu cât se poate de simplă şi, cu toate că rezultatul ei nu sedovedi chiar desăvârşit, ele putură totuşi să fie folosite. Întreaga muncă setermină în douăzeci şi patru de ore. Feştilele fură făcute din fibre vegetale.Ele nu erau atât de bune ca cele muiate în acid boric, care se consumă în întregime când ard, dar aşa cum erau, aceste lumânări fură bine venite înlungile seri de iarnă.Luna următoare nu duseră lipsă de lucru în noul adăpost. Tâmplariimunciră de zor; ei aduseră îmbunătăţiri uneltelor care erau încă foarteprimitive şi fabricară altele noi.Făcură chiar şi foarfeci, cu ajutorul cărora pionierii izbutiră, în sfârşit, să îşi taie părul şi să-şi potrivească barba, dacă de ras încă nu putea fi vorba.Harbert şi Nab nu aveau grija bărbieritului, dar celorlalţi le crescuseră niştebărbi atât de ţepoase, încât foarfecii erau cât se poate de bineveniţi.

Mai multă muncă a cerut confecţionarea unui ferăstrău de mână, dar până la urmă tot au izbutit să obţină o unealtă, care, mânuită cu putere, le îngădui să taie lemne. Reuşiră astfel să facă mese, scaune şi dulapuri, cucare mobilară principalele camere, apoi făcură şi paturi cu saltele de iarbăuscată. Bucătăria, cu poliţe pe care se înşirau vasele de pământ ars, maşinade gătit din cărămizi şi spălătorul, avea o înfăţişare foarte frumoasă, iar Nab îşi îndeplinea funcţiunile de bucătar cu gravitatea unui chimist în laboratorulsău.Dar, în curând, în locul tâmplarilor, intrară în acţiune dulgherii. Nouaalbie de revărsare, croită cu ajutorul explozivului, impunea construirea a douăpodeţe: unul pe platoul Grande-Vue, al doilea chiar pe ţărm. Într-adevăr,apele îşi făceau acum drum, tăind de-a curmezişul platoul şi plaja, astfel căse găseau în calea coloniştilor când aceştia voiau să pornească spre nordulinsulei.

Ar fi putut ei să ia un alt drum, dar acesta i-ar fi silit să facă un ocolfoarte mare, apucând-o spre vest, până la izvoarele Pârâului Roşu. Lucrul celmai simplu era deci să construiască două podeţe de trecere, de vreodouăzeci şi cinci de picioare lungime, pe platou şi pe plajă. Aşezară doar câteva trunchiuri de copaci cioplite cu securea şi în câteva zile podeţele eraugata.Nab şi Pencroff le şi folosiră, făcând câteva drumuri până la bancul destridii descoperit lângă dune, de unde aduseră într-un cărucior rudimentar,care înlocuise vechea brancardă, ce nu era chiar atât de uşor de mânuit,câteva mii de stridii, pe care le aclimatizară foarte repede printre adânciturilestâncilor care alcătuiau adevărate parcuri naturale la revărsarea râului Mercy.Aceste stridii erau de calitate foarte bună şi pionierii le mâncară cu multăplăcere.După cum se vede, insula Lincoln, deşi explorată numai în mică parte,reuşea să mulţumească aproape toate nevoile locuitorilor ei şi, fără îndoialăcă, cercetând-o până în colţurile ei cele mai depărtate, în întreaga regiune împădurită, care se întindea de la râul Mercy până la promontoriul Reptilei,aveau să descopere şi alte comori.De un singur lucru duceau încă mare lipsă. Hrana azotată nu le lipsea, şinici produsele vegetale necesare pentru a cumpăta consumarea acesteia. Deasemenea, din nişte rădăcini supuse fermentaţiei, ei îşi procuraseră obăutură puţin acidulată, asemănătoare cu berea şi desigur mai plăcută decâtapa. Fabricaseră chiar zahăr, fără trestie de zahăr şi fără sfeclă, culegândsucul care ţâşnea din copacul zis „acer saccharinum”; din nişte ierburi găsite în crescătoria de iepuri izbutiseră să fabrice un ceai foarte bun, în sfârşit,aveau la îndemână multă sare, singurul produs mineral de care nu se puteaulipsi în alimentaţie... totuşi, de un singur lucru duceau încă mare lipsă: pâinea,pâinea le lipsea grozav.Poate că mai târziu, pionierii noştri aveau să izbutească să înlocuiascăacest aliment printr-unul de valoare egală, cum ar fi făina de „sagu” sau făinaarborelui de pâine; s-ar fi putut ca aceşti preţioşi arbori să se găsească înpădurile de la sud, dar încă nu dăduseră de ei.

O întâmplare însă le veni în ajutor. Cyrus Smith, cu toată inteligenţa sa,cu toată iscusinţa sa, n-ar fi fost niciodată în stare să le pună la îndemânăceea ce a găsit Harbert într-o zi în căptuşeala hainei sale, pe care încerca s-ocârpească. În ziua aceea ploua cu găleata. Pionierii stăteau cu toţii în sala mare aCasei de Granit, când, deodată, tânărul strigă:

— Priviţi, domnule Cyrus, un bob de grâu! Şi arătă tovarăşilor săi un bob,un singur bob, care căzuse din buzunarul său găurit în căptuşeala vestei...Cum de se găsea acest grăunte în căptuşeala hainei lui Harbert? LaRichmond, tânărul creştea câţiva porumbei, pe care îi dăruise Pencroff, şi îihrănea cu grâu.

— Un bob de grâu?! se repezi la el inginerul.

— Da, domnule Cyrus, dar numai unul, unul singur!

— Ei, băiete! strigă Pencroff zâmbind. Mare lucru! Ce vrei să facem cuun singur bob?

— Vom face pâine, răspunse Cyrus Smith.

— Pâine, prăjituri! zise marinarul. Asta-i bună!

— Mă tem că n-o să ne îndopăm prea curând cu pâinea ce-o poate daacest bob! Zise Harbert, care nu dădea decât foarte puţină importanţădescoperirii sale. Se pregătea să arunce bobul, dar Cyrus Smith îl luă, îlcercetă şi recunoscu că este în stare bună, apoi privindu-l pe marinar drept înochi, îl întrebă liniştit:

— Pencroff, ştii câte spice poate să producă un bob de grâu?

— Cred că unul! răspunse marinarul mirat de această întrebare.

— Zece, Pencroff. Şi ştii câte boabe se găsesc într-un spic?

— Pe legea mea, nu!

— În medie, optzeci, spuse Cyrus Smith. Deci, dacă semănăm bobul,vom avea la prima recoltă opt sute de grăunţe, care vor produce la a douaşase sute patruzeci de mii, la a treia cinci sute douăsprezece milioane, iar laa patra mai bine de patru sute de miliarde de boabe. Iată socoteala!Tovarăşii lui Cyrus Smith ascultau în tăcere. Cifrele acestea îi uluiau.Totuşi, ele erau exacte.

— Da, dragii mei, continuă inginerul. Acestea sunt progresiile geometriceale naturii îmbelşugate. Şi această înmulţire a bobului de grâu e neînsemnatăfaţă de înmulţirea macului sau a tutunului. Dacă aceste plante nu ar fidistruse din când în când, stăvilindu-se înmulţirea lor, ar acoperi tot globulpământesc.Dar inginerul nu terminase cu întrebările.

— Şi acuma, Pencroff, urmă el, ştii câte baniţe înseamnă patru sute demiliarde de grăunţe?— Nu, răspunse marinarul, dar ceea ce ştiu e că sunt un prost!

— Ei bine, află că mai mult de trei milioane de baniţe.

— Trei milioane! strigă Pencroff.

— Trei milioane.

— În patru ani?

— În patru ani! răspunse Cyrus Smith. Şi chiar în doi ani; dacă lucrurilemerg bine, vom putea să obţinem în această climă două recolte pe an.Ca de obicei, când voia să-şi arate bucuria, Pencroff izbucni şi de dataaceasta în urale puternice.

— Aşa că tu, adăugă inginerul, adresându-se lui Harbert, ai făcut odescoperire foarte importantă pentru noi. În împrejurările în care ne aflăm,totul, dragii mei, totul poate să ne folosească. Vă rog să nu uitaţi acest lucru.

— Nu, domnule Cyrus, nu vom uita, răspunse Pencroff, şi dacă voi găsivreodată vreun grăunte de tutun, care se înmulţeşte atât de uluitor, vă asigur că n-am să-l arunc. Şi acuma ce avem de făcut?

— Acum, să semănăm acest bob, se grăbi Harbert să spună.

— Da, adăugă Gédéon Spilett, — hai să-l punem în pământ şi încădându-i toate onorurile, căci în el se află viitoarele noastre recolte.

— Numai să încolţească! spuse marinarul.

— Va încolţi, răspunse Cyrus Smith.Era în 20 iunie. Tocmai timpul potrivit ca să semene acest unic şi preţiosbob de grâu. La început, s-au gândit să-l pună într-un ghiveci, dar după o maiadâncă chibzuinţă, se hotărâră să-l încredinţeze naturii, îngropându-l înpământ, ceea ce făcură chiar în aceeaşi zi, luând toate măsurile pentru caoperaţia să izbutească.Deoarece vremea se mai înseninase, s-au urcat pe platou, unde aucăutat un loc potrivit, care să fie ferit de vânt, dar încălzit de razele soareluide amiază. S-au apucat să cureţe şi să plivească „ogorul”, alungând saustrivind toate insectele sau larvele care ar fi putut primejdui dezvoltareabobului de grâu. Apoi, cu multă grijă, au aşternut un strat de pământ gras,amestecat cu var. Mai făcură şi un mic gard şi abia după toate acestea ausădit unicul bob de grâu în pământul reavăn.Văzându-i, îţi făcea impresia că pionierii noştri puneau piatrafundamentală a unei clădiri. Pencroff îşi aminti de ziua în care aprinsese cuatâta grijă ultimul lor chibrit. Dar de data aceasta, lucrul era mult maiimportant. Într-adevăr, oricând întreprinzătorii noştri pionieri ar fi izbutii să-şifacă rost de foc printr-un mijloc oarecare, dar nici o putere omenească nu ar fiputut înlocui acest bob de grâu, dacă, din nenorocire, el ar fi pierit!

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 20

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 20

de Jules Verne

Biografie

Opera