Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 07

de Jules Verne

CAPITOLUL VII

Nab nu s-a întors. Frământările reporterului. Cina. O noapte furtunoasă.Vijelie îngrozitoare. Plecare în noapte. Lupta împotriva elementelor dezlănţuite. La opt mile de primul adăpost.

Gédéon Spilett stătea nemişcat pe plajă, cu braţele încrucişate, privind înlarg. La orizont, marea aproape se confunda cu un nor negru, care se apropiacu repeziciune. Sufla de pe acum un vânt puternic şi se făcea din ce în cemai frig. Totul prevestea o furtună.Harbert intră în Cămin, iar Pencroff se îndreptă către reporter care, duspe gânduri, nici nu-l vedea.— Mă tem că vom avea o noapte grea, domnule Spilett, spusemarinarul. Vine ploaie mare cu vânt, spre bucuria petrelilor.

Întorcându-se, reporterul îl zări pe Pencroff lângă el şi primele cuvintefură:

— La ce distantă de coastă crezi că ne-au lovit valurile care l-au smulspe inginer?Marinarul, luat prin surprindere, se gândi puţin, apoi răspunse:

— La vreo 1200 de picioare.

— Deci, — spuse reporterul, — Cyrus Smith trebuie să fi dispărut cam la 351200 de picioare de ţărm?

— Cam. aşa ceva, răspunse Pencroff,

— Şi câinele?

— A dispărut în acelaşi loc.

— Admiţând că tovarăşul nostru a pierit, mă miră totuşi faptul că a muritşi câinele, — adăugă reporterul, — şi că niciunul din cadavrele lor n-a fostaruncat de valuri la ţărm!

— Nu e lucru de mirare, pe o mare atât de furioasă, răspunse marinarul.De altfel, s-ar putea să fi fost târâţi de curent mai departe, spre un alt punct alcoastei.

— Prin urmare dumneata eşti de părere că tovarăşul nostru a pierit învaluri? întrebă încă o dată reporterul.

— Aşa cred.

— Părerea mea, — spuse Gédéon Spilett, deşi respect experienţadumitale, este că dubla dispariţie a lui Cyrus şi a lui Top, morţi sau vii, parefoarte ciudată şi neverosimilă.

— Aş vrea să pot gândi ca dumneavoastră, domnule Spilett, răspunsePencroff; din nefericire părerea mea este bine stabilită!Cu aceste cuvinte, marinarul se întoarse la Cămin. În vatră ardea un focstraşnic. Harbert tocmai aruncase peste el un braţ de lemne uscate şi flacăralumina pe alocuri părţile întunecate ale coridorului.Pencroff se apucă de îndată să pregătească cina. Era de părere că omâncare mai consistentă avea să le fie de mare folos tuturor. Jumuliseră doitetra şi în curând păsările se rumeneau pe frigarea aşezată în vatră deasupraunui foc puternic. Curucuşii urmau să fie consumaţi a doua zi.La ora şapte seara, Nab nu se întorsese încă. Această întârziere îl îngrijora îndeosebi pe Pencroff. Se temea să nu fi avut un accident prinţinuturile acestea necunoscute sau de desperare să nu fi făcut vreun gestnesocotit. Harbert însă trăgea cu totul alte concluzii. După părerea lui, Nab nuse întorsese încă, fiindcă se ivise ceva care-l îndemnase să-şi prelungeascăcercetările. De asemeni, socotea că orice nou amănunt nu putea decât să-iajute să-l găsească pe Cyrus Smith. Cu siguranţă că Nab s-ar fi întors, dacănu l-ar fi reţinut vreo nouă speranţă! Se putea să fi găsit vreun indiciu, vreourmă de paşi sau un rest de epavă, care să-i fi arătat calea cea bună? Poatecă în clipa de faţă era pe calea cea bună? Poate că se şi afla lângă stăpânullui?Aşa gândea tânărul, împărtăşind şi tovarăşilor săi aceste gânduri. Dar numai reporterul dădea din cap aprobându-l; Pencroff era mai curând depărere că Nab se dusese mult mai departe decât în ajun şi deci nu avusesetimp să se întoarcă.Totuşi, Harbert era foarte agitat şi vădi de mai multe ori dorinţa de a ieşi în întâmpinarea lui Nab. Pencroff însă îi arătă că ar face un drum de prisos,că pe întunericul şi pe vremea aceea mizerabilă nu avea cum să găseascăurmele lui Nab, aşa că era mai bine să aştepte. Dacă nici până a doua zi Nabnu se înapoia, el, Pencroff, nu va şovăi să plece împreună cu Harbert în căutarea lui.Gédéon Spilett era şi el de părerea marinarului, care susţinea că n-ar fibine să se răzleţească toţi care-ncotro şi Harbert fu nevoit să renunţe laplanul său; dar două boabe mari de lacrimi i se rostogoliră pe obraji.Reporterul nu se putu opri să nu-l sărute pe inimosul copil. Între timp, vremea se stricase de-a binelea. O vijelie venită dinspre sud-est mătura coasta cu mare violenţă. Marea, în plin reflux, vuia în lungullitoralului, la marginea primului brâu de stânci.

Ploaia, pulverizată de uragan,se ridica în aer ca o ceaţă lichidă. Pâcle zdrenţuite de vânt rătăceau de-alungul coastei, iar pietrele se izbeau cu zgomot, de parcă s-ar fi răsturnatcăruţe întregi cu pietriş, Nisipul, ridicat de vânt, se amesteca cu ploaia, iar aerul era îmbâcsit de praf şi de apă. Între gura râului şi faleza de granit seridicau vârtejuri uriaşe, iar straturile de aer care scăpau din drumuluraganului, negăsind altă ieşire decât valea strâmtă pe fundul căreia curgearâul, se repezeau într-acolo cu o furie de nestăpânit. Din pricina fumului pecare vântul îl împingea înapoi în Cămin, prin deschizătura îngustă, încoridoare nu se mai putea sta. De aceea, după ce fripsese păsările, Pencroff se grăbi să stingă focul, păstrând numai jeraticul bine învelit în spuză.La ora opt, Nab tot nu se întorsese, dar acuma îi era greu, poate căfusese împiedicat de timpul îngrozitor şi se ascunsese probabil în vreuncotlon printre stânci, ca să aştepte sfârşitul vijeliei sau cel puţin lumina zilei.Nici nu mai putea fi vorba să se pornească în căutarea lui pe asemeneavreme.Vânatul alcătui singura l00% mâncare. Carnea era foarte bună la gust,aşa că o mâncară cu plăcere. Pencroff şi Harbert, cărora excursia lungă leaţâţase foamea, înfulecau cu poftă apoi, fiecare se retrase în colţul unde seodihnise noaptea trecută şi Harbert adormi numaidecât, ghemuit lângămarinar care se întinsese de-a lungul vetrei.Afară bântuia furtuna care se înteţise o dată cu căderea nopţii. Părea căse dezlănţuise un uragan asemănător aceluia care-i târâse pe prizonieri de laRichmond până în aceste ţinuturi ale Pacificului.

Asemenea furtuni sestârnesc adesea în timpul echinocţiului şi ele pot fi înfruntate numai cu foartemare greutate, mai ales pe aceste întinderi deschise, care nu opuneau nici unfel de obstacol furiei lor. E uşor de înţeles că un ţărm expus în partea derăsărit, ca acela pe care se aflau naufragiaţii, şi care era aşezat chiar înbătaia uraganului, trebuia să fie lovit cu o forţă de nedescris.Din fericire, grămada de ştirici care forma Căminul era solidă. Eraalcătuită din nişte blocuri uriaşe de granit, însă unele dintre ele erau atât deslab sprijinite, încât baza lor părea că se cutremură. Pencroff simţea acestlucru şi i se părea că sub palma lui, lipită de pereţi, trece un fel de freamătrepede. În cele din urmă se linişti spunându-şi, pe bună dreptate, că n-aveade ce să-i fie teamă şi că adăpostul lor improvizat nu se va prăbuşi. Dar, înacelaşi timp, auzea zgomotul pe care îl făceau, în căderea lor pe plajă,pietrele desprinse de pe platou, smulse de rafalele de vânt. Unele serostogoleau chiar pe deasupra căminului sau erau azvârlite de furtună prin deschizătura coşului. De două ori, marinarul se sculă şi se târî până laintrarea coridorului, căutând să vadă ce se petrece afară. Se convingea însăcă prăbuşirile acestea neînsemnate nu prezentau nici un pericol şi se grăbeasă-şi reia locul în faţa căminului, unde jarul trosnea sub cenuşă.Cu toată furia uraganului, cu toată larma furtunii şi cu tot tunetulelementelor dezlănţuite, Harbert dormea adânc. În cele din urmă, somnul îlcuprinse chiar şi pe Pencroff, pe care viaţa lui de marinar îl obişnuise cuastfel de intemperii. Singur Gédéon Spilett veghea cuprins de nelinişte. Îşifăcea mustrări pentru că nu-l însoţise pe Nab. După cum ştim, reporterul mainădăjduia să-l găsească pe Cyrus Smith. Şi el era tulburat de gândurile care-lfrământau pe Harbert. Acum, gândurile îi fugeau la Nab. De ce nu s-a întorsNab? Se frământa pe culcuşul de nisip, neluând prea mult în seamă luptaelementelor. Câteodată, ochii lui obosiţi se închideau o clipă, dar imediat îlstrăfulgera vreun gând, care îl făcea să-i deschidă din nou.Deşi părea fără sfârşit, noaptea trecea. Pe la ora două, Pencroff, caredormea buştean, se pomeni scuturat cu putere.

— Ce s-a întâmplat? strigă el, trezindu-se şi venindu-şi în fire cu iuţealacaracteristică marinarilor.Reporterul, aplecat asupra lui, îi spuse:

— Ascultă, Pencroff, ascultă!Marinarul trase cu urechea, dar nu desluşi decât zgomotul vijeliei.

— E vântul! spuse el.

— Nu, — răspunse Gédéon Spilett ascultând din nou, — parcă amauzit...

— Ce?

— Lătratul unui câine!

— Un câine? strigă Pencroff, sărind în sus.

— Da... parcă latră...

— E cu neputinţă! — răspunse marinarul, — şi de altfel cum l-ai auzit, cădoar urletele furtunii...

— Stai... ascultă, spuse reporterul.Pencroff ascultă cu încordare şi parcă auzi şi el, într-un moment deacalmie, un lătrat îndepărtat.

— Ce spui?... Întrebă reporterul strângându-i mâna.

— Da... da... aud şi eu! răspunse Pencroff.

— Ăsta e Top! E Top!... strigă Harbert care tocmai se trezise, şi toţi treise repeziră spre deschiderea de la intrarea în Cămin.Ieşiră cu mare greutate, din cauza vântului care îi împingea înapoi. Încele din urmă, izbutiră să înainteze, ţinându-se cu greu pe picioare şisprijinindu-se de stânci. Priveau în jurul lor. Nu puteau vorbi.Era întuneric beznă. Marea, cerul şi pământul se contopeau într-un întuneric de nepătruns. Parc-ar fi pierit şi ultima urmă de lumină pierdută învăzduh.Timp de câteva clipe, reporterul şi tovarăşii săi rămaseră astfelnemişcaţi, copleşiţi de vijelie, udaţi de ploaie şi orbiţi de nisip. Furtuna se potoli o clipă şi lătratul răsună din nou. Ei îşi dădură seama că trebuie să vinăde foarte departe.Lătratul nu putea fi decât al lui Top! Dar era el oare singur sau nu?Probabil că era singur, căci dacă ar fi fost însoţit de Nab, acesta ar fi venit într-o fugă spre Cămin.Marinarul strânse mâna reporterului — care nu-l putea auzi peasemenea furtună — într-un fel,care însemna: „Aşteaptă!” Apoi intră din nou în coridor.Peste o clipă, ieşi purtând nişte vreascuri aprinse, pe care le ridică în susca să lumineze în întuneric, scoţând în acelaşi timp câteva fluierături ascuţite.Răspunzând parcă acestui semnal, se auziră nişte lătrături maiapropiate, şi curând după aceea un câine se repezi în coridor. Pencroff,Harbert şi Gédéon Spilett se luară după el.Aruncară în grabă un braţ de lemne uscate peste cărbuni şi o flacără vielumină coridorul.

— E Top! strigă Harbert.Era într-adevăr Top, un minunat câine anglo-normand. Top moştenise dela cele două rase care se încrucişaseră două calităţi de căpetenie ale câineluide vânătoare: iuţeala şi fineţea mirosului. În faţa celor trei oameni se afla câinele inginerului, Cyrus Smith.Dar era singur! Nici stăpânul său, nici Nab nu-l întovărăşeau!Atunci, cum se făcea că instinctul îl călăuzise până la Căminul pe carenu-l cunoştea? Lucrul părea cu totul de neînţeles, mai cu seamă pe o noapteatât de întunecată şi pe o asemenea furtună! Şi, lucru şi mai greu de înţeles,Top nu era nici obosit, nici slăbit, nici măcar mânjit cu mâl sau nisip!...Harbert îl atrase lângă el şi îi luă capul între mâini. Câinele se lăsămângâiat, gudurându-se pe lângă el.— Dacă am găsit câinele, vom găsi şi pe stăpânul lui! spuse reporterul.— Să nădăjduim I spuse Harbert. Să mergem! Top ne va călăuzi!De data aceasta, Pencroff nu se mai împotrivi. Îşi dădea seama căapariţia lui Top era în măsură să-i dezmintă presupunerile.

— Să pornim! spuse el.Pencroff acoperi cu grijă cărbunii din vatră, aşezând chiar câteva lemnesub cenuşă, ca să mai găsească foc la întoarcere. Apoi, condus de câinelecare lătra încet, ca şi cum l-ar fi îmbiat la drum, şi urmat de reporter şi debăiat, marinarul se avântă în noapte, luând cu el şi resturile cinei.Furtuna era în toi, atingând poate culmea intensităţii. Luna, în primulpătrar, deci în conjuncţie cu soarele, era cu desăvârşire acoperită de nori,prin care nu se strecura nici cea mai slabă rază. Nu era chip să urmezi undrum în linie dreaptă. Singurul lucru ce le rămânea de făcut era să se lasecălăuziţi de simţul de orientare al lui Top. Reporterul şi tânărul mergeau înurma câinelui, iar marinarul încheia coloana. Vuietul furtunii îi împiedica săvorbească între ei. Ploaia nu era prea deasă, fiindcă o pulveriza vântul;uraganul era însă îngrozitor.Totuşi o împrejurare neaşteptată veni în ajutorul marinarului şi al tovarăşilor săi. Vântul sufla dinspre sud-vest şi îi împingea din urmă. Nisipul,pe care vijelia îl spulbera cu putere şi care n-ar fi fost de suportat, îi lovea înspate, astfel că, atâta timp cât nu întorceau capul, erau feriţi şi-şi puteauvedea de drum. Fapt e că de multe ori mergeau chiar mai repede decât ar fidorit, fiind siliţi să-şi grăbească paşii; spre a nu fi trântiţi la pământ. Cu toateacestea, înaintau cu forţe îndoite, mânaţi de o nădejde puternică. Şi de astădată, nu mai colindau ţărmul căutând la întâmplare.

Nu se mai îndoiau căNab şi-a găsit stăpânul şi că el este acela care le-a trimis credinciosul câine.Dar mai trăia oare inginerul sau Nab îşi chema tovarăşii ca să dea împreunăultimele onoruri rămăşiţelor pământeşti ale nenorocitului Cyrus Smith?După ce depăşiră corpul falezei de care se ţinuseră departe, cu multăprudenţă, Harbert, reporterul şi Pencroff se opriră ca să răsufle o clipă. Oieşitură a stâncii îi adăpostea puţin de vânt şi cei trei tovarăşi se odihniră oclipă după drumul făcut în pas alergător şi care durase mai bine de un sfertde oră.

Puteau în sfârşit să se audă unul pe altul şi să-şi răspundă şi cândtânărul rosti, în timpul convorbirii, numele lui Cyrus Smith, Top latră de câtevaori, ca şi când ar fi vrut să spună că stăpânul său este salvat.— A scăpat, nu-i aşa? întrebă Harbert. A scăpat, Top?Şi câinele latră, ca şi cum ar fi vrut să-i răspundă.Porniră din nou la drum. Poate că erau orele două şi jumătate dupămiezul nopţii. Marea începuse să crească, iar fluxul, care era împins şi devânt, ameninţa să devină foarte puternic. Talazurile tunau cu atâta violenţă,spărgându-se de şirul de stânci din larg, încât, după toate probabilităţile, eleacopereau mica insulă din faţa coastei, care nu se mai vedea. Lipsită deacest dig natural, coasta era deci direct expusă asaltului dat de mareadezlănţuită. Îndată ce marinarul şi tovarăşii săi se depărtară de faleză, vântul îi biciuidin nou cu furie.

Aduşi din spate, împinşi din urmă de rafalele de vânt, înaintau grăbiţi în urma lui Top, care părea foarte sigur de drumul lui.Mergeau spre nord. În dreapta lor, un şir neîntrerupt de talazuri se spărgeaucu un zgomot asurzitor, în stânga lor se întindea un ţinut întunecos, a cărui înfăţişare nu puteau s-o deosebească. Totuşi, îşi dădeau seama căstrăbăteau un fel de câmpie, căci uraganul îi lovea dintr-o singură parte, fărăsă-i mai arunce în vârtejurile care se produceau atunci când se lovea destâncile falezei.Până la ora patru dimineaţa străbătuseră, după socoteala lor, vreo cincimile. Între timp, norii se mai ridicaseră şi nu se mai târau atât de aproape depământ. Vântul aducea mai puţină umezeală, în schimb era mai rece. Cumerau îmbrăcaţi în haine subţiri, Pencroff, Harbert şi Gédéon Spilett sufereaudesigur groaznic. Nu spuneau însă nimic, fiind hotărâţi să-l urmeze pe Top,inteligentul animal, până unde avea de gând să-i ducă.Pe la ora cinci începu să se lumineze de ziuă. În înaltul cerului, undeaburii oceanului se mai risipiseră, norii apăreau zimţaţi de o dungă alburie şicurând după aceea, sub o fâşie de nori negri, o linie mai luminoasă desemnă limpede orizontul. Creasta valurilor prinse uşoare luciri roşiatice, spuma îşirecăpăta albeaţa. În acelaşi timp, spre stânga, crestăturile litoralului începurăsă se întrevadă încă nedesluşit, ca nişte umbre cenuşii, profilate pe o pânzăneagră.Pe la ora şase începu să se facă ziuă, iar în înălţimi norii goneau cumare repeziciune.

Marinarul şi tovarăşii săi se aflau acum la vreo şase miledepărtare de Cămin. Străbăteau o plajă foarte netedă, mărginită în larg de unlanţ de stânci acoperite de apă până aproape de vârf, căci marea era în toiulfluxului, În stânga se întindea un vast ţinut nisipos, cu înfăţişare destul desălbatică, ce avea presărate ici-colo dune acoperite cu scaieţi. Ţărmulprezenta contururi destul de regulate şi era apărat de apele oceanului doar printr-un lanţ de mici ridicături inegale de pământ. Din loc în loc, se strâmbaucâţiva copaci aplecaţi într-o rână, cu toate ramurile îndreptate spre apus.Foarte departe, spre sud-vest, se zărea marginea unei păduri.Ajunşi în acest loc, Top începu să dea semne vădite de neastâmpăr.

Alerga înainte, se întorcea lângă marinar, şi părea să-l roage să meargă mairepede. Câinele părăsi plaja şi, mânat de minunatul său instinct, o luă spredune, fără să şovăie o clipă. Îl urmară cu toţii. Ţinutul părea cu desăvârşire pustiu. Nu se zărea nici ovietate.Şirul de dune, foarte larg, era format dintr-o serie de mici ridicături depământ şi chiar de coline, aşezate destul de neregulat. Părea o mică Elveţiede nisip, unde cu greu te puteai descurca, dacă nu erai înzestrat cu undeosebit simţ de orientare.Cinci minute după ce părăsiră plaja, reporterul şi tovarăşii săi ajunseră înfaţa unei văgăuni, aşezată în spatele unei dune. Aici Top se opri şi începu sălatre vesel. Spilett, Harbert şi Pencroff pătrunseră în această grotă. Îl găsiră pe Nab îngenunchiat lângă un trup întins pe un pat de ierburi...Trupul era al inginerului Cyrus Smith.

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 07

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 07

de Jules Verne

Biografie

Opera