Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 13

de Jules Verne

CAPITOLUL XIII

Ce poartă Top. Se fabrică arcuri şi săgeţi. Cărămidăria. Cuptorul de

oale. Diferite vase de bucătărie. Prima oală cu supă. Pelinul.Crucea Sudului. O importantă observaţie astronomică.

— Ei, domnule Cyrus, cu ce începem? îl întrebă a doua zi de dimineaţăPencroff pe inginer.

— Cu începutul, răspunse Cyrus Smith.Şi adevărul era că pionierii noştri erau siliţi să înceapă cu „începutul”. Einu aveau nici măcar sculele necesare pentru a-şi fabrica unelte şi nici nuputeau să piardă prea mult timp, deoarece trebuiau să facă negreşit faţănevoilor existente. E drept că puteau profita de experienţa trecutului şi, dacăn-aveau nimic de inventat, trebuiau în schimb să-şi fabrice tot ce le eranecesar.

Fierul şi oţelul de care dispuneau se aflau încă în stare de minereu,vasele aşteptau abia să fie fasonate din argilă, iar rufele şi îmbrăcăminteaerau încă în stadiul de materii textile brute.Trebuie menţionat de altminteri că aceşti colonişti erau „oameni” în celmai adevărat înţeles al cuvântului. Inginerul Smith nu putea să-şi doreascănişte colaboratori mai inteligenţi, mai devotaţi şi mai zeloşi. Vorbise cu fiecaredintre ei în parte şi cunoştea însuşirile fiecăruia.Gédéon Spilett, reporter de mare talent, care acumulase nenumăratecunoştinţe ca să poată vorbi despre toate, avea să contribuie foarte mult cumintea şi cu fapta la colonizarea insulei, fără a da vreodată înapoi în faţagreutăţilor. Din totdeauna vânător pasionat, avea să considere drept omeserie ceea ce socotise până atunci un sport plăcut.Harbert, băiat destoinic, avea cunoştinţe neobişnuit de vaste în domeniulştiinţelor naturii şi, mulţumită lor, avea să aducă un aport preţios cauzei comune.

Nab era devotamentul în persoană. Îndemânatic, inteligent, neobosit,robust şi înzestrat cu o sănătate de fier, Nab se pricepea puţin la fierărie, şiavea să fie fără îndoială foarte folositor coloniei. În ceea ce-l priveşte pe Pencroff care, fiind marinar, străbătuse toateoceanele, acesta lucrase şi ca tâmplar pe şantierele de construcţie dinBrooklyn, fusese ajutor de croitor pe vasele statului, iar în timpul concediilor se îndeletnicise şi cu grădinăritul. Ca toţi oamenii mării se pricepea la orice şiştia să facă de toate.Ar fi fost într-adevăr greu de găsit cinci oameni mai potriviţi, ca să facăfaţă împrejurărilor în care se găseau.Cyrus Smith spusese că aveau să înceapă cu „începutul”. Ori, acest început, de care vorbea inginerul, cerea construirea unui aparat, cu ajutorulcăruia să transforme substanţele pe care natura le punea la îndemână. Estecunoscut rolul căldurii în aceste transformări. Combustibilul, lemn saucărbune, se găsea din belşug şi putea fi întrebuinţat imediat. Trebuia deciclădit un cuptor, pentru a-l folosi.

— La ce ne va sluji cuptorul? întrebă Pencroff.

— Ne va ajuta să fabricăm vasele de care avem nevoie, răspunse Cyrus Smith.

— Şi din ce vom face cuptorul?

— Din cărămizi.

— Dar de unde cărămizile?

— Le vom fabrica din argilă. Hai să mergem, dragii mei. Ca să nu ne maiobosim şi cu căratul, vom aşeza cărămidăria chiar la locul de unde scoatemargila. Nab se va îngriji de aprovizionare, iar focul pentru pregătirea bucatelor nu ne va lipsi.

— De asta suntem siguri, — răspunse reporterul, — în schimb, s-ar putea să ducem lipsă de alimente, pentru că nu avem arme de vânătoare.— Ah, dacă am avea măcar un cuţit! strigă marinarul.

— Ce-ai face cu el? întrebă Cyrus Smith.

— Ei bine, aş face repede un arc şi săgeţi şi n-am mai duce lipsă demâncare!

— Da, da, un cuţit, o lamă ascuţită... şopti inginerul, dus pe gânduri.Tot vorbind, privirile i se opriră asupra lui Top, care se plimba de colopână colo pe plajă.Deodată, ochii lui Cyrus Smith străluciră.

— Top, aici! strigă el.Câinele se supuse chemării stăpânului său. Acesta apucă între mâinicapul lui Top şi, desfăcându-i zgarda de la gât, o rupse în două părţi,spunând:

— Iată două cuţite, Pencroff!Marinarul îi răspunse cu un chiot puternic. Zgarda lui Top era făcutădintr-o lamă subţire de oţel călit. Era destul să fie ascuţită pe o piatră degresie şi cuţitul era gata. După două ore, utilajul coloniei se compunea dindouă lame tăioase, care fuseseră fixate, fără prea mare greutate, pe câte unmâner solid.Cucerirea acestei prime unelte fu socotită un adevărat triumf.

Era într-adevăr o cucerire nepreţuită, care venea în clipa potrivită.Plecară. Cyrus Smith voia să se întoarcă pe ţărmul apusean al lacului,acolo unde observase. În ajun pamântul argilos, din care luase o mostră. Oluară deci de-a lungul râului Mercy, străbătură platoul Grande-Vue şi, dupăun drum de cinci mile, ajunseră într-un luminiş, aşezat la vreo două sute depaşi de lacul Grant.Pe drum, Harbert descoperise un copac, din ramurile căruia indieniiAmericii de Sud îşi fac arcuri. Se numea „crejimba” şi făcea parte din familiapalmierilor care nu dau fructe bune de mâncat. Tăiară crengi lungi şi drepte,le smulseră frunzele şi le ciopliră în aşa fel, încât să fie mai groase la mijloc şimai subţiri la capete. Le mai rămânea să găsească o plantă, din care săfabrice coarda arcului. Găsiră o plantă care făcea parte din familiamalvaceelor, un hibiscus heterophyllus, din care scoaseră fibre atât deputernice, încât se puteau asemui cu tendoanele de animale. Pencroff fabricăastfel nişte arcuri destul de puternice, cărora nu le mai lipseau decât săgeţile.De altfel, săgeţile erau uşor de făcut din crengi drepte şi tari, fără noduri.

Doar vârful fu mai greu de găsit. Era nevoiede ceva care să poată înlocuifierul. Pencroff însă era de părere că până la urmă vor găsi şi vârfuri.Coloniştii ajunseră pe meleagurile cercetate în ajun, unde solul le ofereaargilă plastică specială, care se întrebuinţează la fabricarea cărămizilor şiolanelor, tocmai potrivită pentru scopurile lor. Mâna de lucru era şi ea la îndemână. Trebuiau să scoată grăsimea din argilă cu ajutorul nisipului, să-idea forma cărămizilor şi să le coacă la căldura unui foc de lemn.De obicei, cărămizile sunt turnate în forme, dar inginerul se mulţumi să lefabrice cu mâna. Toată ziua aceea şi în ziua următoare nu făcură altceva.Argila, pe care o stropeau cu apă, era frământată cu mâinile şi picioarele şi împărţită apoi în cărămizi prismatice de mărime egală. Un lucrător experimentat poate să fabrice, fără nici o maşină, până la zece mii decărămizi în douăsprezece ore.

Dar cei cinci cărămidari din insula Lincoln nuizbutiră să facă mai mult de trei mii de bucăţi în două zile. Înşirară apoicărămizile una lângă alta, aşteptând să se usuce bine, pentru a le aşeza apoi în cuptor, lucru care se putea face doar peste trei-patru zile. În ziua de 2 aprilie, Cyrus Smith fixă punctele cardinale ale insulei. În ajun, el notase exact ora la care dispăruse soarele sub orizont, ţinândseama şi de refracţia razelor. Dimineaţa, însemnă cu aceeaşi exactitate orarăsăritului. Între apus şi răsărit se scurseseră douăsprezece ore şi douăzecişi patru de minute. Deci, în aceeaşi zi, la şase ore şi douăsprezece minutedupă răsărit, soarele avea să treacă la meridian şi punctul pe care-l va ocupape cer în acea clipă va reprezenta nordul insulei.La acea oră, Cyrus reperă punctul cu ajutorul a doi copaci astfel aşezaţi, încât umbra lor proiectată de soare forma un meridian invariabil, obţinândastfel un punct de plecare pentru operaţiile ce vor urma. În cele două zile care le mai rămăseseră până la coacerea cărămizilor,adunară combustibil. Tăiară o mulţime de crengi din jurul luminişului şistrânseră toate uscăturile de sub copaci. Între timp, vânară puţin prin împrejurimi, ceea ce era cu atât mai uşor, cu cât Pencroft îşi fabricase însfârşit câteva duzini de săgeţi, înarmate cu vârfuri bine ascuţite. Top lefăcuse rost de aceste vârfuri, prinzând un porc spinos, vânat destul de prost,dar deosebit de valoros pentru ei, datorită spinilor cu care era acoperit.

Ei legară aceşti ghimpi la extremitatea săgeţilor, care erau prevăzute şi cu niştepene de papagal la capătul celălalt, pentru a pluti mai bine şi a nimeri drept laţintă. În scurtă vreme, reporterul şi Harbert deveniră arcaşi dibaci, iar vânatulcu păr sau pene începu să curgă la Cămin. Aveau carne de cabiai, porumbei,aguşti, cocoşi de munte şi altele. Aproape tot vânatul răpus provenea dinpădurea aşezată pe malul stâng al râului Mercy, regiune care primi numelede pădurea Jacamarului, în amintirea păsării urmărite în timpul primeiexplorări a ţinutului, întreprinsă de Harbert şi Pencroff.Vânatul îl mâncau proaspăt. Păstrară doar şuncile cabiaiului, pe care learomară cu diferite frunze parfumate şi le afumară la un foc de lemne verzi.Oricât de hrănitoare era mâncarea pionierilor, se plictisiseră totuşi de ea, căcimâncau friptură şi iar friptură. Ei ar fi fost fericiţi să audă clocotind pe foc o supă cu un simplu rasol, dar era nevoie ca mai întâi să-şi fabrice oala în caresă-l fiarbă. Oala la rândul ei trebuia să fie arsă într-un cuptor care de-abiaacum urma să fie zidit. În cursul scurtelor plimbări pe care le făceau în jurul cărămidăriei,vânătorii noştri dăduseră peste nişte urme de animale mari, cu gheareputernice, dintr-o specie necunoscută. Cyrus Smith îi rugă pe tovarăşii săi săfie prevăzători, deoarece s-ar fi putut să trăiască şi fiare primejdioase înpădurea din jurul lor.Şi inginerul nu greşise. Peste câteva zile, Gédéon Spilett şi Harbertzăriră un animal care semăna cu un jaguar. Din fericire, fiara nu-i atacă, căcipuţin înarmaţi cum erau, cu greu ar fi scăpat teferi. Pencroff şi Gédéon Spiletthotărâră să cureţe insula de asemenea fiare, de îndată ce vor avea arme serioase.

În tot timpul acesta, Căminului nu i se mai aduse nici o îmbunătăţire,deoarece inginerul spera să găsească, sau să construiască, de va fi nevoie, olocuinţă mai potrivită. Locuitorii noştri, obosiţi, se mulţumiră să schimbemuşchiul şi frunzele uscate din culcuşurile în care dormeau.Tot în vremea aceea, începură să ţină şi socoteala exactă a zilelor petrecute pe insula Lincoln. Astfel, la 5 aprilie, care cădea într-o miercuri, se împlineau 12 zile de când naufragiaţii fuseseră azvârliţi de uragan pe ţărmulacesta. În zorii zilei de 6 aprilie, inginerul şi tovarăşii lui se aflau laolaltă înluminişul în care voiau să ardă cărămizile. Bineînţeles că operaţia urma săaibă loc în aer liber, nu în cuptoare, mai bine zis chiar grămada de cărămizice trebuiau arse avea să constituie un cuptor uriaş, care avea să ardă şi săse coacă singur.Pregătiră combustibilul, aşezând pe pământul gol grămezi de vreascurisubţiri, uscate, pe care le înconjurară cu mai multe rânduri de cărămiziuscate, formând astfel un cuptor mare, în care amenajaseră şi câteva coşuride aerisire. Aşezarea cărămizilor dură toată ziua, aşa că doar seara izbutirăsă aprindă vreascurile.Nimeni nu dormi în noaptea aceea. Toţi supravegheau focul cu grijă,căutând să menţină o căldură egală în cuptor.Operaţia ţinu patruzeci şi opt de ore şi reuşi cât se poate de bine. Acum,masa fumegândă trebuia să se răcească. Îndrumaţi de Cyrus Smith, Nab şiPencroff cărară pe o targa făcută din crengi împletite câteva grămezi depietre de var — carbonat de calciu, care se găseau din belşug la nordullacului. Sub acţiunea căldurii, pietrele acestea se transformară într-un var gros, minunat, care fierbea îndelung la stingere, întocmai ca varul cel mai fin,provenit din calcinarea marmurei sau a cretei. Amestecat cu nisip, a căruimenire era să împiedice contractarea pastei când se întăreşte, varul acesta lefurniza o tencuială de cea mai bună calitate.Rezultatul tuturor acestor îndeletniciri se vădi în ziua de 9 aprilie, cândinginerul constată că dispuneau de o însemnată cantitate de var gata pregătitşi de câteva mii de cărămizi.

Fără să mai piardă o clipă, pionierii se apucară să construiască cuptorul,pentru coacerea diferitelor vase necesare gospodăriei lor. Lucrul mergeadestul de uşor. Peste cinci zile, încins cu cărbunele de huilă din zăcământulpe care-l descoperise inginerul la gura Pârâului Roşu, în aer liber, cuptorularuncă primii nori de fum, dintr-un coş de douăzeci de picioare. Luminişul setransformase în uzină, iar Pencroff era gata să creadă că din acest cuptor vor ieşi toate produsele industriei moderne. În aşteptarea acestui eveniment, pionierii se mulţumiră să fabrice niştevase cam grosolane, e drept, dar cât se poate de potrivite pentru pregătireamâncării. Materia primă o constituia acelaşi pământ argilos, căruia CyrusSmith îi adăugă puţin var şi cuarţ. Pasta obţinută era de fapt veritabilul„pământ de pipă” din care făcură oale, ceşti mulate pe pietre de formăadecvată, farfurii, urcioare şi un fel de hârdaie mari, în care voiau să păstrezeapa. Forma lor era stângace, cu multe defecte, dar după ce au fost arse încuptor, bucătăria Căminului se îmbogăţi cu vasele acestea, mai preţioasedecât cele mai fine porţelanuri.Mai trebuie menţionat aici faptul că Pencroff, dornic să vadă dacă argilaastfel pregătită îşi merită cu adevărat numele, mai fabrică şi câteva pipe,destul de grosolane, pe care le găsi încântătoare. Din păcate, tutunul îi lipseacu desăvârşire, lucru destul de greu pentru Pencroff, care totuşi se mângâia,spunându-şi avântat şi plin de încredere:

— Las’ că vine şi tutunul, cum au venit şi toate celelalte.Lucrările acestea ţinură până în ziua de 15 aprilie. Se înţelege că totacest timp fu întrebuinţat cu folos. Olarii noştri improvizaţi nu făcură altcevadecât oale.Bineînţeles că, atunci când Cyrus Smith va găsi de cuviinţă să-itransforme în fierari, aveau să înveţe şi meseria aceasta. În seara zilei de 15 aprilie, meşterii noştri se întorceau la Cămin, încărcaţi cu vase de lut arse, iar cuptorul fu stins, în aşteptarea altei destinaţii.O întâmplare fericită însoţi întoarcerea coloniştilor. Inginerul descoperi osubstanţă care putea să înlocuiască iasca. Se ştie că iasca, o substanţăspongioasă şi catifelată, provine dintr-un fel de ciupercă din familiapoliporelor, care devine foarte inflamabilă, mai ales atunci când este saturată în prealabil cu praf de puşcă, sau îmbibată cu o soluţie de azotat sau declorat de potasiu. Până atunci, nu găsiseră nimic asemănător pe insulă, nicimăcar alt soi de ciuperci care s-o înlocuiască. În ziua aceea, ingineruldescoperi o plantă din familia pelinului, printre ale cărei specii mai însemnatese numără tarhonul, absintul şi multe altele. Rupând câteva mănunchiuri, le întinse marinarului, spunându-i:

— Ţine, Pencroff. Asta îţi va face plăcere!Pencroff cercetă cu atenţie planta îmbrăcată cu perişori lungi şi mătăsoşişi cu frunze acoperite cu un puf moale.

— Ce-o mai fi şi asta, domnule Cyrus? întrebă Pencroff. Te pomeneştică o fi tutun?

— Nu, răspunse Cyrus Smith, este peliniţă, mai bine zis peliniţă chinezească pentru oamenii de ştiinţă, pentru noi însă va fi iască. Într-adevăr, pelinul acesta, bine uscat, le dădu o substanţă care seaprindea foarte uşor, mai ales după ce inginerul o îmbiba cu nitrat de potasiu,din care descoperise câteva zăcăminte pe insulă. Nitratul de potasiu nu estealtceva decât salpetru. În seara aceea, adunaţi în camera din mijloc, coloniştii cinară mai bine.Nab pregătise supă şi rasol de aguti, o şuncă de cabiai aromată, însoţită denişte tubercule fierte de „caladium macrorhizum”, un fel de plantă ierbaceedin familia araceelor, care în zonele tropicale se dezvoltă în formăarborescentă, foarte bune şi hrănitoare. Semănau cu făina de sagu, folosită în Anglia, şi ea înlocuia într-o oarecare măsură pâinea, care le lipsea. Înainte de culcare, Cyrus Smith ieşi împreună cu tovarăşii săi pe plajă, laaer curat. Era ora opt şi se lăsa o noapte minunată. Luna, în descreştere, nuapăruse încă, dar orizontul luminos începuse să strălucească în culorilepalide-argintii, care vesteau răsăritul ei. La Zenitul Austral scânteiau stelelecircumpolare. Crucea Sudului, pe care cu câteva zile mai înainte inginerul oadmirase de pe vârful muntelui Franklin, le întrecea pe toate în strălucire.Cyrus Smith privi câtva timp minunata constelaţie, care purta în creştet şila bază două stele de mărimea întâia, pe braţul din stânga o stea de mărimeaa doua, iar pe cel din dreapta una de mărimea a treia.După ce se gândi puţin, el întrebă:

— Harbert, dacă nu mă înşel, suntem în 15 aprilie?

— Da, domnule Cyrus, răspunse Harbert.

— Ei bine, în cazul acesta, mâine este una din cele patru zile ale anului,când soarele va trece în dreptul meridianului chiar la orele douăsprezece. Cualte cuvinte, va fi una din zilele în care timpul relativ, indicat de ceasornice, seva contopi cu timpul absolut, indicat de calculele astronomice. Dacă vremeava fi frumoasă, sper să obţin longitudinea insulei cu o aproximaţie de câtevagrade.

— Fără instrumente şi fără sextant? întrebă Gédéon Spilett.

— Chiar aşa! Şi fiindcă noaptea este senină, urmă inginerul, voi încercasă aflu chiar în astă-seară latitudinea la care ne aflăm, măsurând înălţimeaCrucii Sudului, adică a Polului Austral, deasupra orizontului. Vă daţi seama,dragii mei, că nu ne putem mulţumi cu constatarea că ne aflăm pe o insulă. Înainte de a ne aşeza mai temeinic, trebuie să ne dăm seama, pe cât sepoate, ce distanţă ne desparte de continentul american, de continentulaustralian sau de cele mai însemnate arhipelaguri ale Pacificului.

— Are dreptate! spuse reporterul. S-ar putea să trebuiască să construimo corabie în locul unei case, dacă întâmplarea nu ne-a aruncat prea departede un ţărm locuit.

— Iată de ce, hotărî Cyrus Smith, voi încerca să aflu chiar în astă-searălatitudinea insulei Lincoln, iar mâine, la amiază, voi încerca să-i aflulongitudinea.Dacă inginerul ar fi avut un sextant, instrument cu ajutorul căruia semăsoară cu precizie distanţa unghiulară a obiectelor reflectate, operaţia ar fi fost uşoară. Măsurând în seara aceea înălţimea polului, a doua zi dedimineaţă, când soarele trecea la meridian, ei ar fi obţinut coordonateleinsulei. Pentru că îi lipsea însă aparatul acesta, inginerul era silit săprocedeze în alt fel.Cyrus Smith se întoarse deci la Cămin. La lumina focului, ciopli douărigle plate, pe care le uni la un cap, în aşa fel încât formau un fel de compascare se putea închide şi deschide. În loc de şurub, inginerul folosi un ghimpemare de salcâm, cules de pe lemnele de foc.Cu acest instrument, Cyrus Smith se înapoie pe plajă. Ca să poatăcalcula cu exactitate înălţimea polului, inginerul trebuia să vadă cât mailimpede orizontul. De pe plajă, lucrul nu era cu putinţă, căci orizontul era închis spre sud de capul Ghearei. Cel mai potrivit loc pentru observaţiilenecesare ar fi fost partea de sud a litoralului, unde le-ar fi fost greu să treacă,deoarece râul Mercy era umflat de flux.Inginerul hotărî deci să-şi facă observaţiile pe platoul Grande-Vue,urmând să tină seamă în calculele sale de înălţimea acestuia deasupranivelului mării. A doua zi, printr-un procedeu geometric simplu, inginerul aveasă calculeze şi înălţimea platoului.Prin urmare, coloniştii urcară spre platou, urmând malul stâng al râuluiMercy. Se opriră acolo unde marginea platoului forma un unghi, ale căruilaturi priveau spre nord-vest şi sud-est, adică lângă şirurile de stânci ciudatcrestate, aşezate la marginea râului.Colţul acesta al platoului domina cu vreo cincizeci de picioare înălţimeade pe malul drept, care cobora printr-o dublă pantă spre capul Ghearei şispre coasta sudică a insulei.

De aici, privirea îmbrăţişa liberă orizontul peraza unui semicerc, care se întindea de la capul Ghearei până la promontoriulReptilei. Spre sud, acest orizont, luminat de răsăritul lunei ce nu se arătase încă, se desprindea cu limpezime pe cerul întunecat, aşa că putea să fievăzut cu oarecare precizie. În clipa aceea, Crucea Sudului se prezenta observatorului într-o poziţierăsturnată, astfel că steaua Alpha reprezenta baza ei, sau partea cea maiapropiată de Polul Austral.Această constelaţie este aşezată mai departe de Polul Antarctic, decâteste Steaua Polară faţă de Polul Arctic. Steaua Alpha este cu 27° maidepărtată de pol, aşa că Cyrus Smith trebuia să ţină seamă de aceastădiferenţă în calculele sale. Pentru a-şi simplifica operaţiile, îngriji deasemenea s-o observe în clipa în care ea trecea la meridian, dincolo de PolulAustral.Inginerul îndreptă unul din picioarele compasului spre orizontul mării, iar celălalt spre steaua Alpha, astfel că deschizătura dintre cele două laturi alecompasului îi dădu distanţa unghiulară, care despărţea Alpha de orizont. Casă fixeze acest unghi în mod definitiv, el înţepeni, cu ajutorul unor spini, celedouă beţişoare ale aparatului său pe un al treilea beţişor, aşezat de-acurmezişul, obţinând astfel un unghi fix.Nu-i mai rămânea acum decât să socotească unghiul obţinut, reducând totul la nivelul mării, lucru pentru care era absolut necesar să cunoască înălţimea platoului. Unghiul astfel obţinut avea să reprezinte înălţimea steleiAlpha, prin urmare înălţimea polului deasupra orizontului, adică latitudineainsulei. Se ştie că latitudinea unui punct oarecare al globului este întotdeaunaegală cu înălţimea polului, deasupra orizontului acelui punct.Efectuarea acestor calcule fu lăsată pentru a doua zi, iar la ora zecetoată lumea dormea dusă.

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 13

Insula Misterioasa - Partea I - Capitolul 13

de Jules Verne

Biografie

Opera